Îşi merită românii politicienii? (III) – Dar Dumnezeu ce zice?

Asemenea lor. Asemenea nouă

O a doua teză este cea a asemănării: conducătorii noştri sunt ca noi, noi suntem ca ei. Şi în cele bune – care vor fi ele – şi, mai ales în cele rele. Şi atunci, dacă majoritatea suntem aşa, cum să fie ei altfel. (Am atins oarecum această realitate şi în episodul anterior).
Sunt şi eu convins, chiar mai mult decât alţii, că poate peste 75 % dintre noi, dacă am fi în locul lor am face la fel şi unii poate şi mai rău. Şi că această realitate este o piedică imposibil de trecut, la nivelul forţelor omeneşti, pentru împlinirea idealului celor corecţi de a merge altfel lucrurile în România.

O altă realitate este aceea că toată lumea este nemulţumită; cei mai mulţi cârâim, criticăm, înjurăm, destui probabil că şi blestemă. Unii chiar deplâng în gura mare lipsa unei mitraliere cu care să-i termine pe .. şi aici urmează nişte nume. Uneori se referă chiar la toţi.
De ce? Pentru foarte mulţi dintre noi, poate pentru cei mai mulţi dintre noi, în mod sigur pentru prea mulţi dintre noi, doar pentru că nu suntem în locul acelora. Să facem noi ce fac ei. Şi să ne placă.
Ceea ce este deconcertant şi absurd hilar-tragic, e faptul că nemulţumirea nu ne vine din evaluarea justă, obiectivă, informată, a raportului conducători – populaţie, ci din raportarea la noi înşine. Suntem nemulţumiţi pentru că noi nu suntem acolo, suntem nemulţumiţi pentru că noi nu putem fura, suntem nemulţumiţi pentru că noi nu putem înşela, suntem nemulţumiţi pentru că noi nu putem fi corupţi (iar dacă deja suntem. pentru că nu suntem într-o categorie mai mare de corupţie, unde dai tunul, nu împuşti leul cu praştia), suntem nemulţumiţi pentru că nu ne îmbuibăm şi nu ne umflăm conturile ca alţii; adică aia de acolo.
Ba chiar şi infractorii – şi nu mă refer în primul rând la hoţii de buzunare sau de casă, la borfaşii mărunţi, ci la criminalitatea organizată, la criminalitatea economică, la tâlharii din politică – sunt nemulţumiţi. De ce? Pentru că fiind alţii la putere şi nefiind loc – bani la buget – pentru toată lumea, alţii fură mai mult decât ei.
Din această perspectivă putem spune că da, acei români despre care am vorbit aici îşi merită conducătorii, dar înţelesul este diferit de accepţiunea curentă: Eşti nemulţumit, păi ai ceea ce meriţi! Numai că la toţi aceştia nemulţumirea este nu numai conjuncturală, ci şi profund imorală. În plus, au învăţat nemulţumirea ca poezie: au, nu au de ce, ei se plâng. La unii este chiar strategie de acoperire pentru prima sută de milioane de euro apoărută nu se ştie cum în dreptul numelor lor.
Ce facem însă cu restul? Cu cei care chiar şi-ar dori o lume curată, dreaptă, care îşi doresc să-şi vadă de treaba lor în timp ce conducătorii îşi văr şi ei de a lor?

Suntem creştini? Suntem ortodocşi?

Între faptele milosteniei sufleteşti, a patra din şapte ne îndeamnă “să ne rugăm pentru aproapele”. Între cele nouă porunci bisericeşti, a cincea ne îndeamnă mai focalizat “să ne rugăm pentru cei din fruntea ţării”. După dragostea de Dumnezeu, în cele zece porunci bisericeşti, accentul secund cade pe dragostea de aproapele.
Cine este aproapele? Oricine este în nevoie şi cu care viaţa noastră – nu numai drumurile – se intersectează. Sunt conducătorii noştri dintre aceştia? Sunt!
După cum spuneam şi mai sus, de dimineaţă şi până seara, în fiecare zi îi criticăm şi îi înjurăm. Şi cu asta ce am făcut? Stau dracii ciopor pe ei ca să-i înveţe şi să-i ducă la cele rele? Noi le trimitem şi mai mulţi; trag ei urmările cine ştie căror păcate din neam şi personale? Hop şi noi cu blestemele! Practic îi legăm fedeleş ca să nu mai poată scăpa.
În legătură cu rugăciunea de ajutor către Dumnezeu se spune că ea nu trebuie făcută decât pentru ceea ce omului îi este imposibil (şi evident pentru ceea ce este în ordinea lui Dumnezeu şi nu împotrivă), pentru că ceea ce omului îi este imposibil lui Dumnezeu îi este posibil. Putem noi schimba starea de fapt din această ţară prin acţiuni izolate sau chiar asociate. Părerea mea fermă este că nu. Şi că doar ceva miraculos, ceva care depăşeşte planul uman poate face astfel ca lucrurile să se îndrepte.
Încercând să-l conving pe cel cu care mă duelam pe forumul amintit la începutul acestor texte, m-am luminat pe mine. Mi-am adus aminte că noi nu folosim cea mai teribilă armă şi nu facem apel la cel mai preţios şi puternic aliat al celor bune împotriva celor rele şi al celor buni împotriva celor răi: noi nu rugăm lui Dumnezeu pentru ca conducătorii noştri să se schimbe în bine.
Rugăciunea pentru cei din fruntea ţării nu este pentru ca ei să trăiească sănătoşi în hoţie, crimă şi desfrâu – aşa cum cred foarte mulţi care îi boscorodesc pe preoţi pentru că fac această rugăciune la slujbă. Îndemnul la rugăciune este pentru ca noi, cei care cu adevărat vrem să fie altfel lucrurile şi oamenii, şi care nu-i urâm, ci îi plângem pe cei care se pierd şi îşi pierd mîntuirea , să cerem de la Dumnezeu ajutorul pentru aceşti oameni, scăparea lor din întunericul simţurilor, din gheara amăgitorului, dezvrăjirea lor.
Dar, cum să se schmibe oamenii şi lucrurile când noi ne rugăm tot numai pentru noi; cum să se schimbe cei din frunte când în afara preoţilor – şi poate şi unii din aceia mecanic – nimeni nu se roagă pentru ei. Nimeni nu se roagă la Dumnezeu ca să avem conducători mai buni. Şi atunci Dumnezeu cum să-i ajute pe unii să se schimbe sau să-i ajute pe alţii, mai buni, să ajungă acolo dacă noi nu-i comunicăm acest lucru. Dacă nu il cerem. Cu perseverenţă şi chiar cu fermitate.
Ne rugăm pentru morţi?
Da.
De ce?
Ca să le ierte Dumnezeu păcatele.
Credem în asta? Unii poate da, alţii poate speră, alţii o fac la nivel de superstiţie. Dar ne rugăm (e adevărat că mai ales pentru ai noştri). Mai participăm şi la înmormântarea altora. Ne impresionează un destin public. Ne mai amintim de cine ştie ce înaintaş celebru al neamului. Şi nu ne dăm seama că conducătorii răi (ca orice om rău, de altfel) sunt, într-un fel, ca nişte morţi.
Destui au putut să constate, sau au primit mărturie de la alte persoane, cum rugăciunea unui singur om a făcut minuni pentru un altul sau pentru alţii. Imaginaţi-vă, voi cei care spuneţi că credeţi, că sunteţi ortodocşi, puterea a câtorva sute de mii de rugăciuni, a câtorva milionae poate, care îi cer lui Dumnezeu un bine pentru aproapele nostru. Să ne imaginăm, noi cei care spunem că credem, că suntem ortodocşi ce va face Dumnezeu cu rugăciunile noatre? Le va arunca? Le va neglija? Sau va ţine cont de ele? Păi dacă există – şi credem asta, nu? – şi dacă ne iubeşte – şi credem asta, nu? – eu zic că le împlini. Dar trebuie să lucrăm în acest sens şi să avem răbdare. Dar se pare că nu credem; sau ne e lene, sau ne trfim cu curăţias noatră, sau nu avem răbdare ceea ce tot pe acolo e.

Spune Sf Efrem Sirul într-o minunată rugăciune:
Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţoei, al gîndului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi mie slugii Tale. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor Amin.

Din această perspectivă, noi cei care spunem că credem, că suntem ortodocşi, noi şi numai noi îi merităm pe aceşti conducători. Pentru că nu facem nimic din ceea ce ne-a învăţat Hristos pentru a-i schimba. Şi odată cu ei şi pe alţii – şi, de ce nu, şi pe noi, şi odată cu toţi. Pentru că orice rugăciune, dar mai ales cea pentru aproapele, îl transformă şi pe cel care se roagă.