Ion Iliescu sau “Ca în finalul unui film de groază” (II)
De ce m-am trezit să scriu acum despre Ion Iliescu? Ce mi-a venit să mă iau de bietul bătrânel?
Exact ceea ce trăim: dezastrul, haosul, falimentul acestui stat construit strîmb după ’89 de el şi de gaşca lui de activişti, securişti, miliţieni… – nu ca o negaţie, ci ca o continuitate a holocaustului comunist anterior.
Minciuna, abuzul, incompetenţa, lipsa de reponsabilitate, aroganţa agresivă, dispariţia solidarităţii umane şi sociale reale, hoţia, tâlhăria, jaful generalizat de acolo, de la ei, vin.
Statul mafiotizat de acolo vine.
Disoluţia autorităţii, nelegiuirea în locul respectului legiuirii, de acolo vin.
Legile strâmbe, şchioape, chioare sau chiar oarbe de-a dreptul, aşezarea politicienilor deasupra legii, de acolo vin.
Faptul că acum, după ce modelul politicienilor, magistraţii şi poliţiştii nu mai respectă legea, pe care ei trebuie, printre primii, să o apere, de acolo vine.
Faptul că acum legiferează şi justiţia începând cu chiar drepturile lor salariale – anii trecuţi – şi modificarea incredibilă a legii alegerilor pentru CSM, chiar de către CSM, de acolo vine.
Poliţia şi justiţia înfrăţită cu mafia, de acolo vin.
Funcţionarii leneşi, obraznici şi corupţi, de acolo vin.
Nu Ion Iliescu le-a făcut pe toate, dar a fost Cel Dintâi, a fost Fruntea, Mintea, Îndrumătorul, Conducătorul, apoi Simbolul celor care le-au făcut în aceşti 20 de ani.
Nu tot ceea ce este rău a făcut el, dar el este în tot ceea ce e rău, pidosnic, potrivnic, invers în România. Probabil că şi fără el lucrurile ar fi mers oarecum pe un făgaş similar, căci balaurul era prea mare şi prea determinat; dar el, şi nu altul, a fost acolo în posturile amintite mai sus, el a avut o cotă de popularitate nemaiatinsă de niciun alt preşedinte al României, el ar fi putut să încerce să ducă ţara asta năpăstuită într-o altă direcţie. Chiar dacă ar fi fost sacrificat politic sau omorât. Ce altceva mai măreţ ar fi putut să i se întâmple? Ce altă şansă de a te împăca cu istoria?
Dar el, nu: a fost acolo şi a tunat şi fulgerat împotriva altora, a înfierat realele sau pretinsele metehne ale altora, dar a ascuns, patronat, girat, oblăduit, bine cuvântat toate matrapazlăcurile, hoţiile, tâlhăriile, ticăloşiile, crimele împotriva românilor, înfăptuite de ai lui.
Nu s-a dezis de ei, nu i-a dezvăluit, nu i-a înfierat cu cunoscuta lui mânie, încă şi mereu, proletară.
A fost acolo şi nu a zis nimic. Aşa cum nu zice nici azi. Decât despre alţii. Care alţii? Păi, depinde ce negociem cu ei, ce folos ne aduc!
Îl văd, îl ascult, aud sau citesc depre Ion Iliescu în fiecare săptămână. Se simte bine, e în formă, mereu vioi, vigilent, sfătuitor, ironic, acid, zâmbitor, agresiv, ultimativ. Le ştie cel mai bine pe toate, combate, organizează, luptă. Citeşte şi ne povesteşte şi nouă. Ca să ne lumineze.
Este evident că doarme bine, că nu-l deranjează nimic din interior. Pentru cineva care nu a trăit aici şi nu ştie, Ion Iliescu poate părea un omuleţ corect, documentat, simpatic.
Dar Ion Iliescu nu mai este un simplu om; el este un simbol: simbolul balaurului care a luat ostatică această ţară şi acest popor. El este simbolul răului, al cancerului care a măcinat acest neam şi care vrea să-l distrugă cu totul.
Ion Iliescu nu este răul, el este un simbol al lui. Un simbol, poate, a ceva mai dureros decât ceea ce reprezenta Ceauşescu. Căci dacă dictatorul ne amiteşte de noaptea îngheţată a comunismului, Ion Iliescu, părtaş la acel simbol, ne-a furat şi dimineaţa libertăţii.
Chiar după ce va muri, Ion Iliescu nu va dispărea; ca în filmele de groază, răul pe care l-a întruchipat s-a răspândit în noi toţi, în care a renăscut şi va continua să renască cu toată haita lui de demoni. Şi, din nefericire, pentru rău nu există soluţii miraculoase, medicamente vindecătoare, spălături. Ţine de fiecare, de relaţia lui cu Binele, cu Adevărul, cu Dumnezeu, pe care Ion Iliescu îl înfruntă de la începuturi, de a putea să se curăţa de el.
Ion Iliescu nu trebuie urât; a-l urâ înseamnă a sădi răul în noi încă o dată. Dar nu trebuie nici uitat – marea şmecherie a răului este aceea că el încearcă să ne facă să credem că nu există. Ion Iliescu trebuie pus la gazeta de perete la “Aşa nu!”, trebuie trecut în poveste, trebuie să-şi reia înfăţişarea de cap al balaurului, care, dacă nu suntem cuminţi, vine şi ne mănâncă şi pe care eroul viteaz din fiecare, Făt Frumosul sufletului nostru să-l prăbuşească simbolic dar şi real în ţărână.
Exact ceea ce trăim: dezastrul, haosul, falimentul acestui stat construit strîmb după ’89 de el şi de gaşca lui de activişti, securişti, miliţieni… – nu ca o negaţie, ci ca o continuitate a holocaustului comunist anterior.
Minciuna, abuzul, incompetenţa, lipsa de reponsabilitate, aroganţa agresivă, dispariţia solidarităţii umane şi sociale reale, hoţia, tâlhăria, jaful generalizat de acolo, de la ei, vin.
Statul mafiotizat de acolo vine.
Disoluţia autorităţii, nelegiuirea în locul respectului legiuirii, de acolo vin.
Legile strâmbe, şchioape, chioare sau chiar oarbe de-a dreptul, aşezarea politicienilor deasupra legii, de acolo vin.
Faptul că acum, după ce modelul politicienilor, magistraţii şi poliţiştii nu mai respectă legea, pe care ei trebuie, printre primii, să o apere, de acolo vine.
Faptul că acum legiferează şi justiţia începând cu chiar drepturile lor salariale – anii trecuţi – şi modificarea incredibilă a legii alegerilor pentru CSM, chiar de către CSM, de acolo vine.
Poliţia şi justiţia înfrăţită cu mafia, de acolo vin.
Funcţionarii leneşi, obraznici şi corupţi, de acolo vin.
Nu Ion Iliescu le-a făcut pe toate, dar a fost Cel Dintâi, a fost Fruntea, Mintea, Îndrumătorul, Conducătorul, apoi Simbolul celor care le-au făcut în aceşti 20 de ani.
Nu tot ceea ce este rău a făcut el, dar el este în tot ceea ce e rău, pidosnic, potrivnic, invers în România. Probabil că şi fără el lucrurile ar fi mers oarecum pe un făgaş similar, căci balaurul era prea mare şi prea determinat; dar el, şi nu altul, a fost acolo în posturile amintite mai sus, el a avut o cotă de popularitate nemaiatinsă de niciun alt preşedinte al României, el ar fi putut să încerce să ducă ţara asta năpăstuită într-o altă direcţie. Chiar dacă ar fi fost sacrificat politic sau omorât. Ce altceva mai măreţ ar fi putut să i se întâmple? Ce altă şansă de a te împăca cu istoria?
Dar el, nu: a fost acolo şi a tunat şi fulgerat împotriva altora, a înfierat realele sau pretinsele metehne ale altora, dar a ascuns, patronat, girat, oblăduit, bine cuvântat toate matrapazlăcurile, hoţiile, tâlhăriile, ticăloşiile, crimele împotriva românilor, înfăptuite de ai lui.
Nu s-a dezis de ei, nu i-a dezvăluit, nu i-a înfierat cu cunoscuta lui mânie, încă şi mereu, proletară.
A fost acolo şi nu a zis nimic. Aşa cum nu zice nici azi. Decât despre alţii. Care alţii? Păi, depinde ce negociem cu ei, ce folos ne aduc!
Îl văd, îl ascult, aud sau citesc depre Ion Iliescu în fiecare săptămână. Se simte bine, e în formă, mereu vioi, vigilent, sfătuitor, ironic, acid, zâmbitor, agresiv, ultimativ. Le ştie cel mai bine pe toate, combate, organizează, luptă. Citeşte şi ne povesteşte şi nouă. Ca să ne lumineze.
Este evident că doarme bine, că nu-l deranjează nimic din interior. Pentru cineva care nu a trăit aici şi nu ştie, Ion Iliescu poate părea un omuleţ corect, documentat, simpatic.
Dar Ion Iliescu nu mai este un simplu om; el este un simbol: simbolul balaurului care a luat ostatică această ţară şi acest popor. El este simbolul răului, al cancerului care a măcinat acest neam şi care vrea să-l distrugă cu totul.
Ion Iliescu nu este răul, el este un simbol al lui. Un simbol, poate, a ceva mai dureros decât ceea ce reprezenta Ceauşescu. Căci dacă dictatorul ne amiteşte de noaptea îngheţată a comunismului, Ion Iliescu, părtaş la acel simbol, ne-a furat şi dimineaţa libertăţii.
Chiar după ce va muri, Ion Iliescu nu va dispărea; ca în filmele de groază, răul pe care l-a întruchipat s-a răspândit în noi toţi, în care a renăscut şi va continua să renască cu toată haita lui de demoni. Şi, din nefericire, pentru rău nu există soluţii miraculoase, medicamente vindecătoare, spălături. Ţine de fiecare, de relaţia lui cu Binele, cu Adevărul, cu Dumnezeu, pe care Ion Iliescu îl înfruntă de la începuturi, de a putea să se curăţa de el.
Ion Iliescu nu trebuie urât; a-l urâ înseamnă a sădi răul în noi încă o dată. Dar nu trebuie nici uitat – marea şmecherie a răului este aceea că el încearcă să ne facă să credem că nu există. Ion Iliescu trebuie pus la gazeta de perete la “Aşa nu!”, trebuie trecut în poveste, trebuie să-şi reia înfăţişarea de cap al balaurului, care, dacă nu suntem cuminţi, vine şi ne mănâncă şi pe care eroul viteaz din fiecare, Făt Frumosul sufletului nostru să-l prăbuşească simbolic dar şi real în ţărână.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu