Să-i sacrificăm pe alţii pentru a scăpa noi! - o posibilă situaţie a viitorului nu foarte îndepărtat.

Vă aduc în atenţie această posibilă situaţie, care mi-a fost sugerată de un comentariu de pe FB, privind reacţia oamenilor la frică, nu pentru a vă speria, nu pentru a vă spori grijile şi nici din dorinţa de senzaţional, ci pentru a ne gândi cum să facem ca să o împiedicăm. Cum să lucrăm cu semenii noştri pentru a-i întoarce spre Dumnezeu. Cum să ne pregătim ca să ne apărăm în caz că va fi nevoie şi vom fi în situaţia celor vânaţi. 
Şi, mai ales, cum să ne pregătim pentru ca sub niciun motiv să nu ajungem călăi.

Pentrucă tot vorbim despre teama de moarte, care îi face pe semenii noştri să reacţioneze tip "turmă tâmpă".

Una dintre fazele de testare şi de lucru de mai târziu va fi cea în care ni se va spune că pentru a supravieţui unii, trebuie să moară alţii; că pentru a rămâne cei utili societăţii, va trebui să dispară cei inutili, de exemplu. Sau cei periculoşi din diverse motive. de boală, de gândire deviantă, de comportament prea social, de nepurtare de mască, sau nepăstrare a distanţării sociale, de culoare a ochilor, pielii etc.

Cum credeţi că va reacţiona majoritatea (compusă din indivizi fără Dumnezeu) atunci când îi vor fi indicate segmente - întotdeauna minoritare - care ar fi mai bine să dispară? În care vor intra inclusiv rude mai apropiate sau mai îndepărtate, prieteni?

Celor cărora nu le vine să creadă, sau vor zice că mă duc prea departe cu imaginaţia, le amintesc zecile de mii de delaţiuni, denunţuri din perioada comunistă împotriva unor prieteni sau rude, uneori chiar foarte apropiate, care au dus la întemniţarea şi chiar moartea multora dintre cei denunţaţi. De campaniile duse pentru ca copiii să-şi denunţe părinţii care nu gândesc corect - reluate de câţiva ani în câteva state foarte corecte politic din nordul Europei, în care poliţia, guvernele îndeamnă copiii să-şi reclame părinţii.

Şi le mai amintesc un episod plin de substanţă din perioada măcelului diavolesc, numit revoluţia franceză (episoade similare putem regăsi în istoria tuturor revoluţiilor) (https://paulghitiu2009.blogspot.com/2019/12/orgia-urii-si-un-genocid-pentru-ca.html.) Şi ţineţi cont că e vorba despre o situaţie în care masacratorii nici nu erau puşi în situaţia de a-i sacrifica pe alţii pentru a scăpa ei. Aveau doar sentimentul că fac un act de salubritate socială.

Nu se ştie cine anume a dat ordinul sau doar a sugerat ca din închisori sa fie scoşi şi apoi să fie masacraţi deţinuţii. Fie ca a fost Georges Danton, cum e foarte posibil, sau un altul, are mai puţină importanţă, aici singurul fapt demn de interes este sugestia puternică acţionand asupra mulţimii care şi-a asumat sarcina masacrului.

Armata masacratorilor număra aproape trei sute de persoane şi constiuie tipul “ideal” de masa eterogena. Pe lângă câţiva nemernici sadea, ea se compunea din negustoraşi ori meseriaşi foarte diverşi: cizmari, lăcătusi, zidari, frizeri, mici funcţionari etc. Sub înrâurirea sugestiei, asemeni bucătarului pomenit mai sus, ei au dobândit convingerea că îndeplinesc o datorie patriotica şi îşi asuma dubla funcţie – de judecători si de călăi, nesocotindu-se nicio clipă criminali.

... In toate acestea se regăsesc formele rudimentare de gândire, specifice gloatelor. Astfel, dupa ce au fost suprimaţi 1200 – 1500 de duşmani ai poporului, cineva a remarcat – şi sugestia lui a fost pe dată acceptată – ca în celelalte închisori erau cerşetori bătrâni, vagabonzi, tineri fără căpătâi, adica tot atâtea guri inutile de care ar fi bine să se debaraseze. De altfel şi printre ei se aflau cu siguranţă duşmani ai poporului, cum ar fi o anume doamna Delarue, văduva unui acuzat de otrăvire: “Trebuie că e furioasa că se află la închisoare; dacă ar putea, ar da foc Parisului. Trebuie că a şi spus-o. Da, a spus-o!” Demonstraţia pare suficienta şi toţi sunt masacraţi la gramăda, inclusiv vreo cincizeci de copii între 12 şi 17 ani, care puteau deveni, sigur, duşmani ai poporului, deci trebuia să fie lichidaţi.

   După o săptămână de lucru, toate operaţiunile au fost terminate şi masacratorii au putut să se gândeasca la odihnă. Nutrind convingerea că patria are de ce sa le fie recunoscătoare, au cerut recompensă de la autorităţi, cei mai zeloşi pretinzând chiar o medalie.