Îşi merită românii politicienii? (II) - Nu suntem laşi!

In discuţia pornită în prima parte a desfăşurării acestei teme, spuneam că una din cele două teze care sunt invocate pentru a argumenta faptul “că avem conducătorii pe care îi merităm” este aceea a laşităţii, lenei, neimplicării, toate caracteristice românului.
Aş vrea să aduc totuşi, acestei păreri generalizate, unele corecţii, cred eu, absolut necesare oricărei perspective asupra luptei anti-sistem. Şi prima este chiar

Sistemul

Care funcţionează ca un organism extrem de vital şi de agresiv împotriva persoanei, ale cărei drepturi, ce decurg din morală şi sunt proclamate în chiar fundamentele juridice ale sistemului, îi sunt acesteia negate şi deci refuzate, rămânând astfel simple declaraţii exterioare funcţionării acestuia.
De o bucată de timp deja, infractorii din politică, infractorii din administraţie şi mafia afacerilor şi a străzii s-au integrat, supunându-şi sistemul. S-a făcut astfel trecerea de la mafia comunisto-securistă a anilor ’90, care a parazitat şi hăcuit proprietatea comună, la cea de sistem de astăzi. Grupurile profesionale din structura statului funcţionează ca nişte caste închise care văd în cetăţean şi drepturile lui un duşman şi o sumă de ameninţări; tagma politicienilor, a magistraţilor, a poliţiştilor, a funcţionarilor publici sunt cele mai puternice, mai agresive şi mai bine închegate în interior dar şi între ele. Împreună cu crima organizată stăpânesc totul şi resping orice le-ar putea afecta status quo -ul. Regulile lor sunt: nedreptatea, minciuna, domnia bunului plac, a interesului personal şi de castă.
Ce poate deci face omul obişnuit pentru a corecta sistemul? Să trimită sesizări la instituţii; să reclame ierarhic personajele şi instituţiile implicate; să propună soluţii; să ceară informaţii acestora; să deschidă acţiuni în justiţie; să se asocieze, pentru ca lupta sa să fie mai eficientă; să aducă situaţia respectivă în presă; să sesizeze organisme internaţionale.
Dar, de exemplu, lupta în justiţie cu personaje care ţin de lumea interlopă, din sistem, sau pur şi simplu cu oameni cu bani şi/sau relaţii, este aproape fără nicio speranţă: de la poliţiştii care pregătesc dosarul, trecând prin procurori şi judecători până la Curtea Supremă, omul obişnuit, fără poziţie, bani sau relaţii, nu are nicio şansă. Şi chiar şi aşa: cel care mai tare ia totul. În plus riscă represalii. Nu o dată s-a ajuns chiar la situaţia în care reclamantul – cu toată dreptatea din lume – să fie cel pedepsit. Şansele de câştig sunt extrem de reduse.

Timpul şi resursele

Această luptă se poate întinde, şi de obicei se întinde, pe mulţi ani. De fapt, pentru trânta cu nedreptatea nu-ţi ajunge nici toată viaţa, ca să nu mai vorbim de necesităţile financiare. Adesea cei care se încăpăţânează să meargă mai departe ajung să îşi neglijeze familiile, să le afecteze existenţa zilnică. Ei ajung chiar să fie părăsiţi de ceilalţi şi priviţi ca nişte ciudaţi. Pentru că, chiar dacă punctual au nemulţumiri (că li s-au tăiat salariile, sau sporurile)

Celor mai mulţi această stare le convine

Şi vorbesc în primul rând despre cei din sistem si de familiile lor, dar şi despre mulţi din afară care beneficiază de rudenia, legătura, relaţia infracţională cu aceştia, sau pur şi simplu aspiră la a le lua locul.

John, Pierre şi Hans


Chiar şi acolo unde drepturile individuale sunt foarte bine apărate, la această situaţie nu s-a ajuns ca urmare a reacţiilor antisistem ale populaţiei, cît ca urmare a unei transformări a statului prin presiunea exercitată asupra celor de la conducere de grupuri de interese puternice, care pentru a ajunge la putere aveau nevoie să schimbe faţa acesteia. Nicio revoluţie nu a fost făcută de popor în mod spontan şi generalizat. Întotdeauna a existat un nucleu format din personaje cu resurse care au pus-o în pagină şi i-au implicat şi pe alţii, puţin în raport cu întreaga populaţie, dar organizaţi şi uniţi, ceea ce a fost de cea mai mare importanţă.
Nici transformările zise “democratice” ale secolului trecut nu au venit altfel. John sau Pierre sau Hans au câştigat în măsura în care au existat interese ca să existe un sistem în care ei să poată câştiga. Dar nici acolo victoria adevărului nu este o regulă, iar ultimii ani au adus o restrângere progresivă a drepturilor individuale. Şi, după cum spuneam într-un material prezentat la un simpozion internaţional în urmă cu vreo 6-7 ani, lumii i se pregăteşte abandonarea democraţiei.

Românii nu sunt laşi

Poate că doar nu au noroc.
Dar unde în altă parte rezistenţa armată anticomunistă, ajutată de populaţie, a mai durat până către anii ’60? În timp ce unii dintre cei care astăzi ne dau lecţii de democraţie, civism, drepturile omului, dragostea adevărului şi a dreptăţii etc., ne incitau de la Viena să rezistăm până vor veni ei să ne scape de sub comunism – ştiind foarte bine că nu vor veni pentru că Europa fusese împărţită ca între bandele mafiote – românii luptau şi mureau în munţi, erau torturaţi şi mureau în puşcării, cădeaus eceraţi în Deltă sau la canal.

Omul nou

Statul comunist s-a dus dar el ne-a lăsat omul nou. Este cel către care arătăm cu degetul în sistem, în crima organizată cât şi în cei mai mulţi dintre noi. Poate în noi toţi. Pentru că unii s-au îmbolnăvit atunci, iar altora, tinerei generaţii, boala le-a fost transmisă. Unii sunt de necorectat, cu alţii se mai poate lucra.

De aceea cred că cei mai mulţi dintre noi nu suntem laşi; poate doar realişti, oportunişti, egoişti, bolnavi. Ca peste tot. .
Voi reveni.