Episodul anterior: https://paulghitiu2009.blogspot.com/2019/12/naufragiul-civilizatiei-despotismul.html
În cele ce urmează, pentru a ilustra criteriile de recunoaştere a unei revoluţii propuse în primul episod, vă voi prezenta câteva date despre Revoluţia franceză, rugându-vă să vă întoarceţi şi la detalii ale acesteia deja folosite în primele două episoade.
În cele ce urmează, pentru a ilustra criteriile de recunoaştere a unei revoluţii propuse în primul episod, vă voi prezenta câteva date despre Revoluţia franceză, rugându-vă să vă întoarceţi şi la detalii ale acesteia deja folosite în primele două episoade.
Înainte de faza
războiului sângeros împotriva propriului popor, declanşată odată cu atacarea
Bastiliei, revoluţionarii francezi (în principal burghezia) câştigaseră
războiul informaţional. În „Originile
intelectuale ale Revoluţiei franceze”, Daniel Mornet, o autoritate
incontestabilă a subiectului, spune că mișcarea filosofică triumfase la
începutul anilor 1770, ceea ce este confirmat și de condamnarea literaturii
filosofice, emisă de Adunarea Clerului Francez în 1765, în care se spunea că aceasta
subminează toate guvernele, statele şi societăţile. Formulă care o regăsim peste
34 de ani în titlul cărţii lui John Robison „Proofs of a Conspiracy Against
All the Religions and Governments of Europe...”
Pe la 1760 deja, unele caracteristici ale
perioadei revoluţionare erau evidente: ideile şi problemele, alinierea
protagoniştilor atât pe frontul intern cât şi pe cel internaţional, tipurile de
activitate politică şi procedeele de rebeliune împotriva guvernelor, cu crearea
virtuală a unei opinii publice asupra problemelor politice în multe state (R.R. Palmer – „The World Revolution of the West”). Ceea ce înseamnă că războiul
propagandistic, manipularea maselor (participante şi/sau favorabile, nu
neapărat a întregii populaţii) era deja înfăptuită. Exact aşa cum era prevăzut
în proiectul de revoluţie al lui Mirabeau. Sau în documentele Ordinului luminaţilor
înfiinţat de Adam Weishaupt - care a preluat o parte a lojelor masonice (de exemplu, Loja Marelui Orient) dintre cele peste
1000 cu peste 100.000 de membri în 1789 existente şi participante la revoluţie.
Peste 90 % dintre revoluţionarii de vârf centrali sau locali aparţineau unei
loje masonice.
Cum informaţiile despre
Weishaupt şi luminaţi şi despre lojele masonice ale vremii sunt din plin, nu am
să dezvolt această dimensiune în acest text. Important pentru tema noastră este
conceperea în această nouă sectă ocultă a unui proiect coerent de schimbare a
lumii despre care vorbesc clar Mirabeau, de Luchet, Brunswick,, abatele Barruel
(„Mémoires pour
servir à l’histoire du Jacobinisme”), John Robison şi mulţi alţi contemporani ai evenimentelor.
În spatele Convenției, în spatele cluburilor, în
spatele Tribunalului Revoluționar exista, afirmă Lombard de Langres, acea
"cea mai secretă convenție [convenția sécréthissime] care a regizat totul
după mai 31, o putere ocultă şi teribilă a cărei cealaltă convenție i-a devenit
sclav și care a fost compusă din inițiaţii principali ai Luminismului. Această
putere a fost deasupra lui Robepierre și comisiilor guvernului... această
putere ocultă a fost cea care și-a însușit comorile națiunii și le-a distribuit
fraților și prietenilor care au ajutat la marea lucrare.”
Care a fost scopul acestei puteri oculte? Era doar planul de distrugere, care fusese inițiat în creierul unui profesor bavarez cu douăzeci de ani mai devreme sau era ceva mult mai vechi, o forță vie și îngrozitoare care zăcea adormită de-a lungul secolelor, pe care Weishaust și aliații săi nu o creaseră, ci doar o eliberaseră asupra lumii? Domnia Terorii, ca și izbucnirea satanismului în Evul mediu, nu poate fi explicată prin cauze materiale - orgia urii, desfrâului și cruzimea îndreptată nu numai împotriva celor bogați, ci și mai mult împotriva celor săraci și lipsiți de apărare, distrugerea științei, artei, şi frumosului, profanarea bisericilor, campania organizata impotriva a tot cea ce era nobil, a tot ce era sacru, a tot ceea ce era drag omeniri, ce erau toate astea dacă nu Satanism? (Nesta Webster - „The Dark Underground: Secret Societies and Subversive Movements”) Adăugaţi la cele de mai sus mărturia contelui de Virieu despre planul de distrugere a lumii vechi discutat la conventul din 1782, a lui de Luchet şi a ducelui de Brunswick (vezi în episodul anterior).
Care a fost scopul acestei puteri oculte? Era doar planul de distrugere, care fusese inițiat în creierul unui profesor bavarez cu douăzeci de ani mai devreme sau era ceva mult mai vechi, o forță vie și îngrozitoare care zăcea adormită de-a lungul secolelor, pe care Weishaust și aliații săi nu o creaseră, ci doar o eliberaseră asupra lumii? Domnia Terorii, ca și izbucnirea satanismului în Evul mediu, nu poate fi explicată prin cauze materiale - orgia urii, desfrâului și cruzimea îndreptată nu numai împotriva celor bogați, ci și mai mult împotriva celor săraci și lipsiți de apărare, distrugerea științei, artei, şi frumosului, profanarea bisericilor, campania organizata impotriva a tot cea ce era nobil, a tot ce era sacru, a tot ceea ce era drag omeniri, ce erau toate astea dacă nu Satanism? (Nesta Webster - „The Dark Underground: Secret Societies and Subversive Movements”) Adăugaţi la cele de mai sus mărturia contelui de Virieu despre planul de distrugere a lumii vechi discutat la conventul din 1782, a lui de Luchet şi a ducelui de Brunswick (vezi în episodul anterior).
Mila nu are nimic de-a face cu spiritul revoluției
Generalul
Westermann, unul dintre generalii armatei revoluţionare raporta Comitetului de
Bunăstare: „Vendeea nu mai există,
tovarăşi cetățeni republicani! A murit sub săbiile noastre împreună cu femeile
și copiii săi. Tocmai i-am îngropat în mlaștinile și pădurile din Savenay.
Potrivit ordinelor voastre, copiii au fost călcaţi pînă la moarte sub copitele
cailor noştri; femeile au fost măcelărite astfel încât să nu mai poată aduce
soldați pe lume. Străzile sînt pline de cadavre; în multe locuri, ele formează
întregi piramide. În Savenay a fost nevoie de detaşamente suplimentare de
execuţie deoarece trupele lor încă se predau. Noi nu luăm prizonieri. Cineva
trebuie să le ofere pîinea libertăţii; totuși, mila nu are nimic de-a face cu
spiritul revoluției”.
Un alt
amuzament al „Albaştrilor”, care se autodenumeau „colonnes infernales”
(coloanele infernale, n.t.), era arderea femeilor și a copiilor în cuptoare de
pâine. Pentru obţinerea maximului de plăcere sadică din această practică,
victimele erau aşezate în cuptoare reci care erau apoi încălzite.
În
Vendeea, un sport deosebit de popular în rândul Albaştrilor era aruncarea
copiilor de la ferestre și prinderea lor în baionete. La fel de populară era
practica de căsăpire a femeilor gravide, în scopul de a scoate si măcelări
copiii lor nenăscuți, după care mamele erau lăsate să sîngereze până la moarte.
Alte femei gravide au fost strivite până la moarte în prese de vin și fructe.
De asemenea, populară era şi arderea victimelor în case și biserici. Această
poftă de sânge s-a dezlănţuit în aşa măsură încât comandantul Grignon a dat
ordinul ca toată lumea întâlnită pe drum să fie ucisă pe loc, chiar dacă ar fi
fost republicani. Un caz deosebit de înspăimîntător a implicat o fată care a
fost legată goală între ramurile unui copac după ce a fost violată și a fost
supusă unor încercări repetate de a fi tăiată în jumătate. Imaginaţia
Albaştrilor nu mai avea limite.
În
Revoluția franceză drojdia Franței a cedat poftei de sînge şi a deschis uşa
către rău.
Pasajele de mai sus sunt extrase din textul lui
Errik von Kuehnelt Leddihn „Operaţiunea paricidul – Sade, Robespierre
şi Revoluţia Franceză” şi sunt
doar câteva „evenimente” zilnice normale din timpul Revoluţiei Franceze, faza
războiului civil din Vandeea, regiune în care ţăranii se răsculaseră. Pentru
a-i înfrânge, armatele republicane au omorât fără discriminare femei, copii,
bărbaţi, răsculaţi şi civili şi au continuat să execute şi să ardă sate chiar
după înfrângerea Armatei Catolice. În palmaresul sângeros al revoluţiei, estimat
la până spre 500.000 de morţi, numai Vandeea aducea peste 200.000 de victime,
dar reprimarea împotrivirii populaţiei la revoluţie a continuat în multe alte
zone.
Episoade ca acestea se vor întâlni în revoluţiile
care îi vor urma: Comuna din Paris, revoluţia bolşevică, revoluţiile comuniste
din estul european şi de pe alte continente, revoluţii „democratice” actuale;
să ne amintim de sălbăticia cu care au fost trataţi deţinuţii politici din
România, devenită comunistă în prelungirea revoluţiei bolşevice. Ce ar putea
motiva, cum s-ar putea explica o astfel de orgie a morţii, de beţie a
masacrului, celebrată prin eliberarea celor mai întunecate dimensiuni ale
fiinţei umane. Ce justifică dispreţul total şi respingerea ca semen al tău a
cuiva care nu ţi-a făcut nimic, deliciul chinuirii şi al omorârii, savurarea
sălbatică a negării prin măcelărire a fiinţei din faţa ta?
Ura nu este de la Dumnezeu, ci de la diavol
Există o serie întreagă de asemănări între
situaţia de atunci din Franţa şi cea de acum, în principal, dar nu exclusiv,
din ceea ce odată era cunoscută ca lumea creştină : agresiunea virulentă
împotriva creştinismului, a familiei, a identităţii, a fiinţei umane însăşi, a
proprietăţii; o impunere dictatorială a modelelor derivate din ideologiile revoluţionare;
o propagandă masivă susţinută cu fonduri uriaşe de mafia bancară globalistă;
activişti/mercenari/actori civici şi politici plătiţi şi finanţaţi copios,
inclusiv cu promisiuni de aşezare la putere;
minciună, manipulare, dihonie, separare pe falii ireparabile, pierderea
raţiunii, o nebunie de natură demonică. şi, peste toate şi în toate URA. Şi, ceea
ce caracterizează toate aceste evenimente explozive ale trecutului şi
prezentului este tot URA O ură anihilantă, nihilistă, întru desfiinţarea
absolută a celuilalt. A celui care are o altă asumare, o altă opinie, o altă
opţiune.
O ură totală, fără limite, ne-umană. O ură despre
care, aminteam într-un text recent, Soljeniţîn spunea că stă la baza sistemului
filozofic al lui Marx şi Lenin, dar care de fapt stă la baza întregului plan de
putere al negustorilor de bani: ... ura
împotriva lui Dumnezeu o forţă mai fundamentală decât toate pretenţiile lor
politice şi economice. Doar o ură din afara omului şi îndreptată împotriva
omului ca creaţie a lui Dumnezeu poate fi explicaţia atrocităţilor de mai sus.
Este ura care fusese abil, consecvent, pe scară
largă aprinsă şi întreţinută într-un anumit segment eterogen de populaţie unit
conjunctural prin această ură şi prin patima puterii şi a banilor. Este ura
care vedem cum este hrănită şi se amplifică ceas de ceas, zi de zi în România,
ca un val care creşte şi ameninţă să devină un ţunami atoate-distrugător. Este
ura care anunţă deja că „trebuie să curgă sânge”, care ameninţă la grămadă pe
adversari cu puşcăria fără judecată, sau o judecată a poporului (Ralph C.
Hancock şi L. Gary Lambert în cartea “Moştenirea
Revoluţiei Franceze” spun că poporul invocat de dictatorii revoluţionari nu erau masele ţărilor respective,
ci oamenii aparţinând sistemului pe care doreau să-l creeze. De dragul făuririi
acestor mase de oameni noi, nicio crimă nu era prea mare şi nicio atrocitate nu
era suficient de oribilă.).
Este ura care ameninţă cu moartea - ardere pe rug,
răstignire, împuşcare, lapidare - a celor care au o opinie contrară.
Evident că în Franţa anului 1789 a existat o bază
reală de nemulţumire cu potenţial incendiar; dar ea a fost transformată într-o
explozie controlată cu nitroglicerină. Era, ca şi acum, o epocă de atac puternic
împotriva creştinismului, atât dinspre ateiştii revoluţionari cât şi dinspre
nenumărate cercuri, grupuri, secte oculte care se răspândiseră ca ciupercile.
Erau nemulţumiri faţă de aristocraţie, faţă de rege, faţă de administraţie.
Dar, în primul rând şi peste toate, era dorinţa aprigă a burgheziei, în special
a negustorimii bancare, planul îndelung gândit al acesteia de a prelua puterea
întâi acasă, apoi în lume. Evident că erau multe şi mari nedreptăţi şi
justificate supărări. Dar niciuna dintre ele, oricât de îndreptăţită ar fi
fost, şi nici suma lor, nu puteau justifica sacrificarea a sute de mii de
oameni nevinovaţi în abatorul revoluţiei.
William
Jenkins scrie că în timpul Terorii, Robespierre şi colegii să revoluţionari au
măcelărit o mulţime de ţărani francezi. Logica lui Robespierre, dacă se poate
numi aşa, era simplă: „oamenii de aici nu văzuseră niciodată [o asemenea
violenţă], oamenii de aici nu comiseseră niciodată o crimă, dar trebuia să
moară pentru ca Franţa să se transforme într-o societate socialistă” (Joshua Philipp – „Originile întunecate ale comunismului”).
Avem deci imaginea REVOLUŢIEI ca lucrare a diavolului, avem detalii
despre pregătirea Revoluţiei franceze, astfel că pentru a completa criteriile
de descriere a unei revoluţii mai lipsesc doar finanţatorii, intermediarii
întunecatului. Pe care îi găsim în fix acelaşi oraş în care funcţionează de la
un moment dat şi Weishaupt, adică în Frankfurt.
Numele lor este, pentru etapa franceză, ROTSCHILD, mai precis Mayer Amschel Rothschild,
cel care înţelesese că împrumuturile făcute regilor şi principilor sunt mult
mai avantajoase decât cele făcute oamenilor de rând, plus că astfel poate
ajunge la a prelua conducerea statelor. Mai avea nevoie doar de o schimbare şi
aceasta era exact “Novus ordo seclorum” a Ordinului luminaţilor, adică o nouă
ordine mondială în care capitalul să ajungă să conducă statele, apoi lumea. Echipa
finanţatoare creşte cu cei cinci fii ai lui Amschel, cu urmaşii acestora şi cu
alte familii de bancheri ce se vor alătura acestora pentru perioada scursă de
atunci. În ceea ce priveşte aplicarea celorlalte criterii de recunoaştere a
REVOLUŢIEI pe cazul revoluţiei franceze, vă invit a o face singuri prin
lecturarea textelor despre aceasta.
În final, un extras din relatarea lui Hippolyte Taine, bazata pe marturiile vremii:
În final, un extras din relatarea lui Hippolyte Taine, bazata pe marturiile vremii:
Nu
se ştie cine anume a dat ordinul sau doar a sugerat ca din închisori sa
fie scoşi şi apoi să fie masacraţi deţinuţii. Fie ca a fost Georges Danton, cum e foarte posibil, sau un altul,
are mai puţină importanţă, aici singurul fapt demn de interes este sugestia
puternică acţionand asupra mulţimii care şi-a asumat sarcina masacrului.
Armata
masacratorilor număra aproape trei sute de persoane şi constiuie tipul “ideal”
de masa eterogena. Pe lângă câţiva nemernici
sadea, ea se compunea din negustoraşi ori meseriaşi foarte diverşi: cizmari,
lăcătusi, zidari, frizeri, mici funcţionari etc. Sub înrâurirea sugestiei,
asemeni bucătarului pomenit mai sus, ei au dobândit convingerea că îndeplinesc
o datorie patriotica şi îşi asuma dubla funcţie – de judecători si de călăi,
nesocotindu-se nicio clipă criminali.
... In
toate acestea se regăsesc formele rudimentare de gândire, specifice
gloatelor. Astfel, dupa ce au fost suprimaţi 1200 – 1500 de duşmani ai
poporului, cineva a remarcat – şi sugestia lui a fost pe dată acceptată –
ca în
celelalte închisori erau cerşetori bătrâni, vagabonzi, tineri fără
căpătâi, adica
tot atâtea guri inutile de care ar fi bine să se debaraseze. De altfel
şi
printre ei se aflau cu siguranţă duşmani ai poporului, cum ar fi o anume
doamna
Delarue, văduva unui acuzat de otrăvire: “Trebuie că e furioasa că se
află la închisoare; dacă ar putea, ar da foc Parisului. Trebuie că a şi
spus-o. Da, a
spus-o!” Demonstraţia pare suficienta şi toţi sunt masacraţi la gramăda,
inclusiv vreo cincizeci de copii între 12 şi 17 ani, care puteau deveni,
sigur,
duşmani ai poporului, deci trebuia să fie lichidaţi.
După
o săptămână de lucru, toate operaţiunile au fost terminate şi masacratorii au
putut să se gândeasca la odihnă. Nutrind convingerea că patria are de ce sa le
fie recunoscătoare, au cerut recompensă de la autorităţi, cei mai zeloşi
pretinzând chiar o medalie.
.
Va urma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu