O poveste reală despre ură, minciună şi isterie. Metastaza totalitară a Occidentului - (Natura, organizatorii, mijloacele şi scopul real al statului totalitar mondial – 8)

Vă prezint în cele de mai jos povestea valului de ură şi isterie declanşat împotriva unui om de ştiinţă cunoscut (Dr. Sunetra Gupta, profesor la Universitatea Oxford, epidemiolog cu experientă în imunologie, dezvoltarea vaccinurilor şi modelarea matematică a bolilor infecţioase), care, alături de alţi oameni de ştiinţă de renume internaţional, critică sistemul izolării/carantinei/arestării în masă a populaţiilor ca fiind în realitate catastrofal pentru omenire. Cum efectele, clare şi pentru o persoană cu nivel mental scăzut, le cunoaşteţi deja, vă prezint acest text-mărturisire de credinţă şi poveste inimaginabilă în urmă cu nu mulţi ani, nu pentru efecte, ci pentru că povestea este un model despre metastaza totalitară care a pus stăpânire pe lumea occidentală. Din care, din păcate pentru această tragică realitate, facem şi noi parte.

 

O EPIDEMIE DE URĂ ŞI ISTERIE

 Dr. Sunetra Gupta

(Dr. Gupta este profesor la Universitatea Oxford, epidemiolog cu experienta in imunologie, dezvoltarea vaccinului si modelarea matematica a bolilor infectioase.)

Izolarea este o politică obtuză, fără discernământ, care obligă persoanele cele mai sărace și mai vulnerabile să suporte greul luptei împotriva coronavirusului. Ca epidemiolog al bolilor infecțioase, cred că trebuie să existe o cale mai bună.

De aceea, la începutul acestei luni, împreună cu alți doi oameni de știință internaționali, am fost co-autor al unei propuneri pentru o abordare alternativă - una care îi protejează pe cei mai expuși riscului, permițând în același timp restului populației să-și reia viața obișnuită într-o anumită măsură.
Mă așteptam la dezbateri și dezacorduri cu privire la ideile noastre, publicate sub numele de Declaraţia de la Great Barrington.

Ca om de știință, aș saluta acest lucru. La urma urmei, știința progresează prin ideile și contra-indeile sale.

Dar am fost total nepregătită pentru atacul de insulte, critici personale, intimidări și amenințări pe care le-au stârnit propunerea noastră. Nivelul de vitriol și ostilitate, nu doar din partea membrilor publicului online, ci și din partea jurnaliștilor și a cadrelor universitare, m-a îngrozit.

Nu sunt politician. Zarva vieții politice și a mă găsi în ochii mass-media nu mă atrag deloc.

Sunt în primul rând un om de știință; unul care este mult mai confortabil stând în biroul sau laboratorul meu decât în fața unei camere de televiziune.

Desigur, am în mod profund idealuri politice - cele pe care le-aș descrie ca fiind în mod inerent de stânga. Nu mă voi alinia, este corect să spun, în mod normal, cu Daily Mail.

Am opinii puternice despre distribuția bogăției, despre importanța statului social, despre nevoia de utilități publice și investiții guvernamentale în industriile naționalizate.

Dar Covid-19 nu este un fenomen politic. Este o problemă de sănătate publică - într-adevăr, este una atât de gravă încât răspunsul la aceasta a condus deja la o criză umanitară. Așa că am fost uluită să văd o ruptură politică deschisă, cu un abuz total faţă de cei care, ca și mine, pun sub semnul întrebării punctul de vedere official.

 În centrul propunerii noastre se află recunoașterea faptului că blocarea în masă provoacă daune enorme.

Vedem deja cum politicile actuale de blocare produc efecte devastatoare asupra sănătății publice pe termen scurt și lung.

Rezultatele – pentru a numi doar câteva – includ rate mai mici de vaccinare a copiilor, agravarea rezultatelor bolilor cardiovasculare, mai puține examinări pentru cancer și deteriorarea sănătății mintale.

Astfel de capcane ale caractinei naţionale nu trebuie ignorate, mai ales atunci când clasa muncitoare și membrii mai tineri ai societății care poartă cea mai grea povară.

Am fost, de asemenea, profund îngrijorată de faptul că carantinele întârzie doar răspândirea inevitabilă a virusului. Într-adevăr, credem că o modalitate mai bună de a avansa ar fi să vizăm măsuri de protecție pentru anumite grupuri vulnerabile, cum ar fi persoanele în vârstă din casele de îngrijire.

Desigur, vor exista provocări, cum ar fi în cazul în care oamenii sunt îngrijiți în propriile lor case de familie multi-generații.

Cu siguranță nu mă prefac că am toate răspunsurile, dar aceste probleme trebuie discutate și puse în discuție în detaliu.

De aceea, am constatat că este atât de frustrant cum, în ultimele săptămâni, susținătorii politicilor de blocare şi-au dovedit intenția de a închide dezbaterea, mai degrabă decât de a promova discuții motivate.

Îmi pare incredibil faptul că atât de mulți refuză chiar să ia în considerare beneficiile potențiale ale faptului de a permite cetățenilor non-vulnerabili, cum ar fi tinerii, să înfrunte viața și riscurile de infectare, realizând astfel imunitatea de turmă și, prin urmare, protejând viețile cetățenilor vulnerabili.

Cu toate acestea, mai degrabă decât să se angajeze în discuții serioase, raționale cu noi, criticii noștri au respins ideile noastre ca "fantezii" și "bătut câmpii".

Acest refuz de a prețui valoarea metodei științifice lovește în inima a tot ceea ce eu, ca om de știință, îndrăgesc. Pentru mine, schimbul motivat de idei este baza societății civilizate.

Așa că am rămas uimită după ce am fost invitaăt recent la un program de radio de la mijlocul dimineții, doar pentru ca un producător să mă avertizeze cu câteva minute înainte de a intra în direct că nu trebuie să menționez declarația de la Barrington. Producătorul a repetat avertismentul și a indicat că aceasta a fost o instrucțiune a unui director executiv de radiodifuziune.

Am cerut o explicație și, în secundele următoare mi s-a spus că publicul nu ar fi familiarizat cu sensul sintagmei "Declaraţia de la Great Barrington".

Și aceasta nu a fost o experiență izolată. Citeva zile mai tirziu, un alt post national de radio s-a apropiat de biroul meu pentru a crea un interviu, apoi a retras invitatia. Ei au simțit, după reflecție, că acordarea de timp de antenă pentru mine ar "nu fi în interesul național".

Dar Declaraţia de la Great Barrington  reprezintă o încercare sinceră a unui grup de academicieni cu decenii de experiență în acest domeniu de a limita răul izolării. Nu pot concepe cum poate cineva să interpreteze acest lucru drept „împotriva interesului național”.

Mai mult, cu siguranță, lucrurile nu sunt ajutate de instituții precum The Guardian, care a publicat în repetate rânduri texte de opinie care fac declarații factuale incorecte și eronate din punct de vedere științific, precum și comentarii defăimătoare la limită cu privire la mine, refuzând în același timp să ofere părții noastre o oportunitate de a ne prezenta punctul de vedere.
Sunt surprinsă, având în vedere importanța problemelor în cauză - nu în ultimul rând principiul jurnalismului corect și echilibrat - că The Guardian nu doreşte să prezinte toate dovezile cititorilor săi. La urma urmei, cum să încurajăm dezbaterea corectă și sinceră despre știință?

În ceea ce privește social media, o mare parte din discurs nu a avut niciun fel de decoruri.

Nu am mai folosit Twitter, dar sunt conștientă de faptul că o serie de cadre universitare au luat să-l folosească pentru a face atacuri personale asupra caracterului meu, în timp ce munca mea este respinsă ca "pseudo-știință". Deprimant, criticii noștri au luat, de asemenea, pentru a ridiculiza Declaraţia de la Great Barrington ca "extremistă" și "periculoasă".
Dar "extremistă" este un cuvânt ridicol, care  implică faptul că doar că “ştiinţa oficială“ contează. Dacă ar fi așa, știința ar stagna. Și reducerea noastră la tăcere sub motivul „periculos” este la fel de neajutător, nu în ultimul rând pentru că este un termen inflamator, emoțional încărcat cu implicații de iresponsabilitate. Când este aruncat în lume de oameni cu influență, devine toxic.
Dar această pandemie este o criză internațională. A închide discuția cu abuz și defăimare - acest lucru este cu adevărat periculos.

Cu toate acestea, dintre toate criticile aduse, cea pe care o consider cea mai supăratoare este acuzația că ne complacem în „facere de dovezi bazate pe politică” — cu alte cuvinte, că aranjăm argumentele pentru a se potrivi agendei noastre ideologice.

Iar această ideologie, potrivit unora, este una de extremism libertarian de dreapta.
Potrivit Wikipedia, de exemplu, Declarația de la Great Barrington a fost finanțată de un think-tank de dreapta, cu legături cu negaţioniştii schimbărilor climatice.
Ar trebui să fie evident pentru oricine că scrierea unei propuneri scurte și postarea acesteia pe un site web nu necesită o finanțare mare. Dar permiteți-mi să o spun, deoarece, aparent, trebuie să: Nu accept să fiu plătită ca co-autor al declarației de cla Great Barrington.

Banii nu au fost niciodată motivația în cariera mea. Mă doare profund că oricine mă cunoaște ar putea crede pentru un minut că aș accepta o plată clandestină pentru orice.

Sunt foarte norocoasă că am o casă și grădină care îmi plac, și nu aş putea cere mai multă bogăție materială decât asta. Mult mai important pentru mine sunt familia și munca mea. Cu toate acestea, abuzul continuă să inunde, din ce în ce mai mult de natură personală.

Am fost acuzată că nu am avut expertiza potrivită, că sunt un epidemiolog „teoretic” cu capul în nori. De fapt, în cadrul grupului meu de cercetare, avem un laborator înfloritor care a fost unul dintre primele care a dezvoltat un test de anticorpi pentru coronavirus.

Am reușit să facem acest lucru deoarece lucrăm în ultimii șase ani la un vaccin antigripal, folosind o combinație de tehnici de laborator și teoretice. Tehnologia noastră a fost deja brevetată și licențiată și prezintă un exemplu rar de model matematic care duce la dezvoltarea unui vaccin.

Cu toate acestea, și mai încurajator este faptul că acum există un val de mișcări — Us For Them, PanData19 și The Price of Panic, pentru a numi doar trei — care încearcă să asigure exprimarea liberă a celor care, ca mine, cred că daunele colşaterale ale izolării pot fi mai rele decât virusul în sine.
Joi, o coaliție largă a fost lansată sub egida Redresării. Atrăgând oameni din toate zonele politice, mișcarea cere echilibru și moderație în răspunsul nostru la Covid-19, susținute de o dezbatere publică adecvată și de o anchetă publică cuprinzătoare.

Sunt încântată că a primit un astfel de nivel de sprijin.
Pentru că, în cele din urmă, izolarea este un lux al celor bogaţi; ceva care poate fi permis numai în țările bogate - și chiar și acolo, numai de către cei mai îmbelşugaţi din aceste țări.

O modalitate de a ne schimba perspectiva ar fi să catalogăm toate modurile în care izolările din întreaga lume sunt dăunătoare pentru societăţi. În prezent, colaborez cu un număr de colegi pentru a face acest lucru, sub bannerul www.collateralglobal.org.

Pentru că adevărul simplu este că covid-19 nu va pleca doar dacă vom continua să impunem restricții destul de lipsite de sens asupra noastră. Și cu cât nu recunoaștem mai mult acest lucru, cu atât mai rele vor fi daunele economice permanente - al căror greu va fi, din nou, suportat de cei defavorizați și de tineri.

Când am semnat Declaraţia de la Great Barrington pe 4 octombrie, am făcut acest lucru cu colegii oameni de știință pentru a ne exprima opinia că carantinele naționale nu ne vor vindeca de Covid.

În mod clar, nici unul dintre noi nu a anticipat un astfel de răspuns vitriolic.
Abuzul care a urmat a fost rușinos.

Dar fiți siguri. Orice ar arunca pe noi, nu vor reuşi să ne abată – pe mine şi pe colegii mei - de la principiile care stau în spatele a ceea ce am scris.

Sursa:https://www.aier.org/article/a-contagion-of-hatred-and-hysteria/

NOTĂ:

Anul din urmă, cu ticăloşia perfidă a pandemiei, cred că a dovedit tuturor (dar mulţi sunt nepăsători, crezând că vor avea în continuare burta plină şi se înşeală, amarnic se înşeală, iar multor altora, micii dictatori piloni ai marii dictaturi, le convine) că trăim într-o sumă de societăţi totalitare, care se îndreaptă către statul totalitar mondial.

Şi nu orice fel de totalitarism, ci cel mai crunt, prin complexitatea şi mijloacele lui de coerciţie şi de condiţionare şi prin puterea lui de înrobire şi de desfigurare a fiinţei umane, menite îndumnezeirii. Suntem în Babilonul cel Mare, adică în lumea confuziei, disoluţiei, dezintegrării, izolării, urii, egoismului atroce, nihilismului, deznădejdii, nebuniei absolute, cu care demonul dictator îşi hrăneşte puterea.

Vă propun, printr-o serie de texte traduse şi personale, puse în pagină fără o ordine anume, să mergem împreună până în burta "chitului" pentru a înţelege foarte bine în ce situaţie ne aflăm şi pentru a gândi şi pune în practică soluţiile de supravieţuire. Pentru că, aşa cum ştim deja, la fel ca Babilonul cel mic, şi cel mare va fi sortit pierii. Pentru acel timp, deloc îndepărtat, trebuie să începem să gândim şi să ne pregătim. Pentru cei dintre noi, care îl vor prinde, dar mai ales pentru ca unii dintre urmaşii noştri să ducă mai departe lumea făcută după Cuvântul lui Dumnezeu. Dar asupra acestui subiect voi reveni într-o altă serie de scrieri.

 

Orgia urii şi un genocid pentru ca Franţa să se transforme într-o societate socialistă! Rothschild, vechilul diavolului. (REVOLUŢIA a început în rai 3)

Episodul anterior:  https://paulghitiu2009.blogspot.com/2019/12/naufragiul-civilizatiei-despotismul.html
În cele ce urmează, pentru a ilustra criteriile de recunoaştere a unei revoluţii propuse în primul episod, vă voi prezenta câteva date despre Revoluţia franceză, rugându-vă să vă întoarceţi şi la detalii ale acesteia deja folosite în primele două episoade.

Înainte de faza războiului sângeros împotriva propriului popor, declanşată odată cu atacarea Bastiliei, revoluţionarii francezi (în principal burghezia) câştigaseră războiul informaţional. În „Originile intelectuale ale Revoluţiei franceze”, Daniel Mornet, o autoritate incontestabilă a subiectului, spune că mișcarea filosofică triumfase la începutul anilor 1770, ceea ce este confirmat și de condamnarea literaturii filosofice, emisă de Adunarea Clerului Francez în 1765, în care se spunea că aceasta subminează toate guvernele, statele şi societăţile. Formulă care o regăsim peste 34 de ani în titlul cărţii lui John Robison „Proofs of a Conspiracy Against All the Religions and Governments of Europe...”

Pe la 1760 deja, unele caracteristici ale perioadei revoluţionare erau evidente: ideile şi problemele, alinierea protagoniştilor atât pe frontul intern cât şi pe cel internaţional, tipurile de activitate politică şi procedeele de rebeliune împotriva guvernelor, cu crearea virtuală a unei opinii publice asupra problemelor politice în multe state (R.R. Palmer – „The World Revolution of the West”). Ceea ce înseamnă că războiul propagandistic, manipularea maselor (participante şi/sau favorabile, nu neapărat a întregii populaţii) era deja înfăptuită. Exact aşa cum era prevăzut în proiectul de revoluţie al lui Mirabeau. Sau în documentele Ordinului luminaţilor înfiinţat de Adam Weishaupt - care a preluat o parte a lojelor masonice  (de exemplu, Loja Marelui Orient) dintre cele peste 1000 cu peste 100.000 de membri în 1789 existente şi participante la revoluţie. Peste 90 % dintre revoluţionarii de vârf centrali sau locali aparţineau unei loje masonice.

Cum informaţiile despre Weishaupt şi luminaţi şi despre lojele masonice ale vremii sunt din plin, nu am să dezvolt această dimensiune în acest text. Important pentru tema noastră este conceperea în această nouă sectă ocultă a unui proiect coerent de schimbare a lumii despre care vorbesc clar Mirabeau, de Luchet, Brunswick,, abatele Barruel („Mémoires pour servir à l’histoire du Jacobinisme”), John Robison şi mulţi alţi contemporani ai evenimentelor.

În spatele Convenției, în spatele cluburilor, în spatele Tribunalului Revoluționar exista, afirmă Lombard de Langres, acea "cea mai secretă convenție [convenția sécréthissime] care a regizat totul după mai 31, o putere ocultă şi teribilă a cărei cealaltă convenție i-a devenit sclav și care a fost compusă din inițiaţii principali ai Luminismului. Această putere a fost deasupra lui Robepierre și comisiilor guvernului... această putere ocultă a fost cea care și-a însușit comorile națiunii și le-a distribuit fraților și prietenilor care au ajutat la marea lucrare.”
Care a fost scopul acestei puteri oculte? Era doar planul de distrugere, care fusese inițiat în creierul unui profesor bavarez cu douăzeci de ani mai devreme sau era ceva mult mai vechi, o forță vie și îngrozitoare care zăcea adormită de-a lungul secolelor, pe care Weishaust și aliații săi nu o creaseră, ci doar o eliberaseră asupra lumii? Domnia Terorii, ca și izbucnirea satanismului în Evul mediu, nu poate fi explicată prin cauze materiale - orgia urii, desfrâului și cruzimea îndreptată nu numai împotriva celor bogați, ci și mai mult împotriva celor săraci și lipsiți de apărare, distrugerea științei, artei, şi frumosului, profanarea bisericilor, campania organizata impotriva a tot cea ce era nobil, a tot ce era sacru, a tot ceea ce era drag omeniri, ce erau toate astea dacă nu  Satanism? (Nesta Webster - „The Dark Underground: Secret Societies and Subversive Movements”) Adăugaţi la cele de mai sus mărturia contelui de Virieu despre planul de distrugere a lumii vechi discutat la conventul din 1782, a lui de Luchet şi a ducelui de Brunswick (vezi în episodul anterior).

Mila nu are nimic de-a face cu spiritul revoluției

Generalul Westermann, unul dintre generalii armatei revoluţionare raporta Comitetului de Bunăstare: „Vendeea nu mai există, tovarăşi cetățeni republicani! A murit sub săbiile noastre împreună cu femeile și copiii săi. Tocmai i-am îngropat în mlaștinile și pădurile din Savenay. Potrivit ordinelor voastre, copiii au fost călcaţi pînă la moarte sub copitele cailor noştri; femeile au fost măcelărite astfel încât să nu mai poată aduce soldați pe lume. Străzile sînt pline de cadavre; în multe locuri, ele formează întregi piramide. În Savenay a fost nevoie de detaşamente suplimentare de execuţie deoarece trupele lor încă se predau. Noi nu luăm prizonieri. Cineva trebuie să le ofere pîinea libertăţii; totuși, mila nu are nimic de-a face cu spiritul revoluției”.

Un alt amuzament al „Albaştrilor”, care se autodenumeau „colonnes infernales” (coloanele infernale, n.t.), era arderea femeilor și a copiilor în cuptoare de pâine. Pentru obţinerea maximului de plăcere sadică din această practică, victimele erau aşezate în cuptoare reci care erau apoi încălzite.

În Vendeea, un sport deosebit de popular în rândul Albaştrilor era aruncarea copiilor de la ferestre și prinderea lor în baionete. La fel de populară era practica de căsăpire a femeilor gravide, în scopul de a scoate si măcelări copiii lor nenăscuți, după care mamele erau lăsate să sîngereze până la moarte. Alte femei gravide au fost strivite până la moarte în prese de vin și fructe. De asemenea, populară era şi arderea victimelor în case și biserici. Această poftă de sânge s-a dezlănţuit în aşa măsură încât comandantul Grignon a dat ordinul ca toată lumea întâlnită pe drum să fie ucisă pe loc, chiar dacă ar fi fost republicani. Un caz deosebit de înspăimîntător a implicat o fată care a fost legată goală între ramurile unui copac după ce a fost violată și a fost supusă unor încercări repetate de a fi tăiată în jumătate. Imaginaţia Albaştrilor nu mai avea limite.

În Revoluția franceză drojdia Franței a cedat poftei de sînge şi a deschis uşa către rău.

Pasajele de mai sus sunt extrase din textul lui Errik von Kuehnelt  Leddihn „Operaţiunea paricidul – Sade, Robespierre şi Revoluţia Franceză” şi sunt doar câteva „evenimente” zilnice normale din timpul Revoluţiei Franceze, faza războiului civil din Vandeea, regiune în care ţăranii se răsculaseră. Pentru a-i înfrânge, armatele republicane au omorât fără discriminare femei, copii, bărbaţi, răsculaţi şi civili şi au continuat să execute şi să ardă sate chiar după înfrângerea Armatei Catolice. În palmaresul sângeros al revoluţiei, estimat la până spre 500.000 de morţi, numai Vandeea aducea peste 200.000 de victime, dar reprimarea împotrivirii populaţiei la revoluţie a continuat în multe alte zone. 

Episoade ca acestea se vor întâlni în revoluţiile care îi vor urma: Comuna din Paris, revoluţia bolşevică, revoluţiile comuniste din estul european şi de pe alte continente, revoluţii „democratice” actuale; să ne amintim de sălbăticia cu care au fost trataţi deţinuţii politici din România, devenită comunistă în prelungirea revoluţiei bolşevice. Ce ar putea motiva, cum s-ar putea explica o astfel de orgie a morţii, de beţie a masacrului, celebrată prin eliberarea celor mai întunecate dimensiuni ale fiinţei umane. Ce justifică dispreţul total şi respingerea ca semen al tău a cuiva care nu ţi-a făcut nimic, deliciul chinuirii şi al omorârii, savurarea sălbatică a negării prin măcelărire a fiinţei din faţa ta?

Ura nu este de la Dumnezeu, ci de la diavol

Există o serie întreagă de asemănări între situaţia de atunci din Franţa şi cea de acum, în principal, dar nu exclusiv, din ceea ce odată era cunoscută ca lumea creştină : agresiunea virulentă împotriva creştinismului, a familiei, a identităţii, a fiinţei umane însăşi, a proprietăţii; o impunere dictatorială a modelelor derivate din ideologiile revoluţionare; o propagandă masivă susţinută cu fonduri uriaşe de mafia bancară globalistă; activişti/mercenari/actori civici şi politici plătiţi şi finanţaţi copios, inclusiv cu promisiuni de aşezare la putere;  minciună, manipulare, dihonie, separare pe falii ireparabile, pierderea raţiunii, o nebunie de natură demonică. şi, peste toate şi în toate URA. Şi, ceea ce caracterizează toate aceste evenimente explozive ale trecutului şi prezentului este tot URA O ură anihilantă, nihilistă, întru desfiinţarea absolută a celuilalt. A celui care are o altă asumare, o altă opinie, o altă opţiune.

O ură totală, fără limite, ne-umană. O ură despre care, aminteam într-un text recent, Soljeniţîn spunea că stă la baza sistemului filozofic al lui Marx şi Lenin, dar care de fapt stă la baza întregului plan de putere al negustorilor de bani: ... ura împotriva lui Dumnezeu o forţă mai fundamentală decât toate pretenţiile lor politice şi economice. Doar o ură din afara omului şi îndreptată împotriva omului ca creaţie a lui Dumnezeu poate fi explicaţia atrocităţilor de mai sus.

Este ura care fusese abil, consecvent, pe scară largă aprinsă şi întreţinută într-un anumit segment eterogen de populaţie unit conjunctural prin această ură şi prin patima puterii şi a banilor. Este ura care vedem cum este hrănită şi se amplifică ceas de ceas, zi de zi în România, ca un val care creşte şi ameninţă să devină un ţunami atoate-distrugător. Este ura care anunţă deja că „trebuie să curgă sânge”, care ameninţă la grămadă pe adversari cu puşcăria fără judecată, sau o judecată a poporului (Ralph C. Hancock şi L. Gary Lambert în cartea “Moştenirea Revoluţiei Franceze” spun că poporul invocat de dictatorii revoluţionari nu erau masele ţărilor respective, ci oamenii aparţinând sistemului pe care doreau să-l creeze. De dragul făuririi acestor mase de oameni noi, nicio crimă nu era prea mare şi nicio atrocitate nu era suficient de oribilă.).

Este ura care ameninţă cu moartea - ardere pe rug, răstignire, împuşcare, lapidare - a celor care au o opinie contrară.

Evident că în Franţa anului 1789 a existat o bază reală de nemulţumire cu potenţial incendiar; dar ea a fost transformată într-o explozie controlată cu nitroglicerină. Era, ca şi acum, o epocă de atac puternic împotriva creştinismului, atât dinspre ateiştii revoluţionari cât şi dinspre nenumărate cercuri, grupuri, secte oculte care se răspândiseră ca ciupercile. Erau nemulţumiri faţă de aristocraţie, faţă de rege, faţă de administraţie. Dar, în primul rând şi peste toate, era dorinţa aprigă a burgheziei, în special a negustorimii bancare, planul îndelung gândit al acesteia de a prelua puterea întâi acasă, apoi în lume. Evident că erau multe şi mari nedreptăţi şi justificate supărări. Dar niciuna dintre ele, oricât de îndreptăţită ar fi fost, şi nici suma lor, nu puteau justifica sacrificarea a sute de mii de oameni nevinovaţi în abatorul revoluţiei.

