Vai, nenorocită ţară, rele
zile-ai mai ajuns!
A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi
fără milă l-au străpuns
Şi-n bucăţi împart, infamii,
carnea ta, avutul tău!
Tot ce s-a găsit pe lume mai
stricat, mai crud, mai rău,
Ăşti nemernici fără suflet,
fără nici un căpătâi,
Ţin a tale zile-n mână, ş-a
ta cinste sub călcâi.
Şi călări pe tine, ţară, se
cred zei aceste bestii,
Cum se cred ades copiii
împăraţi călări pe trestii.
Ei sunt mari şi tari, şi nu au
nici ruşine, nici sfială
Că-ntr-o zi, poate, urmaşii le
vor cere socoteală
De-a lor fapte. Ce le pasă?
Lopătari, la cârma ţării
Sunt stăpâni pe vas, pe
vânturi, şi pe valurile mării!
Şi când cugeţi c-aceşti
trântori, astă haită de samsari
Prin tertipuri şi prin intrigi
au ajuns puternici, mari,
Şi când vezi pe-a vieţii
scară unde-au fost şi unde sunt,
Când îi vezi cu ce mândrie,
cu ce ochi semeţi şi crunt
Privesc azi din înălţime spre
norodul tăvălit
În mizeriile-n care ei,
călăii, l-au trântit,
Când te uiţi cum se
răsfaţă, cum îşi fac de cap mişeii,
Vai, începi să crezi că-n
ceruri adormit-au de mult zeii!
Ş-apoi, după ce-au dat palme,
şi-au scuipat în faţa ţării,
După ce-a-mbrâncit poporul în
prăpastia pierzării,
După ce n-a rămas lucru
nebatjocorit de ei,
Au curajul aceşti oameni de
nimic, aceşti mişei
Au curaju-n faţa lumii ca să
strige-n gura mare:
Ne vrea ţara! Îi vrea ţara?
Auziţi neruşinare!
Vai, de-ar fi pe voia ţării,
ştiţi voi unde v-aţi trezi!
Într-o ocnă, da! Acolo oasele
v-ar putrezi!
Cum să mai vedem în ţară
cinste, muncă, propăşire,
Când spoiala azi e totul, când
vezi că prin linguşire
Şi făţărnicii, netoţii, au
ajuns aşa departe!
Cum să-ţi mai trudeşti viaţa
ca să-nveţi puţină carte
Când te uiţi că-n astă
ţară, dată pradă celor răi,
Înţelepţii sunt victime,
ticăloşii sunt călăi!
Alexandru Vlahuță,
Târgoviște, 1881, iunie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu