O poveste repovestită (pe care o găsiţi în romanul Numele meu fie Gantenbein al lui Max Frisch):
Ali, un tânăr şi sărac păstor de capre de pe malul Eufratului, ajunsese la vâsta la care trebuia să-şi găsească o nevastă, dar o fată costa, în ţinuturile de la marginea deşertului în care trăia el, cel puţin 15 galbeni, iar Ali nu avea decât 10. Auzind însă că în Sud fetele sunt mai ieftine, şi cum găsirea unei soţii era o chestiune de viaţă şi de moarte, îşi luă măgarul, umplu burdufurile din piele de capră cu apă şi plecă. Şi astfel coborâ el timp de câteva săptămâni de-a lungul Eufratului hrănindu-se cu curmale până când ajunse în Sud. Aici descoperi că preţul fetelor crescuse între timp şi sub 12 galbeni nu putea găsi nimic. Aşa că, după ce înţelesese că nu are nicio şansă, zdrobit de supărare, îşi umplu din nou burdufurile cu apă şi plecă înapoi către casă, cu cei zece galbeni în buzunar, pe care îi păstrase cu străşnicie, rezistând oricărei alte ispite, ca şi cum credea că totuşi mai este posibilă o minune.
Iar minunea se întâmplă, căci, pe la jumătatea drumului de întoarcere, pe când se odihnea lângă o fântână, zări o fată mai frumoasă decât toate fetele pe care le văzuse până atunci, dar o fată oarbă. Şi fata nu era numai cea mai frumoasă, ci era şi atât de binevoitoare încât, atunci când Ali îi spuse cât de frumoasă este, ea, care nu-şi zărise niciodată chipul, se îndrăgosti pe loc şi îl rugă pe tatăl său să o vândă păstorului. Era o afacere bună toată lumea, pentru că oarbă fiind nimeni nu avea nevoie de ea nici ca nevastă, nici ca fiică, ea îşi găsise un bărbat, iar Ali primise cea mai frumoasă nevastă din lume în schimbul a numai 6 galbeni. O luă, o aşeză pe măgar, îi dădu numele de Alila şi plecară mai departe. Şi, peste tot pe unde treceau, lumea se minuna de frumuseţea nemaivăzută a Alilei dar căina nenorocul celor doi.
Ajunşi acasă, Ali luă cei patru galbeni care îi rămăseseră şi îi dădu unui vraci ca să o vindece pe Alila. Şi, iarăşi minune, acesta reuşi, astfel că tînăra femeie începu să vadă. Iar atunci când îl văzu pe Ali, chiar dacă nu era cel mai frumos dintre păstorii de pe malul Eufratului, Alila îl iubi şi mai mult, căci el îi dăruise lumina şi culorile acestei lumi. Aşa că cei doi erau perechea cea mai fericită de la marginea deşertului.
După un an însă, fie că boala Alilei era contagioasă, fie din alt motiv, numai de Cel de Sus ştiut, Ali îşi pierdu încet dar complet vederea. Orb, sărac, departe de a fi un bărbat frumos, tânărul păstor îşi pierdu şi încrederea în dragostea Alilei astfel că, de fiecare dată când aceasta pleca din cort, era măcinat de gelozie. Şi oricât îi jură Alila că nimic nu se schimbase în sufletul ei, Ali nu putu să o creadă, porni să o bată şi refuză să o mai atingă. Trecu astfel o bună bucată de timp şi Ali începu, ca pentru a se răzbuna, să strângă în braţele sale o tânără fată, care se furişa tot mai des în cortul lui. Dar acest lucru nu-i vindeca durerea şi de câte ori revenea Alila o bătea tot mai cumplit, iar ea plângea atât de tare că se auzea până departe. Şi astfel, Ali şi Alila deveniră perechea cea mai nefericită de la marginea deşertului.
Auzind povestea lor, vraciului i se făcu milă şi, fără a mai cere vreun ban, veni şi-l vindecă pe Ali, care însă nu-i spuse nimic Alilei, pentru că voia să-i vadă infidelităţile. Şi iată ce văzu: o văzu pe Alila plângând pentru că a fost bătută, o văzu ieşind din cort şi spălându-şi faţa, o văzu revenind ca cealaltă fată pentru ca orbul Ali să o ia în braţe şi să o iubească…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu