Ion Iliescu, sau “Ca în finalul unui film de groază” (I)

Posted on 16/11/2010 by Paul Ghiţiu

Finalul unui film de groază – sau al unor filme de groază – nu înseamnă decât finalul acelei ore şi jumătate dar nu al coşmarului. Aţi văzut poate filme, unele thriller nu neapărat de groază, în care, la final, atunci când crezi că ameninţarea a trecut, răul se pregăteşte a se întrupa în altcineva, sau a se transmite într-un fel sau altul către un viitor pe care nu-l vedem dar putem să-l bănuim extrem de întunecat. Pentru că pe Pământ răul găseşte mereu cel puţin un petec de sol fertil pentru o viitoare recoltă.
Seminţele comunismului nu s-au uscat, nu au putrezit, nu au îngheţat. Ele au fost răspândite peste noi toţi şi au germinat, într-un fel sau altul, în fiecare. Şi nu au sucombat nici alienii din care s-au răspândit. Ba, din contră, ei au dus-o chiar mai bine.
Ion Iliescu
Ion Iliescu nu a dispărut. Nu s-a ascuns. Nu s-a retras.
Ion Iliescu e bine mersi şi înfierează cu aceeaşi mânie -căreia nu-i mai spune proletară, dar sună absolut identic – pe cei care îl deranjează, pe duşmanii poporului, adică pe duşmanii lui. De exemplu, duşmanii PSD-ului sunt duşmanii lui. Dar şi alţii.
Ion Iliescu nu tace. El stabileşte principii morale, criterii de evaluare civică, dă note de valoare şi decenţă politică, măsoară IQ-ul şi cultura politică a celorlalţi, emite judecăţi şi dă sentinţe, ştie oricând ce este cel mai bine pentru România. Ştie dar nu spune chiar tot cu voce tare. (Cel mai bine era tot ca înainte dar cu el în locul lui Ceauşescu, nu-i aşa?)
Lui Ion Iliescu nu i-a părut nicio clipă rău.
Ion Iliescu nu şi-a cerut iertare.
Ion Iliescu nu a arătat decât regrete pentru devierile tovarăşului Ceauşescu care, nu-i aşa, a întinat nobilele idealuri …. – după cum chiar el a declarat prin ’90.
Pentru Ion Iliescu, asasinatele, reprimarea cruntă, detenţia politică, torturare şi omorârea, destinele frânte, sărăcia şi foamea, terorizarea psihică, alienarea, deformarea structurii umane normale, deportarea, tâlhărirea, aculturalizarea a milioane de români nu au existat, sau dacă au existat atunci au existat pentru că ăia o meritau.
Ion Iliescu pare a avea o conştiinţă curată, luminoasă. Dacă l-ai întreba sunt sigur că asta ar şi declara: Că nu are ce să-şi reproşeze. Poate nişte chestiuţe mici care mai curând ar înduioaşa decât ar îndemna la condamnare. Nu spune el că este o victimă a represiunii Ceauşiste? Nu e el primul revoluţionar al ţării? Nu a ajuns el, după vreo 60 de ani de fruntăşie comunistă – cu toate cele din panoplia respectivă – un dizident muritor de foame pe post de director la Editura Tehnică?
Şi tot ca în filme, Ion Iliescu rânjeşte şi hohoteşte lugubru peste morţii comunismului lui, peste morţii revoluţiei lui, peste toţi ceilalţi amintiţi mai sus, dar şi peste noi şi prezentul nostru şi peste copii noştri şi viitorul lor.
Pentru că Ion Iliescu nu e singur. Nu, el nu este decât un cap, poate nici cel mai de seamă, al balaurului.
-Voi reveni