Un nou partid (I) : România după 23 de ani

Sunt implicat în construcţia unui nou partid, dar nu despre el vreau să vorbesc acum. Textul, pe care vi-l voi supune atenţiei, cale de mai multe episoade, nu are nimic a face cu activitatea organizatorică şi nu reprezintă documentele programatice ale acestuia, fiind anterior acestora şi independent de ele.

Este, în primul rând, un punct de vedere asupra lumii în care ne mişcăm, începând cu România.

Este, în al doilea rând, acea analiză care să ne răspundă tuturor la întrebările dacă şi de ce este nevoie de o nouă construcţie politică şi cum ar trebui să fie ea.

Este, în al treilea rând, un excurs necesar pentru ca aceia care nu sunt implicaţi în politică, ci doar îi trăiesc consecinţele, să aibă o bază de pe care să înţeleagă cum gândesc şi ce îşi propun să facă cei care pregătesc noua formaţiune.

România după 23 de ani

De oriunde ai privi-o, din afară sau dinăuntru, România pare lipsită de direcţie şi de voinţa de a-şi găsi una: societatea este atomizată, iar naţiunea nu are, măcar schiţat, un ideal naţional, care să o unească şi către care să se îndrepte, şi nici un proiect naţional, prin care să fie atinsă acea realitate viitoare (idealul) mai bună decât cea prezentă. Din această cauză România apare ca un vehicul condus de un şofer beat, fără carnet, care nu vede, nu aude, nu cunoaşte automobilul şi nici nu e interesat să-l conducă, deşi l-a furat tocmai ca să-l conducă; adică exact situaţia guvernelor care au ocupat Palatul Victoria şi care, în toţi aceşti ani, cu mici abateri de la regulă, nu au administrat treburile ţării, ci pe ale lor, nu au fost interesate de starea societăţii româneşti, nici de purtarea ei către mai bine. În acest context, N.A.T.O. şi U.E., apărute pe drum şi interesate, din diverse motive, de România, au fost folosite fără jenă ca nişte oportunităţi de a mima actul responsabil şi a atrage susţinerea maselor. Şi dacă s-au mai întâmplat şi lucruri bune pentru români, asta a ţinut de cu totul altceva decât de dorinţa, de ştiinţa şi de putinţa celor care ne-au condus.

Condamnaţi la opulenţă şi desfrâu

Fenomenul politic românesc postdecembrist se caracterizează prin aglomerarea indivizilor, grupurilor şi straturilor care au un unic scop: îmbogăţirea. Orice alte declaraţii de intenţie sunt perdele de fum, minciuni menite a le acoperi activitatea reală. Setea de înavuţire, de câştig rapid şi consistent, s-a transformat într-o forţă de blocare a societăţii. Apariţia unui astfel de segment al societăţii, pe cale de a deveni o clasă, preocupat doar de acumularea prin orice mijloace, lipsit de morală şi de cultură, dezinteresat şi chiar agresiv faţă de dimensiunea spirituală a omului, risipitor şi hedonist, a devenit o piedică în plus, alături de infestarea comunistă, în calea reechilibrării societăţii româneşti.

Gol în interior, putred şi putrefiant pentru tot ce atinge, dependent de haos şi gălăgie, mediu în care poate spori şi îşi poate prelungi existenţa decreativă, acest segment alcătuit din politicieni afacerişti mafioţi, funcţionari afacerişti mafioţi, infractori afacerişti politicieni, activând cu toţii în afara legii, sau siluind legea după interesele lor, este preponderent în noua burghezie românească. Existenţa lui împiedică organizarea interioară a altor construcţii sociale, sporeşte dezordinea şi confuzia, polarizarea socială, suferinţele fizice şi psihice, decimarea populaţiei, derapajele antisociale.

Din portofoliul existenţial al celor mai mulţi politicieni de astăzi, lipsesc responsabilitatea, competenţa, bunul simţ, bunăvoinţa, preţuirea adevărului şi înfăptuirea binelui, modestia, generozitatea, înţelepciunea, curajul.

Expresii ale structurilor comuniste şi securiste şi ale unor reţele mafiote sau oculte, apărute în jurul lor, sau create pentru a servi unor scopuri de informare-dezinformare şi reprimare, conducerile partidelor, care au deţinut puterea în această perioadă, au dus, chiar dacă pe căi diferite, o aceeaşi politică de negare a fiinţei umane şi a comunităţii naţionale prin aservirea acestora intereselor personale de avuţie şi putere şi prin abandonul interesat în faţa intereselor externe, adesea prea puţin concordante cu ale românilor. Mare parte din cei care i-au urmat pe liderii partidelor nu s-au diferenţiat în mod fundamental de aceştia. Pseudo-cultura şi falsitatea mediului politic au adâncit confuzia, dezorientarea şi deznădejdea, deci şi manevrabilitatea electoratului, victimă a unor motivaţii  sentimentale sau conjuncturale, ale acestui politicianism dizolvant şi parazitar.

În fiecare zi sunt bătuţi, schingiuţi fizic şi sufleteşte, aruncaţi în stradă, violaţi şi  omorâţi copii; sunt bătuţi, înşelaţi, aruncaţi pe străzi şi omorâţi, sau mor de foame, frig şi boli, bătrâni; mor, devin alcoolici, înnebunesc tineri şi maturi. Se droghează şi suferă, pierd contactul cu realitatea sau mor copii, tineri, maturi. Se suferă de foame, frig şi mizerie. Se suferă de analfabetism, de lipsă de cultură şi de subcultură. Se suferă de spălare pe creier, de dezorientare, de deznădejde, de haos. Se suferă de comunism, de capitalism socialist, de lipsa valorilor, de falsificarea valorilor, de lipsa principiilor, de lipsa de istorie, de lipsa de tradiţii, de uniformizare. Şi, în afara cazurilor de predispoziţie către alcool, lene, dezechilibru, în toate celelalte  cineva (unul sau mai mulţi, politicieni, funcţionari şi partenerii lor, oameni de afaceri mafioţi) e de vină; cineva nu i-a ajutat pe aceşti oameni, sau, mai rău, i-a minţit, i-a înşelat, i-a furat, i-a forţat să ajungă unde au ajuns, i-a împins în prăpastie. Sunt o mulţime de ticăloşi, în ţara asta, care trăiesc fără a simţi faţă de victimele lor decât dezinteres şi dispreţ. Sunt, în afara puşcăriilor, condamnaţi la opulenţă şi desfrâu mult mai mulţi criminali decât în spatele gratiilor.

Comunismul post-comunist

 România de azi este încă, din multe puncte de vedere, o ţară comunistă pusă într-o vitrină pe care scrie altceva. Cele câteva acumulări capitaliste, câteva simulări ale unor mecanisme economice de piaţă, câteva exerciţii zise de democraţie, câteva serii de tineri, în mare parte dezorientaţi sau prost orientaţi, care au părăsit facultăţile şi nu ştiu cum să părăsească mai repede şi România, câteva instituţii fantomă ale statului de drept nu sunt suficiente pentru a schimba lucrurile.

Distrugerile operate de comunism la nivel uman sunt, deşi încă puţin analizate şi evaluate, devastatoare. Egalitarismul, ateismul, materialismul ştiinţific şi dialectic, marxismul şi toate ingredientele lor au distrus generaţii întregi şi au transformat în indivizi milioane de persoane cărora le-au furat identitatea, le-au mistificat scara valorilor, le-au distrus sistemul moral sau vocaţia personală. În acţiunea lor premeditată, de mutilare a conştiinţelor, comuniştii i-au asmuţit pe unii împotriva altora, i-au făcut să se trădeze, să se reclame, să se trimită unul pe celălalt în puşcărie, în lagăr sau la moarte, i-au îndopat cu adevăruri mincinoase, cu false mituri şi idealuri, au practicat şi încurajat barbaria, abuzul, cultul persoanlităţii, dubla măsură, prefăcătoria, şmecheria, violenţa. Pe toate acestea le întâlnim şi astăzi din plin. Noii politicieni, majoritatea capitaliştilor şi funcţionarilor de la toate nivelurile, repetă cel mai adesea, conştient sau inconştient, la scara poziţiei ocupate, modelul activistului de partid, al securistului sau miliţianului, updatat şi upgradat cu condimente specifice formulei liberale “fiecare pentru sine”.

Şi peste toate acestea au venit binefacerile capitalismului socialist modelat de marxismul cultural, în care singura valoare, singurul principiu fundamental, singura dimensiune esenţială a omului este consumul, drogul care îi este administrat împreună cu prescripţiile ideologiilor corectitudinii politice, pentru a nu vedea cum este transformat, clipă de clipă, într-o legume ascultătoare, o fiinţă depersonalizată, fără sens, fără direcţie, fără viitor. Dar despre acestea în episoadele următoare. (Va urma)

Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor - icoana

Dumnezeu în politică: legionarism, extremism, aberaţie politică, sau firesc?

În textul despre iminenţa dispariţiei PDL – text confirmat între timp de evenimentele de la convenţie şi de comentariile, analizele şi mutările de personal ale ultimelor zile – spuneam la început că pentru mine dreapta politică este doar aceea care recunoaşte existenţa lui Dumnezeu şi necesitatea raportării umane la această existenţă şi îşi bazează activitatea pe morala creştină. Formularea de mai sus a produs ceva agitaţie în minţile neinformate, rău-formate, înguste sau rău-îndreptate, pentru care a vorbi despre Dumnezeu în preajma politicii este echivalent cu, după calificările primite, legionarism, extremism de dreapta, fascism, becalism, sau aberaţie politică. Este adevărat, cele mai multe astfel de comentarii veneau de la postacii de serviciu, care încercau să compromită un text puţin convenabil tuturor partidelor, prin compromiterea autorului, astfel încât „epitetele” de mai sus erau singurele argumente „logice” ale respectivilor mercenari virtuali. Nici urmă de ceva analiză de text.
În mod real însă sunt destul de mulţi cei care, fie ca urmare a formării lor marxiste din regimul comunist, fie al formării lor marxiste ca urmare a ofensivei demolatoare a marxismului cultural, fie a altor cauze externe sau interne, consideră că nu trebuie să existe nicio legătură între Dumnezeu şi politică. De nici un fel. Una dintre aceste cauze recente este, de exemplu, becalismul.
Două teme, doi piloni ai oricărei construcţii societale şi statale au fost aduse în derizoriu, batjocorite, umilite şi, cel puţin în spaţiul public actual, aproape golite de sens, sau negativizate: dimensiunea naţională şi cea spirituală. De vină sunt mai cu seamă Vadim şi Funar, pentru prima, şi Becali, pentru a doua, prin circul dizgraţios în care le-au tras, ajutaţi bineînţeles de tot restul haitei politice, care au implicat preoţi în campanii electorale, prin mită electorală mascată sub forma ajutorului, care au abuzat de pioşenia ipocrită la televizor, de credinţa şi crucile de paradă.
Dar cine citeşte, chiar numai cu puţină atenţie, declaraţia mea de mai sus înţelege că nu la implicarea Bisericii în politică mă refer, nici la un stat teocratic, la fel cum asumarea unor valori şi principii ale moralei creştine, care să te conducă în activitatea politică, nu înseamnă petrecerea timpului în rugăciuni, metanii şi cruci fără număr, nu însemnă slujbe în parlament, la guvern sau la partide, procesiuni sau adunări de mari dimensiuni cu preoţi, cruci, lumânări şi steaguri bisericeşti, nu înseamnă nici măcar pomenirea numelui lui Dumnezeu legat de ceea ce face fiecare, ci îndrumarea gândirii şi acţiunii individuale şi a grupului politic respectiv după acele valori. Iar acest simplu, dar pare-se extrem de complicat lucru, nu are nimic de-a face cu mita electorală sau cu îmbulzeala alături de oamenii în sutane negre pe ecranele televizoarelor în timpul campaniilor, sau cu ocazia unor evenimente de mare rezonanţă populară.
Având în vedere cele de mai sus, importanţa temei şi a momentului actual, în România dar şi în lume, consider că este necesară o discuţie serioasă şi amplă în legătură cu acest subiect, asupra căruia creşte, pare-se, o confuzie tot mai consistentă. Voi încerca să schiţez astăzi, un început.

Puţină istorie

Fără a fi nici extremistă, nici legionară, nici aberaţie politice, puterea politică din statele europene (dar şi a tuturor formaţiunilor statale sau tribale din întreaga lume, în întreaga istorie cunoscută) a avut până la primul război mondial, cel puţin prin autoritatea conferită monarhilor la preluarea puterii (divinitatea creatoare respectivă, pe alte continente, în alte religii), o relaţie firească cu Dumnezeu. Puterea politică a fost, de fapt, de-a lungul mileniilor aşezată sub semnul unei realităţi supraumane şi presupusă în lucrare comună cu aceasta, astfel că Dumnezeu este prezent în spaţiul european de 2000 de ani, plus încă vreo cinci mii dacă luăm în calcul moştenirea iudaică. Nu a fost invenţia legionarilor, sau a extremiştilor şi, dacă a rezistat atât amar de timp, are mari şanse ca să nu fi fost nicio aberaţie politică. Este, ne place sau nu, parte din ceea ce ne-a adus până aici, din ceea ce ne-a făcut, din ceea ce suntem. Această stare firească, care a durat atâtea mii de ani, a devenit dreapta doar după ce ideologiile ateiste au inventat stânga. Adică numai după apariţia liberalilor, socialiştilor şi mai ales ca urmare a revoluţiei franceze cu momentul Adunării Constituante din Franţa anului 1789, suma de relaţii, convenţii, concepţii, idei, obiceiuri, tradiţii anterioare, adică realitatea palpabilă, a devenit dintr-un întreg o parte, şi anume dreapta, cealaltă parte fiind reprezentată de realitatea virtuală a stângii.

Istorie şi actualitate politică: conservatorismul şi democraţia creştină

Legătura dintre politică şi Dumnezeu nu se întrerupe însă odată cu dezmembrarea imperiilor şi înlocuirea, monarhiilor cu republici. Conservatorismul, o stare de spirit, o sumă de opinii, negarea însăşi a ideologiei, o stare a minţii, un anume fel de natură umană, un anume fel de a-ţi îndrepta privirea asupra ordinii sociale civile – după cum îl defineşte Russel Kirk – a fost primul care să se împotrivească noi ordini. Din zona politică, nu vom aminti decât două nume de recente personalităţi conservatoare: Ronald Reagan şi Margaret Thatcher. Evident, fac trimitere la perioadele în care au condus SUA şi Marea Britanie şi la realizările lor. Iar în ceea ce priveşte conservatorismul, voi aminti că părintele acestuia, Edmund Burke considera că omul este fundamental o fiinţă religioasă şi religia este fundamentul societăţii civile; că omul şi statul sunt creaţii ale lui Dumnezeu; că sensul dat de Dumnezeu oamenilor şi lumii este relevat în istorie; iar ultimul mare conservator clasic contemporan, Russel Kirk , considera că conservatorismul este traversat de „credinţa că o intenţie divină guvernează societatea şi că problemele politice sunt, în fond, probleme religioase şi morale”. Nici Burke, nici Thatcher, nici Reagen, nici Kirk nu au fost legionari, extremişti, nebuni.
Un alt exemplu de relaţie între politică şi Dumnezeu este cel democraţiei creştine. Iată ce ne spun despre ea o serie de definiţii din volume şi de pe site-uri de politologie sau de analiză politică: democraţia creştină nu propune o teocraţie, ci un model social apt să reinstaleze morala în politică; un curent politic care apără ideea că puterea trebuie să se inspire din valorile vehiculate de către biserică: respectul fiinţei umane, drepturile omului, fraternitatea, solidaritatea; curent politic democratic, de inspiraţie creştină, autonom în raport cu instituţiile ecleziale, dar care îşi trage rădăcinile din tradiţia creştină; democrat creştinii acţionează în sânul societăţilor pluraliste secularizate cu ambiţia de a face o politică conformă mesajului evanghelic, valorilor proprii creştinismului; creştinismul, prin concepţia sa despre om şi menirea acestuia, constituie fundamentul etic pentru o politică plină de simţul răspunderii, prin răspunderea în faţa lui Dumnezeu.
Niciunul dintre partidele democrat creştine europene, nu este extremist, legionar, aberaţie politică. Cum nu au fost, de exemplu, nici Helmuth Kohl, cum nu este nici Angela Merkel. Ba din contră.

Valori fundamentale pentru o politică pe baze creştine

Care ar fi acele valori creştine care ar sta la baza actului politic individual sau de partid: cinstea, corectitudinea, apărarea adevărului, respectul şi ajutorarea aproapelui, grija faţă de cel în nevoie, responsabilitatea, curajul, cinstirea părinţilor şi a neamului, protejarea naturii… Cu care dintre acestea nu suntem de acord, pe care nu dorim să o regăsim în structura şi în acţiunile aleşilor noştri? Ce e rău din ceea ce ne spune, ne propune, ne cere Dumnezeu, din cum ne îndeamnă el să fim noi ca oameni? De ce trebuie să venim acum şi să reinventăm roata sub tot felul de forme de activism politic sau civic care să redescopere şi să ne propună acelaşi lucruri, doar că dezlegate de esenţă, separate unele de altele? Numai pentru a nu mai fi legate de Dumnezeu? Adică pentru a nu avea niciun suport şi a putea fi schimbate atunci când nu mai folosesc?

De ce aleg să merg în politică cu Dumnezeu

Pentru că dacă nu merg cu El, nu ştiu cu cine merg, poate cu celălalt.
Pentru că aceste valori fundamentale mi se par elemente absolut normale ale structurii unui om, cu atât mai mult ale unui om politic.
Pentru că dacă accept că există un Dumnezeu care a făcut omul şi universul, aşa cum, probabil, acceptă, în sensul cel mai larg, şi acei 95 % de români care se declară creştini, nu este firesc să mă raportez, şi în politică, la Cel care m-a făcut şi nu la un iluzoriu supraom al prezentului, tot mai plin de drepturi, dar tot mai bolnav, tot mai expus la autodistrugere sub imperiul satisfacerii plăcerilor, al consumului iraţional şi iresponsabil, tot mai derutat economic, politic, identitar?
Pentru că domnitorii noştri, cei care au construit şi au adus perioade de înflorire poporului pe care îl păstoreau (şi nu cei care au trecut prin scaunul domnesc, asemenea politicienilor de astăzi, lăsând în urma lor pustiu şi durere) Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Carol I şi Ferdinand, pentru a-i aminti doar pe cei mai cunoscuţi, şi-au condus poporul în numele lui Dumnezeu. Nu întâmplător pe lângă dezvoltarea economică şi înflorirea culturală, numele lor este legat şi de ctitorirea a numeroase biserici şi mânăstiri, expresie a mulţumirii pe care I-o aduceau pentru reuşitele lor politice, militare, administrative .
Pentru că refuz morala cu ziua, sau cel mult cu săptămâna, în care ce e bine astăzi nu mai e bine mâine. În care valorile sunt înlocuite tot mai mult cu false valori. În care se lucrează nu spre binele omenirii, ci spre distrugerea ei. În care, de exemplu, femeia-obiect sexual a devenit şi cel mai bun mijloc de reclamă comercială, în care familia este desfiinţată prin acceptarea căsătoriilor homosexuale, în care pedofilia devine o normalitate, în care şmecheri hoţi, perverşi, criminali, corupţi inculţi, analfabeţi, au ajuns modele.
Pentru că, pentru a construi, pentru a face o lume mai bună, este nevoie, printre altele, de predictibilitate – trebuie să ştii, adică, pe termen lung în ce cred, cum văd lumea, cum funcţionează cei din jurul tău, cei cu care ai un proiect, cei care îţi propun să-i alegi pentru a te reprezenta.
Pentru că, am trăit falimentul sângeros al formulelor ideologice şi politice ale stângii, începând cu cele „pure”, regimurile criminale socialiste şi comuniste, şi le resping aşa cum îi resping pe falşii dumnezei ridicaţi de acestea: Marx, Engels, Lenin, Stalin, Ceauşescu …
Pentru că, după cum spunea şi Burke, fie există Dumnezeu şi ordinea Lui, fie nu există decât haosul şi atunci nu mai există nicio sancţiune destul de puternică pentru a pune ordine în societatea umană, care devine astfel subiectul arbitrariului celor mai puternici.
Am vorbit în acest text despre Dumnezeu şi am făcut trimiterea la morala creştină pentru că discuţia noastră se duce într-un spaţiu creştin. Dacă aş fi scris despre evrei aş fi făcut trimitere la Yehova, pentru zona islamică l-aş fi invocat pe Allah şi aşa mai departe.