William Jenkins scrie că în timpul Terorii, Robespierre şi colegii să revoluţionari au măcelărit o mulţime de ţărani francezi. Logica lui Robespierre, dacă se poate numi aşa, era simplă: „oamenii de aici nu văzuseră niciodată [o asemenea violenţă], oamenii de aici nu comiseseră niciodată o crimă, dar trebuia să moară pentru ca Franţa să se transforme într-o societate socialistă” (Joshua Philipp – „Originile întunecate ale comunismului”).

Avem deci imaginea REVOLUŢIEI ca lucrare a diavolului, avem detalii despre pregătirea Revoluţiei franceze, astfel că pentru a completa criteriile de descriere a unei revoluţii mai lipsesc doar finanţatorii, intermediarii întunecatului. Pe care îi găsim în fix acelaşi oraş în care funcţionează de la un moment dat şi Weishaupt, adică în  Frankfurt. Numele lor este, pentru etapa franceză, ROTSCHILD, mai precis Mayer Amschel Rothschild, cel care înţelesese că împrumuturile făcute regilor şi principilor sunt mult mai avantajoase decât cele făcute oamenilor de rând, plus că astfel poate ajunge la a prelua conducerea statelor. Mai avea nevoie doar de o schimbare şi aceasta era exact “Novus ordo seclorum” a Ordinului luminaţilor, adică o nouă ordine mondială în care capitalul să ajungă să conducă statele, apoi lumea. Echipa finanţatoare creşte cu cei cinci fii ai lui Amschel, cu urmaşii acestora şi cu alte familii de bancheri ce se vor alătura acestora pentru perioada scursă de atunci. În ceea ce priveşte aplicarea celorlalte criterii de recunoaştere a REVOLUŢIEI pe cazul revoluţiei franceze, vă invit a o face singuri prin lecturarea textelor despre aceasta.
În final, un extras din relatarea lui Hippolyte Taine, bazata pe marturiile vremii:

Nu se ştie cine anume a dat ordinul sau doar a sugerat ca din închisori sa fie scoşi şi apoi să fie masacraţi deţinuţii. Fie ca a fost Georges Danton, cum e foarte posibil, sau un altul, are mai puţină importanţă, aici singurul fapt demn de interes este sugestia puternică acţionand asupra mulţimii care şi-a asumat sarcina masacrului.

Armata masacratorilor număra aproape trei sute de persoane şi constiuie tipul “ideal” de masa eterogena. Pe lângă câţiva nemernici sadea, ea se compunea din negustoraşi ori meseriaşi foarte diverşi: cizmari, lăcătusi, zidari, frizeri, mici funcţionari etc. Sub înrâurirea sugestiei, asemeni bucătarului pomenit mai sus, ei au dobândit convingerea că îndeplinesc o datorie patriotica şi îşi asuma dubla funcţie – de judecători si de călăi, nesocotindu-se nicio clipă criminali.

... In toate acestea se regăsesc formele rudimentare de gândire, specifice gloatelor. Astfel, dupa ce au fost suprimaţi 1200 – 1500 de duşmani ai poporului, cineva a remarcat – şi sugestia lui a fost pe dată acceptată – ca în celelalte închisori erau cerşetori bătrâni, vagabonzi, tineri fără căpătâi, adica tot atâtea guri inutile de care ar fi bine să se debaraseze. De altfel şi printre ei se aflau cu siguranţă duşmani ai poporului, cum ar fi o anume doamna Delarue, văduva unui acuzat de otrăvire: “Trebuie că e furioasa că se află la închisoare; dacă ar putea, ar da foc Parisului. Trebuie că a şi spus-o. Da, a spus-o!” Demonstraţia pare suficienta şi toţi sunt masacraţi la gramăda, inclusiv vreo cincizeci de copii între 12 şi 17 ani, care puteau deveni, sigur, duşmani ai poporului, deci trebuia să fie lichidaţi.

   După o săptămână de lucru, toate operaţiunile au fost terminate şi masacratorii au putut să se gândeasca la odihnă. Nutrind convingerea că patria are de ce sa le fie recunoscătoare, au cerut recompensă de la autorităţi, cei mai zeloşi pretinzând chiar o medalie.

.

Va urma.