Omul vrăjit (V): CRIZA ca bătaie de joc

          Diavolul, spuneam, ne arată lumea (fiecăruia acea lume care se potriveşte nivelului şi poftelor lui) şi ne spune: Uite, tot ceea ce vezi poate să fie al tău, să consumi, să stăpâneşti, să fii teribil.; ca un rege.
          Dar perioada dulce nu durează mult (pentru că nici viaţa nu prea durează; par uriaşi optzeci de ani în comparaţia cu secunda, dar cum par ei în comparaţia cu veşnicia?) şi omul vrăjit se trezeşte într-o zi fie că a devenit dependent fie de droguri, fie de sex, fie de putere, fie de burtă, fie, mai nou, de shopping, de clubbing, fie de atâtea altele. Şi mai descoperă el că ceea ce s-a substituit sângelui şi sufletului său şi care, până la acel moment, îi fusese livrat cu dărnicie, dispare brusc.
          De cele mai multe ori, omul vrăjit ajuns într-o stare atât de dărăpănată, ca o clădire fantomă gata să se prăbuşească, nu se trezeşte din vrajă, ci vrăjit în continuare fiind intră la şi mai mare batjocură: la chinuri, la suferinţă, la o mai aprigă degradare, chiar la violenţă şi crimă ori la propria-i moarte.
          Toate aceste se petrec atât individual, cu fiecare, dar şi într-un proces comun cu ceilalţi, într-un soi de turmă (Cer iertare animalelor pentru folosirea în acest text a unor  termeni zoologici pentru sub-oamenii cu care ele nici nu pot să fie comparate!) mânată de la spate către prăpastie de vrăjitorul-ciurdar de oameni. (Este relatată în Noul Testament eliberarea de către Hristos a unor îndrăciţi de sub stăpâniea unei legiuni de draci în ţinutul Gargasenilor. Ieşti din oameni, necuraţii îl roagă pe Iisus, să-i lase să intre într-o mare turmă de porci. Ceva pare aici în neregulă: adică au intrat în oameni fără să ceară voie şi pentru nişte porci au nevoie de încuviinţare? Da, pentru că oamenii le-au deschis uşa cu păcatele lor, pe când în animale, fiinţe fără păcate, ei nu pot intra. De aceea oamenii şi, mai ales, sub-oamenii nu pot fi comparaţi cu animalele.)
      
          Iată CRIZA! Un bun prilej, un socotit, un premeditat, aşteptat şi savurat moment pentru ca această a doua etapă a distrugerii noastre să fie aplicată nu unuia aici, altuia acolo, ci unor sute de milioane, miliarde chiar, de maimuţe fără păr trepanate pe raţiune. O omenire întreagă, devine în astfel de momente, victima râsului infernal al Batjocoritorului.
          Căci, după ce oamenii s-au învăţat să aibă aia şi aialaltă, să cumpere încă ceva şi încă ceva, chiar dacă nu aveau nevoie de 90% din cele cumpărate, după ce au ajuns să creadă că sunt asemenea puternicilor zilei doar pentru că privesc lumea prin rumegătura prezentată pe  acelaşi televizoare, sau socializează în aceleaşi grupuri, sau intră în acelaşi magazine (mă rog "aceleaşi" are un anume grad de relativitate, senzaţia lor însă asta este), iată că vine o zi a căderii în realitate: când nu-şi mai pot cumpăra , uneori, nici mâncarea necesară, când nu mai pot plăti întreţinerea casei, când rămân fără casă pentru că s-au împrumutat, când noii stăpâni cu care socializează sunt lipsurile, foamea, frigul, murdăria, dispreţul.
          Şi, dacă atunci când ai trăit greu, în lipsuri, modest, răul sau, mă rog, lipsa prea-plinului, este oarecum normală, cunoscută, şi suportabilă pentru că eşti antrenat şi vaccinat, atunci când cazi din puful celor 7 sau 77 de perne virtuale îngrămădite sub fundul tău prin minciuna magiei, pare că pentru tine s-a deschis iadul pe Pământ.
           Numai că în iad erai de mult; într-o cameră de intrare cu oglinzi şi geamuri mincinoase, în care vedeai ceea ce doreai să vezi şi prin care Vrăjitorul îţi arăta o lume plăsmuită din aceleaşi minciuni.
Va urma.

Ceilalţi, seminţele fericirii noastre

       Oricât de rea ar fi viaţa omului - şi uneori ştie să fie cruntă, nimicitoare - chiar şi în cele mai atroce şi înspăimântătoare situaţii, ea are întotdeauna, pe lângă nenorocire, suferinţă, nemulţumire, griji, durere, întuneric şi ceva frumos, minunat, ceva ce rămâne în amintirea sufletului, după ce trece urgia, ca luminos şi cald, născător de zâmbet blând - întrebaţi-i pe, de exemplu, foştii deţinuţi politici. După ce trece urgia şi cerul se înseninează, trec şi lucrurile frumoase din conştiinţa sufletului în pământul amintirilor şi acolo prind să înflorească. 
       Acele seminţe ale frumuseţii şi, într-un fel ciudat, ale unei fericiri incredibile, pentru cei care o privesc din afară, trăite în chiar miezul celor mai teribile grozăvii, sunt cu toatele legate de momente petrecute alături de alţii, de întâmplări prin care am trecut nu de unul singur, ci împreună cu nişte mai mult sau mai puţin întâmplători tovarăşi de drum, fie că ele s-au situat la limita maximă a rezistenţei şi a şansei de a rămâne viu, fie că au fost mici necazuri sau mari şi mici bucurii.

         Aşa că, oricât am fi de supăraţi, de îngrijoraţi, de hărţuiţi, de îndureraţi, de chinuiţi, de dezmembraţi ... să nu uităm să trăim şi să privim şi în jurul nostru, acolo unde sunt ceilalţi, adevărata bucurie, antidotul nenorocirilor noastre. Căci, în orice situaţie, în orice nenorocire, în orice urgie, ceilalţi - existenţa lor, fie alături de noi, fie la distanţă - este lumina, căldura, bucuria. Cei pe care îi avem alături şi îi ajutăm sau ne ajută, cei care pe care aşteptăm să îi revedem sau să îi vedem, cei alături de care aşteptăm să trăim, adică să fim. Micile gesturi, zâmbetele, emoţiile, grijile, necazurile, bucuriile, vorbele, privirile, atingerile, mirosurile, linile, vibraţiile pe care le provoacă. 
          Adu-ţi aminte, întreabă-te pe tine!

Conservatorism: Russel Kirk - Imaginaţia morală (II)

Imaginaţia morală aspiră la recunoaşterea oridinii 
adevărate în suflet şi a ordinii corecte în comunitate.

Prin această „imaginaţie morală” Burke înțelege acea putere a percepţiei etice care trece peste barierele experienţei particulare şi ale evenimentelor trecătoare „în mod special,” după cum o spune dicţionarul, „forma superioară a acestei puteri exercitată în poezie şi în artă.” Imaginaţia morală aspiră la înţelegerea ordinii adevărate în suflet şi a ordinii drepte în comunitate. Această imaginaţie morală a fost darul şi obsesia lui Platon şi a lui Virgiliu şi a lui Dante. Făurite în secole de conştiinţă umană, aceste concepte ale imaginaţiei morale – atât de cu forţă deşi atât de concis exprimate de către Burke –  renasc în fiecare epocă. Acesta este şi cazul literaților din secolul nostru, ale căror opere par a avea cele mai mari şanse să dăinuiască, şi care nu au fost noi-născocitori de cuvinte, ci mai curând purtători ai unui vechi standard, aruncaţi de pe aripile moderne ale doctrinei: numele lui Eliot, Frost, Faulkner; Waugh şi Yeats sunt suficiente pentru a sugera varietatea acestei imaginaţii morale a secolului douăzeci.

Spiritul religiei, împreună cu un întreg sistem de moravuri

a susţinut mult timp această imaginaţie morală.

Imaginaţia morală este aceea care ne vorbeşte despre demnitatea naturii umane, care ne învaţă că suntem mai mult decât nişte maimuţe fără păr. După cum Burke a sugerat în 1790, literatura şi educația sunt fără substanţă dacă sunt lipsite de imaginaţia morală. Şi, după cum sugera Burke, spiritul religiei a susţinut pentru o lungă perioadă imaginaţia morală, împreună cu un întreg sistem de moravuri. Fie ca această imaginaţie să lipsească, pentru a cita un alt pasaj din Burke, şi noi vom fi aruncaţi « din această lume a raţiunii şi a ordinii şi a păcii şi a virtuţii şi a plinei de daruri căinţe, în lumea contrarie a nebuniei, discordiei, viciului, confuziei şi zadarnicei păreri de rău.” 

Burke voia să spună că există şi alte forme de imaginaţie decât imaginaţia morală. El era destul de conştient de puterea imaginaţiei lui Jean Jacques Rousseau, “nebunul Socrate al Adunării Naţionale”. Împreună cu Irving Babbitt, putem numi modul de imaginaţie reprezentat de către Rousseau “imaginaţia idilică” - adică, imaginaţia care respinge vechile dogme şi vechile moravuri şi jubilează în faţa noţiunii de emancipare de la datorie şi convenţie. Am văzut cum această “imaginaţie idilică” a sucit minţile unui mare număr de tineri din America anilor 6o şi 70 – chiar dacă cei mai mulţi dintre aceştia discipoli nu îl citiseră vreoidată pe Rousseau. Imaginaţia idilică sfârşeşte de cele mai multe ori în deziluzie şi plictiseală.

Iar atunci când acesta e finalul, prea adesea o a treia formă de imaginaţie preia puterea. În prelegerile sale intitulate Pe urma unor zei ciudaţi (After strange Gods – 1934), T. S. Eliot atinge subiectul imaginaţiei diabolice: acel soi de imaginaţie care se delectează cu perversitatea şi cu sub-umanul. Numele de Sade îţi vine imediat în minte ; dar Eliot găseşte la fel de bine « operaţiile rodnice ale Geniului Răului » în scrisul lui Thomas Hardy şi D. H. Lawrence. Oricine este interesat în legătură cu imaginaţia morală şi în imaginaţia anti-morală trebuie să citească cu atenţie After strange Gods. « Numărul oamenilor care se găsesc în posesia vreunui criteriu de deosebire între bine şi rău este foarte mic » concluzionează Eliot ; «numărul celor pe jumătate vii, înfometaţi după orice formă de experienţă spiritulă, sau după ceea ce își oferă ei înşişi drept experienţă spirituală, înălțat sau căzut, bun ori rău, este considerabil. Propria mea generaţie nu i-a servit prea bine. Nicicând nu a fost presa scrisă atât de ocupată şi niciodată nu au pornit dinspre ea asemenea specimene de vorbărie fără sens şi de false doctrine. Vai de  profeţii nebuni, care îşi urmează propriul duh şi nu au văzut nimic !         (Va urma.)

Traducere: Paul Ghiţiu

Când vorbim cu Dumnezeu, Satana se depărtează

Postul e lupta cu ispita iar ispita are mii de feţe; dar fie că e poftă a pântecului fie că e trufie a cugetului, ispita înseamnă o părăsire, o neglijare a celor ale sufletului pentru cele ale trupului, o înlocuire a lui Dumnezeu cu lumea.

Viaţa aceasta se ţine cu pâine dar important este “să mănânci” doar pentru că e necesar să menţii biologicul în funcţiune, nu să devii sclavul lui; şi tot astfel cu toate celelalte trebuinţe sau datorii ale firii noastre omeneşti. Păcatul lui Adam a fost “întreruperea postului” căci Dumnezeu îi ceruse să se abţină, adică să postească.“Adam a fost ispitit şi a cedat ispitei; Hristos a fost ispitit şi el dar a biruit acea ispită. Consecinţa căderii lui Adam este izgonirea din Rai şi moartea. Roadele biruinţei lui Hristos sunt călcarea morţii şi reîntoarcerea noastră în Rai.” – spune Schmemann. Iar cuvintele lui Hristos: Omul nu va trăi numai cu pâine, ci şi cu Dumnezeu şi Satana nu poate fi biruit decât cu post şi rugăciune “înseamnă că fără efortul duhovnicesc corespondent, fără a ne hrăni cu Realitatea Divină, fără a descoperi dependenţa noastră totală de Dumnezeu – şi numai de Dumnezeu, postirea fizică poate fi chiar şi sinucidere.  

Dacă Hristos însuşi a fost ispitit în timp ce postea, noi nu avem nici o şansă de a evita această ispitire. (…) Din această cauză, mai înainte de toate, avem nevoie de o pregătire duhovnicească pentru efortul postirii. Aceasta se realizează prin cererea noastră de ajutor către Dumnezeu şi, de asemenea, făcând din postul nostru unul Teocentric. Ar trebui să postim pentru Dumnezeu. Trebuie să redescoperim trupul nostru ca templu al prezenţei Lui. Trebuie să refacem un respect religios pentru trup, pentru hrană, pentru adevăratul ritm al vieţii”. De aceea avem nevoie de rugăciune despre care Sf. Ioan Gură de Aur ne spune că “de îndată ce ridică cineva mâinile sale la cer şi cheamă pe Dumnezeu, deodată retrage inima sa de la toate lucrurile cele pământeşti şi se strămută cu duhul în viaţa cea viitoare. El atunci gândeşte numai la cele cereşti şi în timpul rugăciunii nu are nimic comun cu viaţa cea pământească dacă se roagă bine. Dacă cumva se aţâţă mânia lui, ea uşor se potoleşte prin rugăciune; dacă poftele lui se aprind, focul lor lesne se stinge; de l-ar chinui însă şi pizma, el lesne o va alunga”. Puterea rugăciunii este aşa de mare că “de-ar veni atunci chiar Satana, el va trebuie să se depărteze” căci “nu cutează duhurile cele rele a ne stingheri când noi vorbim cu Dumnezeu cu râvnă cuviincioasă (…) Rugăciunea este un liman pentru cei zbuciumaţi de furtună, o ancoră pentru cei goniţi de valuri, un toiag pentru cel ce se clatină, o comoară pentru cei săraci, o siguranţă pentru cei bogaţi, un ajutor împotriva bolilor şi o ocrotire pentru sănătate. (…) scăpare contra tristeţii, temelia veseliei, pricină de bucurie statornică, muma adevăratei înţelepciuni (…) a pus capăt războaielor, a curmat bătăliile, a alungat furtunile, a izgonit duhurile cele rele, a deschis porţile cerului, a spart cătuşele morţii, a alungat bolile, a abătut paguba şi nenorocirea, a întărit cetăţile cele zguduite”. Nimic nu-i este imposibil rugăciunii, cel mai credincios tovarăş şi cea mai tăioasă armă în lupta împotriva căderii noastre în ispitele diavolului şi depărtării de Dumnezeu. Dar mai e ceva, un secret al acestei rugăciuni pe care tot Sf. Ioan Gură de Aur ni-l dezvăluie: rugăciunea trebuie să nu zacă “numai pe buze” ci să “se suie în sus din adâncul inimii” şi mai sus se înalţă ea dacă inima este adunată în evlavie şi nu împrăştiată în patimi.

Confiscaţi averile interlopilor

           Interlopi sunt peste tot: în politică, în administraţie, în sindicate, în justiţie, în firme, pe stradă. Tot mai mulţi. E drept că, de o perioadă, se pare că şi activitatea organismelor abilitate să lupte cu crima organizată sau cu corupţia s-a intensificat. Dar, totul rămâne o joacă de copii, un consum aproape inutil de resurse financiare şi umane atât timp cât interlopilor arestaţi nu li se pune sechestru imediat pe avere, iar celor condamnaţi nu li  se confiscă averile. Unii dintre ei sunt obişnuiţi cu puşcăria - cei din clanurile mafiote stradale - alţii nu - interlopii cu ştaif, "gulerele albe"; dar şi unii şi alţii, preferă, dacă chiar nu mai au altă ieşire, să ia nişte ani - puţini, că legea e blândă, iar completele de judecată şi mai şi - de închisoare decât să rămână fără bani.
          De ce? Simplu: pentru că sutele de mii, milioanele, zecile sau chiar sutele de milioane de euro le asigură o viaţă bună după ce ies (las că nici la mititica nu o duc prea rău cei cu bani: cumpără protecţia celor cu muşchi, primesc pachete când vor şi cu ce vor, ţigări, băutură, droguri, telefoane, lap-topuri); şi mai ales le conservă puterea. Ceea ce înseamnă şi slujitori, şi relaţii şi posibilităţi de a reînoda activitatea infracţională. Stau un an - doi, mai retraşi - că numai regim disciplinar nu putem să-l numim - şi apoi trai nineacă pe banii românului cinstit, corect, cu teamă sau respect de lege şi respect faţă de semenii săi.
          În timp ce în statele civilizate măsurile de sechestru şi confiscare sunt o componentă normală a actului de justiţie sau de control fiscal, la noi autorităţile se chinuiesc să găsească o soluţie pentru impozitarea a ceea ce nu poate fi dovedit din avere. Adică de ce să-i impozitezi: fă-i calculul cu ce a muncit, cât a muncit, ce moşteniri a primit, cât putea fi ajutat de mama şi de tata (dacă şi ăştia aveau resurse legale) şi tot ce e în plus se confiscă, Trece la buget pentru şcoală, sănătate, ordine publică. Asta dacă a muncit. Dacă nu se ia tot. Şi nu numai celor prinşi într-o acţiune judiciară: ci tuturor celor care nu-şi pot justifica bunurile mobile şi imobile; conturile şi celelalte. Adică beneficiarilor evaziunii fiscale.
          Urlau mai deunăzi nişte pirande că sunt banii lor din cerşitul în Italia. Există cerşitul în vreun nomenclator de profesii şi meserii? Au plătit vreun impozit? NU! Totul se ia: case, bijuterii, maşini, bani, alte proprietăţi. Dacă nu pot dovedi banii de vilă, să rămână în ea, dar ca chiriaşi; cu chiria pieţei. Pe care să o plătească din mijloace legale - adică din muncă.
          Puterea acestei zone putrede a societăţii vine tocmai din banii pe care îi au şi cu care - nefiind înregistraţi - pot corupe, pot cumpăra, pot chiar omorî. Teama de puşcărie - după cum spuneam  - este mult mai mică decât cea de a rămâne un nimeni; ca aceia pe care şefii de clanuri - de exemplu - i-au transformat în sclavi. Mai ales că, cu justiţia română, sunt şanse mari să nu se ajungă la detenţie. Dar teama de a nu mai avea nimic şi de a deveni un nimeni poate fi teribilă. Sunt convins că numai cu câteva exemple în acest sens, şi mulţi dintre cei care, de exemplu parazitează acum statul şi pe cetăţenii de rând, fie ei funcţionari fie afacerişti, se vor opri, vor abandona sau vor încerca să se ascundă. Şi în plus, în loc să fie băgaţi la puşcărie, o amendă grasă, dar grasă rău de tot, sau dacă nu mai au nimic, munca în folosul comunităţii: dar pe bune.

          De ce nu s-a făcut? De ce nu se face?
          Din "timiditatea politicienilor".  Din motive de auto-protecţie: păi, măi tovarăşi, noi de ce am mai intrat în politică? Nu ca să luăm? Voi vreţi să nu mai furăm? Să dăm înapoi?
          Apoi pentru protecţia celor de care a depins şi depinde averea şi protecţia lor; şi tot aşa, până la ultimele noduri ale acestei uriaşe reţele care a acoperit România.
          Vrea cineva să facă reformă adevărată în ţara asta? Vrea Emil Boc să intre în cartea de istorie pe cal alb: asta să facă.
         Parcă-i şi văd pe politicienii poltroni cum îşi abandonează deputăţiile, senatoriile şi ministeriile. Şi uite cum se poate primeni, fără altă bătaie de cap clasa politică. Cum vor găsi oamenii cinstiţi, competenţi şi responsabili, care se mulţumesc cu un salariu decent şi cu satisfacţia de a face ceva pentru ţară, pentru ceilalţi, locuri în politică şi în administraţie).
          Domnu Băsescu, domnu Boc, ce ziceţi? Vă facem grup statuar la Alba Iulia?
    

N. STEINHARDT: Despre tradiţie şi progres

Se împlinesc astăzi 22 de ani de când părintele a plecat la Cele de Sus. Am căutat un text cu care să vi-l reamintesc; le-aş fi pus pe toate. Am ales în final câteva fragmente pe care le-am grupat sub acest titlu, pentru ca şi prin cuvinetele sale să continui dezbaterea începută pe acest blog despre progres şi tradiţie.

Manole…: O fi fost el Condorcet revoluţionar,însă nu era lipsit de bun simţ, progresul nu-l concepea în afara cercetării experienţelor trecute şi a legăturii cu istoria. Citeşte-l .., vei vedea că se exprimă la fel ca Ortega: progresul nu se poate realiza decât ştiind ce a fost, spre a nu cădea în aceleaşi vechi erori. Eu îl respect nespus de mult pe bunicul meu şi trebuie să-l pot înţelege cu totul pe bunicul meu. Dar el trebuie să mă poată înţelege până la un anumit punct şi apoi să nu mă poată pricepe. Asta e secretul tradiţionalismului. Tradiţie şi progres înseamnă că sunt lucruri pe care el să nu le înţeleagă, iar eu da – adânc. Cu toate acestea, dacă el ar fi trăit o sută de ani s-ar cuveni să le poată înţelege, fiindcă acele lucruri pricepute şi gustate de mine nu sunt perversităţi şi deviaţii, ci continuarea liniei începute…

Uite, dacă spre pildă Guizot ar reveni în lume ar trebui să regăsească absolut neschimbate şi absolut intacte: noţiunile primare ale sufletului omenesc; dispozitivele de baza ale civilizaţiei; principiile moralei. Acestea au caracter static şi permanent. Nu sunt în devenire. Odată aflate, odată sădite, se păstrează. Progresul constă în menţinerea lor, ba chiar în transformarea lor în şi mai statice, şi mai indiscutabile, şi mai absolute reguli. Ar trebui să se afle şi în prezenţa a ceva nou şi de neînţeles pentru el; poezia lumii moderne, estetica, sensibilitatea, farmecul şi melancolia ei. Pe acestea eu le pricep, el nu.

            Ar trebui să mai găsească la un grad altul decât al epocii lui, la un grad mai înalt, termometrul progresului. Să fie adică ordinea şi libertatea  mai puternice decât în vremea lui. În toate însă el să se poată repede pune la curent şi la punct, refacând drumul parcurs, fiindcă acel drum e drumul logic şi firesc al progresului care nu orbecăieşte, ci merge pe linia trasată, merge mai departe însă în aceeaşi direcţie.

Şi trebuie să nu ne jucăm de-a cuvintele! Uite, camaraderia e doar pentru oameni foarte, foarte cumsecade şi presupune un mare progres moral, e o subtilitate psihică şi etică, simpla ei existenţă dovedeşte un standard ideativ extrem de avansat, e posibilă numai între barbaţi şi femei căliţi în morală. Dar ei zic camaraderie şi înţeleg desfrâu. Au schimbat numele, nu relaţia. Păi desfrâul e de când lumea şi nu constituie nici o noutate, nici un progres. Pe când camaraderia – care-n primele clipe l-ar mira pe Guizot – e o noţiune progresistă.

Zi de zi sunt tot mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atât iubirea de sine cât ura şi invidia faţă de altul. Iubirea de sine, în fond, nu e cine ştie ce periculoasă. Ura şi invidia sunt cauzele tuturor relelor. Odată cu progresul ele cresc şi domină scena.

Oprescu Președinte!

Respectuoşi faţă de tradiţia care spune să-ţi faci vara sanie şi iarna car, cocoşeii  Ponta şi Antonescu,  au hotărât să ceară mâna găinii celei grase, primarul doctor de Bucureşti, Oprescu, cu care să facă mai bună ciorba de cotoare a USL-ului. Şi-au pus costumaşele posomorâte de firmă, pentru a nu lua ochii românilor cu penajul lor viu colorat - doctrinar, afacerial şi demagogical – şi au purces la drum dis de-dimineaţă împreună cu alte câteva orătănii de prin curţile lor – adică cu curtenii aferenţi.

Cam aşa ar putea să înceapă o relatare, serioasă chiar, în pofida terminologiei zoologice – dar nu e lumea politică o zoologie? – a întâlnirii, trâmbiţate de mai multe zile, de la primăria capitalei. Ce au discutat? Păi, zic ei, despre bugetul capitalei care trebuie revotat, astfel încât „să nu ajungă pe mâinile Elenei Udrea” , despre cum trebuie să se alinieze consilierii usele deciziei preşedinţilor, despre Bucureşti… şi probabil despre proştii de bucureşteni cărora le spunem ce vrem noi, iar ei nu vor înţelege nimic altceva.

Abordarea lui Sorin Oprescu, este însă parte a unei strategii mai largi: sprijinirea primarilor independenţi cu şanse mai mari decât orice candidat de partid. S-au menţionat, în afară de Bucureşti, deocamdată, Timişoara şi Sibiul. Vor mai fi probabil şi altele. (Dacă va mai fi useleul, dacă vor continua strategie…) Dar, pentru că acum avem aceste trei redute să vedem „pe repede înainte” cam care ar fi tabloul posibil.

Timişoara – Cu o cotă încă bună, Ciuhandu de azi nu mai e haiducul venerat de alaltăieri. Cum cei trei au mai colaborat, noua formulă este foarte posibilă, mai ales că din peneţecede nu au mai rămas nici penele, dar-mi-te vreun clapon bătrân şi încă ţanţoş. Problema ar fi a zgândăririi recente a alegătorilor cu, cel puţin neruşinatul, pact de la Timişoara, care, ca în scandările din ’90 a ajuns apoi în toată ţara, şi catindaţii de atunci ai Opoziţiei au pierdut alegerile prezidenţiale. Singur, după datele acestui moment (!), Ciuhandu probabil că ar câştiga primăria. Susţinut de coaliţia „securisto-comunistă-oligarhico-moscovită”, cum o vor vedea timişorenii, s-ar putea să se mai ducă şi el pe acasă, să-şi scrie memoriile.

Sibiu – Aici lucrurile sunt clare: sibienii l-ar vota pe Johanis în orice configuraţie, la orice oră, îmbrăcat sau nud. Peneleul stă şi el bine în inima lor. Pesedeii nu prea, iar conservatorii, piei drace. Dar după cum spuneam, cel mai mult, contează neamţul. Asta dacă nu apare şi un neamţ surpriză, despre care am auzit ceva şoapte; dar poate nu era decât vântul (nu Vântu).

Bucureşti – Aici ar fi mai multe întrebări.

Oprescu a câştigat tocmai pentru că era singur şi antisistem; adică fără pesede.

Pe ansamblu însă, electoratul pedele şi penele, adică aşa-zisul electorat de dreapta, formează în continuare majoritatea şi nu cum greşit s-a spus şi se susţine în continuare, că dreapta a pierdut Bucureştiul. Nu, l-a pierdut pedeleul singur – care tot a luat peste 40% din voturi, în condiţiile în care peneleul şi-a îndemnat alegătorii radicalizaţi să voteze cu Oprescu.

Şi de aici vine prima întrebare: Poate Oprescu să mai câştige dacă este susţinut de usele, adică cu combinaţia „securisto-comunisto-oligarhico-moscovită”, şi în felul acesta acceptă şi reintră în sistem, arătând că totul a fost o farsă?

A doua întrebare e şi mai complicată: Ce-şi doreşte oare Sorin Oprescu?

Mi-e greu să cred că răspunsul este: primăria. Şi nu Preşedinţia, un obiectiv pe care Oprescu a anunţat că-l are în vedere după ce-şi face mâna la capitală. Şi la care nu dat nici un semn că ar fi renunţat. Aşa cum nu a dat niciunul ferm că va mai candida pentru primărie. Şi nici nu are de ce, căci până la alegeri mai sunt încă 14 luni. Iar în politică, mai mult poate decât în alte părţi, timpul este numai relativ: 14 luni - timp mult pentru un personaj cu notorietate; timp puţintel pentru un necunoscut.  În plus, curtea pe care i-o face bicefala preşedinţie uselistă îi foloseşte: îl face mai vizibil, mai preţios, îi creşte cota. Chiar dacă îi refuză, şi poate cu atât mai mult dacă îi refuză, Oprescu va avea de câştigat.

O problemă însă pentru el – dar şi pentru peţitori – este că alegerile pentru primărie sunt în 2012, iar pentru preşedinte în 2014.  Sunt oare pregătiţi românii, şi în primul rând bucureştenii, să mai voteze preşedinte un primar care îşi abandonează mandatul? Nimeni nu va putea să-i răspundă în 2012 la această întrebare? Dacă nu candidează şi aşteaptă 2014, oare nu dă vrabia din mână? Imposibil de răspuns astăzi. Mai uşor la anu’ pe vremea asta.

Dar, să presupunem, candidează la primărie şi câştigă, apoi vrea la Cotroceni; ia să vezi temă de tras singur şuturi în propriul posterior pentru catindatul usele (dacă usele va mai exista) sau pentru catindaţii pesede şi penele (dacă nu). Probabil că dacă va accepta sprijinul i se va cere o garanţie în sensul acesta. Dar dacă nu-i un ordin de sus, din reţea, ce contează o garanţie în Românica de azi. Iar dacă nu acceptă sprijinul…

Deocamdată avem o singură certitudine: o campanie ca aceea pe care i-o fac, pe gratis, Ponta şi Antonescu ar costa altfel mulţi bani. Sau multe garanţii. Sau amândouă.

Am primit de la Fundaţia Arsenie Boca (8) ( listă cu ajutoare pt. copiii îngrijiţi de Păr. Valentin de la Slobozia (Giurgiu); tabel cu persoane care au nevoie de rugăciune)

Dragi prieteni,

 

Mulţumim pentru minunata mobilizare şi răbdare de sâmbăta trecută! Ne referim, bineînţeles, la vizita făcută copiilor din Valea Plopului – Valea Screzii! Suntem foarte încântaţi de darul oferit lor şi nu ştim cum să vă mulţumim! Dumnezeu să vă răsplătească!

 

La sfatul mai multor persoane, de curând, am cercetat o locaţie asemănătoare cu Valea Plopului – Valea Screzii şi anume, Centrul social Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din Giurgiu . Centrul are ca pion (sprijin) principal pe părintele Ştefan Valentin. Acesta beneficiază cât de cât (nu ştim clar în ce măsură, însă cert e că au nevoie de ajutor) şi de sprijin din partea Episcopiei Giurgiului. După cum spuneam, din câte am aflat acolo e nevoie de ajutor. Părintele Valentin a fost ucenicul părintelui Tanase. Locaţia exactă a centrului este comuna Slobozia, Jud. Giurgiu . Numărul persoanelor ajutate acolo după modelul părintelui Tănase e variabil în timp. De Craciun mai erau 33 de persoane (mame şi copii), însă părintele Valentin mai ajută şi nişte mame rămase în com. Gogoşari, vechea locaţie a centrului.

 

Chiar dacă aparent, pozele pe care vi punem la dispoziţie pe un link lăsa impresia că acolo nu e nevoie de mare lucru, situaţia stă altfel când eşti acolo. Click aici pentru a vizualiza.

 

Rugămintea noastră este aceea de a încerca, dacă se poate, să ajutăm şi copiii din Giurgiu . Noi iniţial ne-am gândit să vă propunem ca din ceea ce se duce la Valea Screzii – Valea Plopului să rupem puţin şi pentru cei din Giurgiu . Puteţi stabilii dumneavoastră modalitatea de sprijinire. Am pregătit şi o listă cu necesarul de acolo, ataşat. Ne-am propus să mergem la ei după Sfintele Paşti, iar înainte de Paşti, pe data de 16.04.2011, mai exact, ne-am propus să mergem la Valea Plopului – Valea Screzii. Detalii despre plecare vom transmite săptămâna viitoare.

 

Ataşat mai găsiţi şi tabelul cu persoanele care au nevoie de rugăciunea noastră! Mulţumim pentru tot efortul!

 

Articolele de săptămâna aceasta sunt:

 

1. Cuviosul Paisie despre nevoia de spovedanie şi de povăţuitor duhovnicesc;
2. Proiectul Avdhela;
3. Sfântul Alexie;
4. Pr. Dionisie Ignat – Euharistia  - Pâinea Vieţii. Paştile creştinilor.

 

Cu preţuire,

 

Irina Coşoveanu

Tabelul cu cele necesare pt Giurgiu și Tabelul cu persoanele care au nevoie de rugăciunea noastră se găsesc în pagina  Ajutoare creştineşti.

Udrea lovește în Blaga prin Vanghelie?

          Chiar dacă justificată, ieșirea de ieri a lui Vanghelie împotriva lui Blaga îmi pare oarecum stridentă. Nu atât prin, să zicem, virulenţa ei, cât mai ales prin conţinut, şi am să explic imediat de ce. Dar mai înainte aş vrea să vedem ce o justifică şi, implicit, cam care este istoricul relaţiei dintre cei doi.

La argumente justificative ar fi în primul rând cel care în mod firesc apare ca detonatorul declaraţiei vangheliene: confesiunile, pe atunci, ministrului Blaga către prietenii noştri americanii de la ambasadă. Ele nu spun însă nimic nou şi nici nu sunt mai grave decât alte evaluări şi acuzaţii care l-au înconjurat pe Vanghelie în această perioadă. Sunt de acolo, din cele deja ştiute de la bătălia pentru scaunul de ministru de interne, de la declaraţia lui Vanghelie din septembrie 2009 privind aşa-zise documente şi casete compromiţătoare pentru Traian Băsescu, pe care le are el de la DGIPI şi, ulterior, de la explozia cazului Voicu. În orice caz, deşi în sinteză spun acelaşi lucru, cuvintele sunt de mai mic impact decât evidenţele probate pe parcursul amintit mai sus. Şi deja perimate.

În al doilea rând, ar putea fi chiar ranchiuna generată de acest caz instrumentat după demisia lui Nica, vulnerabilitatea născută pentru ambiţiosul personaj politic Vanghelie şi dosarul penal care i-a urmat. Sunt argumente care cântăresc extrem de greu: şi ca imagine publică, şi ca pondere în cadrul unui PSD condus tocmai de cel pe care impetuosul primar 5 voia să-l bată pe culoarele congresului psd din 2005, dar şi ca tematică de reflecţie pentru viitorul omului Vanghelie.

În al treilea rând ar fi încărcătura zilei de ieri: Vanghelie pierde o altă bătălie în partid şi este nevoit să adune sfatul politic psd-ist de Bucureşti pentru a-l elimina pe Severin, cel pentru care el garantase pe afişele electorale şi căruia îi garantase, se pare, că nu va fi dat afară din partid. Oricare ar fi natura legăturii lor, ea a părut a fi una destul de strânsă şi furia temperamentalului Careeste, motivată chiar şi numai de nereuşita în faţa lui Ponta, Iliescu, Năstase & Comp. o putem intui ca suficient de intensă încât să debordeze în replica la dezvăluirea (pe care o cunoştea tot târgul) din telegramele americane.

Sunt totuşi şi câteva argumente care să constituie baza unei îndoieli şi care conduc către o altă ipoteză.

Primul ar fi acela că, după cum spuneam şi mai sus, cuvintele lui Blaga au fost între timp certificate şi chiar bătute de realitatea evenimentelor. La câte s-au scris şi spus, şi la care de multe ori, Vanghelie a tăcut ca mortu-n păpuşoi, să te enervezi acum atât de tare pare, indiferent de context, oarecum strident, adică jucat.

Al doilea ar fi că, altfel, Blaga, cel mai iubit dintre pedelişti de către pesedişti, nu i-a stârnit niciodată reflecţii atât de războinice samuraiului Marian – cu excepţia episodului de înfruntare din septembrie 2009, în care Vanghelie s-a repliat rapid şi în care ministrul era cam din întâmplare la faţa locului, şi chiar oarecum stânjenit, războiul pornind pe deasupra lui între Băsescu şi, să-i zicem, grupul Vanghelie.

În al treilea rând pentru că, după cum a fost din plin mediatizat, primarul tocmai a început o colaborare administrativă de anvergură cu două personaje importante din tabăra adversă: Elena Udrea şi Gabriel Oprea. Ori să te legi tocmai acum de cel mai influent om din pedele ar putea să pară o „aroganţă” periculoasă pentru proiectul marelui cartier. Doar dacă mai e ceva?

Dacă tocmai în această colaborare este explicaţia ascunsă, secretul îngropat sub atâtea justificări de necombătut; dacă, profitând de motivaţiile evidente pe care Vanghelie le-ar fi putut avea pentru a-l bălăcări pe Blaga, s-a încercat altceva: şubrezirea poziţiei acestuia în perspectiva alegerilor din pedele? 
E subţire? E un scenariu?

Bine. Mai am un argument.

Al patrulea argument ar fi, după cum spuneam chiar la început, conţinutul declaraţiilor: pentru mine, cel puţin, neaşteptat. Neaşteptat în gura lui Vanghelie, căci despre cine a fost informator, colaborator sau securist, în ţara asta mă pot aştepta la orice; neaşteptat în această situaţie; neaşteptat pentru că este fără istoric.

Dar, latent, mai periculos pentru Blaga decât dacă primarul 5 l-ar fi acuzat de corupţie – şi aici ar fi fost diverse lucruri care s-au mai vehiculat –, despre încălcarea legii – idem –, despre favoritisme – idem. De ce? Pentru că despre toate celelalte s-a mai vorbit şi ele au rămas la nivelul de bârfe, zvonuri, tentative de răzbunare. Perspectivele de a se adeveri, perspectivele ca Blaga, să ajungă un nume la DNA sau procuratura generală sunt, cel puţin în acest moment, şi având în vedere trecutul solid al secretarului general al pedele foarte mici. Şi atunci de ce să dai în cel considerat de Opoziţie ca omul cu care se poate discuta şi colabora? În cel cu care mâine ai putea fi prieten? Cui îi foloseşte această acuzaţie, căci lui Vanghelie – un om căruia nu îi prea scapă porumbeii – nu văd cum, ba din contră?

Deşi aparent cea mai subţire, acuzaţia de „informator” este rea, perfidă, complicată pentru că are un potenţial distructiv latent important. Să ne gândim la alegerile de preşedinte al pedele:

„Dacă alegem în fruntea partidului un om despre care, a doua zi, sau în campanie apare o hârtie, sau un dosar care certifică acuzaţia” - se pot întreba delegaţii pedelişti. „Dacă e chiar adevărat? Dacă Vanghelie a vorbit atât de neaşteptat despre acest lucru înseamnă că ştie ceva. Că cineva i-a spus. Şi poate există şi dovada. Păi nu ne băgăm pe dracu-n casă?”

Poate că mă înşel cu ideea conlucrării dintre adversarii lui Blaga şi Vanghelie. Dar oricum ar fi, cred că o bombă cu ceas a început să ticăie şi, dacă nu apare genistul salvator (?), Blaga are acum o problemă reală; iar zilele care vor urma, nu multe până la conclavul pedelist, ne vor arăta acest lucru.

Omul vrăjit (IV): Magia care ne fură timpul

 
         Aţi văzut, în unele filme, cum vrăjitorii înghit, ca pe un fum, viaţa unor oameni ? Acolo pare caraghios, dar exact aşa face diavolul cu noi, direct sau prin interpuşii lui. Ne înghite.

•  

Aşa face. Ca un vrăjitor. Pentru că el este Marele Vrăjitor. Il capo di tutti...