Barbara e în oraş

Filmul "Barbara". Despre care v-am povestit nu demult. E în cinematografe din acest sfârşit de săptămână. Merită să-l vedeţi.

Îndrăcitul

         Un om al cărui singur merit în această viaţă a rămas acela de a fi avut un tată înzestrat cu talent, un "aşa nu" pe toate dimensiunile care îl definesc pe fiecare dintre noi, un (-) al omenirii, eternul deputat Mădălin Voicu, judecă cu multă ţâfnă şi cu mare glas Biserica şi pe slujitorii săi. În neisprăvirea lui, nefericitul nu ştie că Biserica este făcută deopotrivă din preoţime şi din laici, sau poate că ştie şi tocmai despre starea de pierdere personală şi a celor pe care îi cunoaşte - pentru care au dat dovezi cu asupra de măsură - a vrut să vorbească.
         În ceea ce îi priveşte pe slujitorii Domnului, oameni fiind şi neajungând acolo numai din chemare, sunt de multe feluri, iar unii chiar nu prea au ce căuta printre ei, dar să spui că ştii doar trei ca lumea şi că toţi ceilalţi, în frunte cu patriarhul, sunt derbedei este o dovadă de prostie, smintire, rea-voinţă, chiar ticăloşie. Poate că am avut eu noroc, dar cele câteva zeci de preoţi şi câlugări pe care îi cunosc sunt cu toţii admirabili, aşa că, cel puţin în numele lor, pot să spun: Iartă-l Doamne că altul vorbeşte cu gura lui!

         Şi o sugestie pentru Patriarhie şi pentru fiecare dintre noi: să fie dat la rugăciune în toate bisericile ca să-l ajutăm să se facă bine. Căci ce folos ar fi să-l înjurăm sau afurisim, decât al celui care îl stăpâneşte mulţumit că a mai adus oleacă de vrajbă între noi.

Care sunt duhovnicii politicienilor voștri?

         Mai întâi am aflat că Traian Băsescu a fost la Rohia.
         Mai târziu am aflat că a fost acolo la priveghiul celui care a fost stareţ al mânăstirii, părintele Serafim Man.
         Şi puţin mai târziu am aflat - de la o televiziune care nu îi este prietenă - că acesta îi fusese duhovnic.
         Nu am ştiut până acum că preşedintele are un duhovnic. Nici nu m-am gândit probabil vreodată la acest lucru. Şi, sincer să fiu, nu mă aşteptam. Mai mult chiar, mărturisesc că m-a impresionat. Poate şocul acestei veşti, poate rezonanţa specială a numelui acelui loc legat de extraordinarul Sterinhardt, probabil ambele. Deci Băsescu a avut un duhovnic! Şi nu pe oricine. Sper că și părintele Serafim a știut acest lucru și că a avut prilejul să-i mijlocească președintelui dialogul cu Dumnezeu.
         Dar altceva voiam să vă propun plecând de la această ştire:
         Haideţi să încercăm să aflăm dacă "onorabilii" noştri politicieni au sau nu duhovnic. Şi, în cazul că au şi e încă în viaţă, să aflăm şi dacă duhovnicul ştie şi dacă această relaţie funcţionează. Adică, dacă nu e doar aşa o relaţie angajată într-un moment în care politicianul avea nevoie de o astfel de dimensiune de marketing politico-religios, genul: Părinte xxx n-aţi vrea să-mi fiţi duhovnic?, după care catindatul mai apare la alegerile următoare, pe grabă şi cu ceva daruri pentru biserică sau mânăstire, care să-i scuze dispariţia timp de 4 ani şi plecarea rapidă fără îndeplinirea celor cuvenite.
        Cred că ar fi important. Şi poate că ar fi o metodă de a nu-i mai trimite acolo decât pe cei pentru care numele şi mărturia duhovnicului devin oarecum garanţii că nu-şi mai vor bate joc de cei care i-au ales să le reprezinte nevoile şi aspiraţiile.
 

