GRIJILE PĂGÂNILOR (Soren Kierkegaard)

 

Grijile păgânilor, este prima parte a cărţii "Discursuri creştine", publicată de Soren Kierkegaard în 1848. O lectură foarte nimerită înaintea, dar şi în timpul, Postului Mare.

 
În cadrul reuniunilor publice în care se întâlnesc oamenii serioşi, nu se venerează nimic altceva decât prudenţa înţeleaptă cunoscătoare a realităţii.

Cu cât se afundă omul mai mult în griji, cu atât mai mult el se depărtează de Dumnezeu şi de creştinism; şi ajunge la cel mai scăzut nivel al căderii atunci când nimic nu i se pare mai important decât grija sa din care pretinde a face nu numai cea mai zdrobitoare (ceea ce de fapt nu este, cea mai copleşitoare fiind durerea pocăinţei), cât mai ales grija supremă.

Grijile păgânilor, grija sărăciei 

Cu cea mai migăloasă precizie, (pasărea) ia exact "atât cât îi trebuie" şi nimic mai mult, pentru a evita chiar şi cel mai îndepărtat contact cu cunoaşterea ambiguă a abundenţei.

Din punct de vedere creştin, nu e niciodată problema de a şti ceea ce fost un om, ci ceea ce el a devenit; cum era, dar cum a devenit; care a fost începutul, dar care a fost şi finalul.
În aceeaşi măsură în care niciodată pasărea nu a luat mai mult decât îi era suficient, nici bogatul păgân nu a primit niciodată îndeajuns.

Grijile păgânilor, grija bogăţiei 

Căci un om nu învaţă în mod natural de la "ceilalţi" decât ceea ce aceştia sunt; şi în chiar felul acesta lumea înţelege să-l înşele şi să-l împiedice să fie el însuşi.

Iar "ceilalţi" nu ştiu nici ei ceea ce sunt; nu ştiu niciodată decât ceea ce sunt "ceilalţi".

Atunci când eşti tu însuţi fiind în Cel care este în şi pentru el însuşi, poţi să fii în şi pentru aproapele tău, dar nu este posibil să fii tu atunci când eşti numai pentru ceilalţi.

(Păgânul) este ceea ce "ceilalţi" fac din el şi ceea ce el însuşi se face nefiind decât pentru ceilalţi. Grija lui este aceea "de a nu fi nimic", de a nu fi absolut de loc.

Dar grija lui este încă şi aceea de "a deveni ceva în lume".
Să devii Consilier la Curte: asta ar fi ceva; şi el trebuie mai mult decât orice să devină ceva în lume; a fi absolut nimic "te aduce la disperare". "Te aduce la disperare":  vorbeşte de parcă nu ar fi deja disperat. 

Grijile păgânilor, grija lipsei de importanţă

 Niciun om important nu poate să fie salvat ca atare, ci doar ca un om smerit.
De fapt, nici nu mai vorbiţi cu un om; în setea sa pentru demnităţi şi onoruri, el a devenit obiectul poftei sale nemăsurate: ca om, el nu mai este decât un titlu.

Grijile păgânilor, grija grandorii

Aceasta constă fie în "a vrea ajutorul lui Dumnezeu" de o manieră interzisă, rebelă şi nelegiută, fie în "a dori să renunţe la acest ajutor" în acelaşi mod.
(Păgânul) este la mâna spaimei, spaima de a trăi şi spaima de a muri.
Căci de fiecare dată când un eveniment sau perspectiva lui îl smulge din metamorfoza sa animală, el vede trezindu-se spaima care locuieşte în adâncul lui şi care îl aruncă în disperarea în care deja se găsea.
Dacă cu siguranţă Dumnezeu nu poate să fie omorât, se poate însă foarte bine omorâ gândul despre Dumnezeu.
A-l omorâ pe Dumnezeu, este cea mai crudă sinucidere; a-l uita pe Dumnezeu, este căderea cea mai joasă a unui om; nici animalul nu poate să cadă atât de jos. 
În plus, păgânul este cu totul la mâna spaimei; căci, la drept vorbind, el nu ştie niciodată la mâna cui este; şi asta este chiar culmea spaimei!

Grijile păgânilor, grija cutezanţei

Ziua de mâine este îngrijorarea din fiecare zi.
Orice moment de nerăbdare în care doreşti a privi ţinta pentru a vedea dacă te-ai mai apropiat puţin de ea este întotdeauna o cauză a întârzierii şi a neatenţiei.
Nu; fii odată pentru totdeauna şi în mod serios hotărât şi aşează-te la lucru, cu spatele către ţintă.
Astfel se comportă vâslaşul în barcă, şi în acelaşi fel credinciosul.
Nu e oare mai de preţ să-ţi doreşti să fii contemporan cu tine însuţi!
Cu adevărat, cât de rar este veritabilul contemporan cu sine însuşi; căci cei mai mulţi sunt la sute şi la mii de leghe înaintea lor înşile...
Ce e spaima? Ziua de mâine.

Grijile păgânilor, grija de a se lăsa chinuit de griji

Păgânismul este un regat întors împotriva sa, o împărăție în revoltă perpetuă, unde tiranii se succed unii după alţii, dar unde nu există niciodată un stăpân.
Păgânismul este un suflet revoltat; demonul momentului este alungat de un alt demon și lasă loc pentru alte șapte mai răi.
Păgânismul... este practic neascultarea, încercarea sterilă și contradictorie de a servi doi stăpâni.
Poate că este normal să pierzi un fleac fără să-ți faci griji că îl recuperezi; dar să-ți pierzi propriul sine (pierzând pe Dumnezeu) fără să ai măcar dorința de a te apleca pentru a-l recupera, sau fără ca măcar să-ți dai seama că l-ai pierdut: Ce pierzanie teribilă!

S. KIEREKEGARD, grijile păgânilor, grija nehotărârii, sfârșit

Criza benzinei

Am o idee, radicală, pentru soluţionarea ei.
Radicală, dar nu fantezistă. 
Pentru că acum e prea târziu v-o spun mâine, poate o susţineţi.

Preda, Brutusul lui Boc

"Cred ca PDL va avea nevoie de Emil Boc, si cred ca trebuie sa-l ajutam. In momentul in care prefigurez o asemenea varianta, cred ca-i dau o mana de ajutor premierului. Voi face campanie pentru el daca se va duce la Cluj si daca, bineinteles, va dori acest lucru." (Hot News) 

     Plin de avânt în urma unei decizii neconfirmate încă de "forurile largi" ale partidului, Cristian Preda se aruncă în stilul  Dinu Păturică să muşte mâna care l-a primit (ei, nu, ştim cu toţii că mâna aceea e în altă parte, dar, totuşi, şi mâna lui Boc l-a mângâiat pe creştet când a intrat la grădiniţa politică). E în spatele dlui Preda o siguranţă teribilă, de tip oportunist, că viitorul va arăta într-un anumit fel şi că zarurile sunt aranjate aşa cum trebuie (pentru el, de exemplu) sau o nesiguranţă la fel de grea care îl face să iasă la atac.
     Într-o postare de astăzi, pe care am susţinut-o, Cristi Teodorescu vorbeşte despre un nou Boc, care pare a lua în considerare un viitor mult mai lung de o lună-două, cât pare a-i da prietenul Preda. Poate că va fi aşa: poate că nu va fi. Dar dacă va fi - şi, probabil, chiar dacă nu va fi - viitorul internaţionalistului politic, fost decan, nu pare a fi de loc roz. Poate că asta e şi cauza pentru care a ieşit la bătaie (mult prea devreme - să fie terminarea resurselor de răbdare, să fie o tactică de a-l lovi pe premier, ca şi opozanţii, pentru a-i grăbi sfârşitul) cu o atitudine plină de compasiune faţă de un viitor fost prim ministru, posibil, dar nu foarte sigur, candidat la Cluj. Pentru care, Cristi Preda, şi-ar rupe nişte timp ca să-i facă campanie. Din ce postură? Din cea, după cum se crede probabil îndreptăţit, de preşedinte pedele. Căci cum altfel să înţelegem cuvintele sale? (Vezi, ascultă tot ceea ce a spus.)

Pentru mai multe detalii privindu-l pe premier, citeşte textul lui Teodorescu http://teodorescu.catavencu.ro şi comentariul meu de pe blogul lui.

Soren Kierkegaard: GRIJILE PĂGÂNILOR (2)- Jurnal de filosofie creştină

Grijile păgânilor, este prima parte a cărţii Discursuri creştine, publicată de Kierkegaard în 1848. O lectură foarte nimerită înaintea, dar şi în timpul, Postului Mare. Şi oricând altcândva.


Căci un om nu învaţă în mod natural de la "ceilalţi" decât ceea aceştia sunt; şi în chiar felul acesta lumea înţelege să-l înşele şi să-l împiedice să fie el însuşi.

Iar "ceilalţi" nu ştiu nici ei ceea ce sunt; nu ştiu niciodată decât ceea ce sunt "ceilalţi".

Atunci când eşti tu însuţi fiind în Cel care este în şi pentru el însuşi, poţi să fii în şi pentru aproapele tău, dar nu este posibil să fii tu atunci când eşti numai pentru ceilalţi.

(Păgânul) este ceea ce "ceilalţi" fac din el şi ceea ce el însuşi se face nefiind decât pentru ceilalţi. Grija lui este aceea "de a nu fi nimic", de a nu fi absolut de loc.

Dar grija lui este încă şi aceea de "a deveni ceva în lume".

Să devii Consilier la Curte: asta ar fi ceva; şi el trebuie mai mult decât orice să devină ceva în lume; a nu fi absolut nimic "te aduce la disperare". "Te aduce la disperare":  vorbeşte de parcă nu ar fi deja disperat. 

Grijile păgânilor, grija lipsei de importanţă

Niciun om important nu poate să fie salvat ca atare, ci doar ca un om smerit.

De fapt, nici nu mai vorbiţi cu un om; în setea sa pentru demnităţi şi onoruri, el a devenit obiectul poftei sale nemăsurate: ca om, el nu mai este decât un titlu.

Grijile păgânilor, grija grandorii

Traducere: Paul Ghiţiu (Va urma)

Soren Kierkegaard: GRIJILE PĂGÂNILOR (1)- Jurnal de filosofie creştină

Grijile păgânilor, este prima parte a cărţii Discursuri creştine, publicată de Kierkegaard în 1848. O lectură foarte nimerită înaintea, dar şi în timpul, Postului Mare.

În cadrul reuniunilor publice în care se întâlnesc oamenii serioşi, nu se venerează nimic altceva decât prudenţa înţeleaptă cunoscătoare a realităţii.

Cu cât se afundă omul mai mult în griji, cu atât mai mult el se depărtează de Dumnezeu şi de creştinism; şi ajunge la cel mai scăzut nivel al căderii atunci când nimic nu i se pare mai important decât grija sa din care pretinde a face nu numai cea mai zdrobitoare (ceea ce de fapt nu este, cea mai copleşitoare fiind durerea pocăinţei) cât mai ales grija supremă.

Grijile păgânilor, grija sărăciei 

Cu cea mai migăloasă precizie, (pasărea) ia exact "atât cât îi trebuie" şi nimic mai mult, pentru a evita chiar şi cel mai îndepărtat contact cu cunoaşterea ambiguă a abundenţei.

Din punct de vedere creştin, nu e niciodată problema de a şti ceea ce fost un om, ci ceea ce el a devenit; cum era, dar cum a devenit; care a fost începutul, dar care a fost şi finalul.

În aceeaşi măsură în care niciodată pasărea nu a luat mai mult decât îi era suficient, nici bogatul păgân nu a primit niciodată îndeajuns.

Grijile păgânilor, grija bogăţiei 

(Traducere: Paul Ghiţiu.  Va urma)

Cu Sfântul Vasile cel Mare despre: POST

“Adevărata postire este înstrăinarea de rele, înfrânarea limbii, îndepărtarea de mânie, despărţirea de poftă, de grăirea de rău, de minciună, de juruinţele mincinoase”.

Postirea este porunca dumnezeiască cea mai veche. Dumnezeu a legiuit-o încă din Rai, imediat după facerea omului, când le-a interzis protopărinţilor să mănânce din “pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facere 2, 17). A rânduit-o în continuare Legea mozaică, şi a consfinţit-o Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, atât prin cuvântul Său, cât şi prin pilda Sa când a postit “40 de zile şi 40 de nopţi” (Matei 4, 2). Au ţinut-o apostolii, ca şi primii creştini, a poruncit-o Biserica: “Dacă vreun episcop sau preot, sau diacon sau ipodiacon, sau citeţ, sau psalt, nu posteşte Postul cel mare, miercurea şi vinerea, să se caterisească. Dacă cel care nu posteşte este mirean, să fie afurisit, afară dacă este împiedicat să postească de neputinţa trupească” (canonul 69 al Sfinţilor Apostoli). (Mai mult în pagina Ortodoxie)

Jurnal sentimental - România e altceva

Fantoma unui rector la parlament, Sau invers.  