Cum ne-a amăgit şi ne amăgeşte, cum ne-a sedus şi ne seduce ? Prin vrajă, prin farmece, prin, cu un cuvânt după care tare ne dăm învânt, magie.

Ce este vraja ? 

Ceea ce nu este şi pare a fi ca şi ceea ce este şi în locul a ceea ce este. 

Vraja este amăgire, iluzie, minciună.

Vraja este o imagine deplasată a lumii, ca şi cum o schimbare de lungime de undă ar face ca lucrurile să pară altfel. Vraja înmiresmează rahatul şi poleieşte noroiul, face întunericul să pară lumină şi exilează lumina ca răufăcătoare, aduce închinarea către cele de jos şi ura către Cele de Sus, îndreptăţeşte poftele şi justifică crima. Ea este justificarea, pentru cel care i se dă rob, a neputinţei sufleteşti, a fricii, a laşităţii, a egosimului desăvârşit, a urii de ceilalţi, a veninului, puroiului şi morţii; a dispreţului, a însingurării, a dorinţei de putere, a nimicului.

Urmarea magiei, rodul ei este nimicul, căci aşezându-se în viaţa noastră (adică în timpul nostru) în locul realului, al adevărului, ca negaţie a lor, ea devine negaţie a însăşi vieţii; prin vrajă diavolul ne înghite hulpav timpul fără a lăsa nimic în loc. Vraja este nimicul din existenţa noastră. Şi de prea multe ori din existenţa noastră nu rămâne nimic.

 Doar un tâlhar s-a mântuit       
          Dacă a văzut că nu-i reuşesc decât parţial alte şmecherii (atenţie pentru cei înclinaţi să privească cu îngăduinţă şi haz şmecheria!) - cum ar fi sectarismul catolic, protestant, neoprotestant, filosofic etc. - diavolul vrăjitor a făcut în ultimul secol şi jumătate două mişcări importante:
          - a acoperit viaţa omului cu magia realizărilor tehnice şi
          - l-a pus pe acesta să muncească cât mai mult pentru a le avea.
          Amândouă sunt direcţii tactice de dezvoltare a unei aceleiaşi strategii: devorarea timpului personal, ocuparea lui cu orice altceva - cu nimicuri, adică nimic - decât gândul la Dumnezeu, decât comuniunea cu Dumnezeu, decât viaţa în Dumnezeu. Şi astfel, atunci când ajungem la capăt, nu găsim în urmă nimic pe care să ne sprijinim; să rămână după noi doar neantul indiferenţei şi al păcatelor.
          Pentru aceasta Amăgitorul a aşezat peste lumea reală o lume virtuală (ca să nu ne sperie şi să nu-l descoperim, a mişcat imaginea de fum puţin câte puţin peste secole, până când a ajuns, ca stăzi cele două să nu mai aibă decât puţin lucruri comune) prin care ne plimbă ca printr-un palat fabulos plin de cele mai neînchipuite bogăţii, plăsmuiri pe care cei dinainte nu au putut nici măcar să şi le imagineze. Ne plimbă, ne suie pe acoperişul ei şi ne spune:
         " Uite, toate astea pot fi ale tale, iar tu poţi fi stăpânul acestei lumi. Haide, ai curajul, curiozitatea, dorinţa, plăcerea de a le avea şi folosi şi nu vei mai fi un simplu om, un muritor de rând, ba poate chiar nici muritor, căci ce rost are să ne gândim acum la moarte."
          Şi, uite aşa, deschidem de exemplu televizorul şi ne uităm în faţa acestuia ore în şir, iar dacă vrem să ne ridicăm şi să plecăm constatăm fie că nu putem să ne ridicăm, fie că ceva ne trage cu putere înapoi ca să vedem mai departe sau să mai vedem o poveste care nu e a noastră, dar ar fi putut fi. Şi tot aşa alergăm să ne cumpărăm maşini tot mai performante, computere, note-bookuri. iphone etc. etc. etc., pe care trebuie să le avem pentru că sunt mai teribile decăt cele pe care tocmai le-am cumpărat.
          Dar pentru ca să le ai, trebuie să munceşti. Vrei mai mult şi mai multe, trebuie să stai mai mult la servici, să fii mai loial, mai devotat, mai supus, mai sclav, să ai chiar mai multe servicii, să fii o fiară cu cei asemeni cu tine, să-i dai la o parte, la o adică chiar să-i distrugi pe cei care-ţi stau în cale. Sau trebuie să furi, să loveşti, să mutilezi, să ucizi.
          Timpul tău totuşi trece: fie la televizor, fie pe chat sau porno, fie alergând după altă maşină, după altă casă, după alte "scule", după alte "ţoale", fie risipindu-l prin cluburi, prin locuri "fancy", adică de "fiţe"; fie acolo de unde îţi procuri banii pentru a putea avea toate cele de mai sus. Iar el, Înşelătorul, ne priveşte mulţumit zbaterea nemaiavând a face nimic: noi singuri ne mâncăm timpul, ne autodevorăm, aşa că nu ne mai rămâne răgaz să ne schimbăm, să ne căim, să-l ascultăm pe Hristos şi să-L urmăm. 
         E adevărat că mai avem o şansă: pentru că ce nu ştie întunericitul, singura lui nelinişte, este cât timp mai avem. Mai precis, ne-a terminat, sau putem, ca şi tâlharul de pe cruce, să ne mântuim în chiar ultima clipă, atunci când se părea că soarta ne este pecetluită şi timpul expirat?
         Dar, atenţie! Să nu ne bazăm pe asta: pentru că acest moment nici noi nu-l ştim, nu putem amâna mereu ieşirea de sub vrajă şi revenirea în timp. Căci, amintiţi-vă: doar un tâlhar de pe cruce s-a mântuit. Celălalt, nu.