       

       Dimineaţa, de luni până joi, rectorii parlamentari se duc la universitatea pe care o păstoresc. Sau poate se duc la parlament. Sau poate puţin colo şi puţin colo. Asta dacă sunt din Bucureşti, ca doamna Andronescu. Dar dacă sunt din Timişoara? Merg avioanele aşa de repede şi aşa de des? Sau se duc într-un loc, acolo se cuplează pe internet cu celălalt loc şi se împart cu devotament între cele două instituţii într-o schizofrenie admirabilă? Ori poate că sunt paranormali şi posedă nişte capacităţi speciale de bilocaţie? Oricum, e sigur că, într-un fel sau altul, ei se plimbă de multe ori în cursul unei zile de la una la alta.

       Întâlniri colo, întâlniri dincolo, şedinţe şi şedinţe, acte şi acte. Ca să nu mai vorbim de timpul de studiu pentru legile discutate în comisii şi votate în plen. Şi să nu mai amintim de evenimentele de partid şi de prezenţa la televiziuni. Şi să trecem sub tăcere că mai ţin şi ore şi sunt inima unor proiecte finanţate cu sume importante.

       Şi, cum, incredibil, dar adevărat, mai fac şi cumpărături, merg cu copii sau nepoţii la doctor, la mall sau în parc, fac mâncare, spală rufe, au, poate iubiri secrete, se mai îmbolnăvesc, trebuie să se îmbrace şi să se încalţe, se duc la coafor... 

      Citesc, văd filme, se duc la operă, îşi desăvârşesc pregătirea în specialitatea universitară, publică articole, merg la conferinţe şi congrese, la simpozioane şi mese rotunde...

       Iar la sfârşit de săptămână, de joi după-amiază până luni dimineaţă, în loc să stea şi ei liniştiţi, să mai răsufle, împart universitatea cu "teritoriul", se duc în circumscripţie, se întâlnesc cu oamenii, cu zeci poate sute, poate mii de oameni, îi ascultă, îi ajută, plâng şi râd împreună cu ei, îşi împart veniturile celor disperaţi material, îşi împart sufletul celor disperaţi sentimental, îşi împart înţelepciunea celor disperaţi existenţial...

       Aceşti oameni, cred că suntem cu toţii de acord, nu sunt oameni. Sunt altceva. Şi ca ei mai sunt parlamentarii avocaţi, parlamentarii oameni de afaceri, parlamentarii medici, parlamentarii nu ştiu ce, care au un la fel de fantastic destin polimorf. Şi aceştia sunt tot altceva.

       Tot aşa cum şi politica şi învăţământul şi justiţia şi sănătatea şi economia şi tot restul nu sunt chiar ceea ce par, ci altceva.

      Şi cum, la urma urmei, nici România nu este chiar România... 

    

Jurnal sentimental - Deputaţii vrăjitori şi senatorii pornografi

       Mare încurcătură în parlament.
       Deputaţii s-au dovedit nişte adepţi ai vrăjitoriei, iar senatorii sunt încă la vârsta întrebărilor: e ponografie o femeie dezbrăcată pe o plajă?
       Drept care deputaţii au votat, cu responsabilitatea, conştiinciozitatea, deschiderea, luminitatea (!?) pe care le cunoaştem, împotriva impozitării banilor câştigaţi din vrăjitorie. Adică, au votat pentru bani negri, pentru evaziune fiscală, pentru contra. Îi aştept să voteze şi pentru neimpozitarea pfa-urilor, de exemplu, pentru traduceri, de exemplu, sau pentru orice altceva. Că dacă tot nu e nevoie de bani la buget, şi dacă unii pot câştiga gros, fără să dea nimic statului, de ce nu şi noi ăştia mici?
       Sau le-o fi fost frică de blestemele vrăjitoarelor? Păi dacă sunt aşa de nobili, luminoşi şi desăvârşiţi, puteau afla de la orice preot, la care presupun că se spovedesc şi se împărtăşesc săptămânal, că nici un blestem nu poate să-i atingă.
       Sau or fi fost chiar ei la vrăjitoare care le-au ghicit în nişte teancuri de euro cum or să voteze?
       O fi una, o fi alta...

       Cât despre senatori, ce să mai zicem? Poate că după ce vor creşte mari, odată plecaţi din cuibul părintesc, vor da piept cu realităţile crud-voluptoase ale acestei lumi. Şi după ce se vor trezi din mahmureală, dacă tot nu au înţeles, le vor chema, de exemplu, pe porno-tripletele de la Iaşi, sau, şi mai bine, pe dom' profesor Berlusconi ca să le explice cum e cu pornografia.

Jurnal sentimental - Mitingul gardienilor puşcăriei comuniste

Pensionarii militari demonstrează. Cadrele militare în rezervă cer păstrarea privilegiilor.
Cine sunt pensionarii militari?
Pensionari din armata care a fost cârpa, culegătorul de porumb, săpătorul de pământ, protecţia regimului din spatele miliţiei şi securităţii.
Pensionarii din miliţia care îţi stătea mereu aproape pentru a nu face decât ceea ce îţi cerea partidul, care te lua la bastoane, te băga la răcoare, te fezanda, pentru ca să te preia securitatea. Miliţia care proteja traficanţii ţigani, mai ales, prostituţia de cartier (în Bucureşti, de exemplu, încă se mai ştie de strada "Kent" unde în anii puterii populare găseai băuturi şi ţigări străine şi femei indigene, chiar dacă toate astea erau prohibite) care-şi luau dreptul de la magazine, prin faţa cozilor, adică pe uşa din spatele magazinelor.
Pensionarii din securitatea care te închidea, te omora, te distrugea fără judecată, adică în baza judecăţii din birourile lor.
Generic, fără a discuta de Popescu, Ionescu, Gavrilă sau Mereuţă, nu avem a avea niciun motiv de respect pentru aceste grupuri de pensionari. În niciun caz mai mult decât pentru profesorii, doctorii, ţăranii, muncitorii, actorii din aceleaşi timpuri care au educat, salvat, construit, hrănit, distrat pe ceilalţi printre care şi pe aceste căpuşe militare. Şi care au astăzi pensii de 60, de 30, de 20, de 10, de 5 ori mai mici decât ale gardienilor lor.

Jurnal sentimental - Despre Sorin Blejnar, numai de bine

Sau: bine şi-aşa, bine şi-aşa.
Cele câteva rânduri care urmează nu au o legătură directă cu omul Blejnar, pe care nu îl cunosc, despre care nu ştiu decât că a fost propus de la Arad (aici deja mi-au alunecat două degete de pe tastatură) şi că unii vameşi şi poliţişti de frontieră îl desemnează ca şef de reţea (evident, dacă e adevărat, în locul anteriorului şef de reţea).
Nu, este vorba numai despre şeful ANAF.

E bine dacă, vinovat fiind, se ajunge la el şi porneşte mecanismul justiţiei.
Ar fi pentru prima dată, în România, când o caracatiţă este hăcuită de jos şi până sus.
Ar fi un caz de studiu atât pentru ceilalţi infractori din sectorul bugetar dar şi pentru alte echipe de anchetatori.
Ar fi o luminiţă a speranţei că se va face mai mult.
Ar fi o motivare pentru mulţi de a acţiona contra curentului general al abuzului, hoţiei, corupţiei.

E bine dacă, în sfârşit, un şef este un om cinstit şi determinat să termine cu mafia din sistem. E bine dacă nu e vinovat; ca om, ca aproape al meu, nu-i doresc să fie vinovat, nu-i doresc să fie putred, ci sănătos.

P.S. Sau n-ar trebui să-i doresc. Dar iată ce au făcut din noi aceşti monştri ai necinstei, dispreţului, ticăloşiei: îmi reprim cu greu nişte gânduri care-mi spun că nu putea fi acolo fără să facă lucruri necurate, mi-e greu să redevin raţional şi uman în faţa satisfacţiilor pe care le-aş avea dacă şeful ANAF....