Voiculescu îl bănuieşte pe Ponta de trădare

         Voiculescu, acel (-) între oameni care ne tot împărtăşeşte din cultura lui politică, din înţelepciunea lui naturală, din strategiile şi tacticile lui de securist şi turnător emerit, care iubeşte justiţia numai dacă aceasta îi iubeşte şi ocroteşte pe infractori, care e gata să se sacrifice pentru binele poporului  căruia i-a  luat banii pentru ca să îi administreze mai bine în scop personal, eroul Parlamentului României din care revoltat de nedreptate îşi dă una două demisia ca să nu îl găsească poştaşul cu citaţiile, este, aşa cum bine îi stă unui brav bolşevic tâlhar şi criminal, vigilent. El veghează şi ne veghează pe toţi, şi în primul rând pe fraţii săi de "haiducie". În acest caz, pe Victor Ponta, pe care îl crede (ce coincidenţă!) capabil de tot ce poate fi mai urât pe lume. Printre altele de TRĂDARE şi de amantlâc interesat cu duşmanul.
         
         Eu nu cred in acest acord de coabitare cu Basescu. Nu cred ca Traian Basescu este capabil de coabitare. Sunt foarte atent ca acest acord sa nu se transforme intr-un acord de fraternizare. Sa nu ne trezim ca unii din membrii USL incearca sa-si rezolve probleme lor, iertandu-i pe ceilalti, exact ca in proverbul romanesc: "O mana spala pe alta si amandoua fata".
          
         Şi, dacă citim mai bine, nu numai pe Ponta, ci chiar usl-ul prin reprezentanţii săi de frunte. Ştie domnu' vaselină ce ştie că altfel nu ar vorbi, riscând să bage jarul în coaliţie. Îl bagă "pen' că" se crede tare şi îşi poate permite să iasă public şi să urecheze pe cine vrea muşchii lui fără ca respectivul să riposteze (ceea ce nu cred că se va mai întâmpla mult timp). Îl bagă şi "pen'că" e cu jaru-n fund - se reia procesul pe 31 - şi vrea să şi-l scoată de acolo cu mâna altora (prost să fie ăla care nu l-ar lăsa să preia celula lui Năstase şi astfel să scape de cea mai mare sulă care îi stă în coaste pe drumul către "întreaga putere pentru psd în frunte cu cel mai iubit fiu al gorjenilor, Victor Ponta").
         Şi o previziune-certitudine:

          USL s-ar putea rupe numai in varianta in care Traian Basescu va lucra in acest sens. Si asta face.
          Dacă o spune şi dom' profesor nu mai e niciun dubiu.

Miracol! Dragnea e filozof!

Şi nu oricare, ci discipol al marilor, inegalabililor, monşerilor de recunoaştere evropenească, Caţavencu şi Farfuridi.

Iată ce a decretat el, cu privirea de oţel, cu faţa din şist cristalin şi vocea viitorului şef al PSD-ului (în concordanţă cu aşteptările bravului electorat teleormănean), la dezbaterile străfunde ale comandamentului de iarnă:

         "Din păcate, CNADR este veriga slabă. Este ultima oară când mai accept o astfel de situaţie. Ori veniţi aicea informaţi, ori nu!"
 

Declarația 600 până la 31.01 - o declarație nouă

Iubitul nostru fisc a mai inventat o declaraţie 600, care trebuie depusă până pe 31.01. Este vorba de cât a plătit fiecare în 2012 la sistemul de pensii. Găsiţi formularul şi instrucţiunile la static.anaf.ro/static/10/Anaf/formulare/decl_600_2012.pdf.

Ponta, fă-te că guvernezi!

       Se aude din spaţiu vocea lui Voiculescu în urechea lui Victor Ponta. Cum sună şi vocea lui Victor Ponta către miniştri din guvern., ori a acestora către cei de sub ei. Şi uita aşa, îndemnul se duce de sus în jos, tot mai jos, până la ultimii funcţionari ai statului care „se fac că lucrează”, în timp ce, de fapt, ne lucrează.

       Nu cred că există o expresie mai concisă, sintetică şi profetică în acelaşi timp, pentru caracterizarea trecutului şi viitorului acelui moment din 22 decembrie 1989, decât celebra replică din studioul patru al TVR: Mircea, fă-te că lucrezi!  Îi spunea regizoral actorul Caramitru, aflat în picioare, cum îi stătea bine unui actor, lui Dinescu, care stătea la o masă cu nişte hârtii în faţă, după cum îi stătea bine unui scriitor. În jur personaje anonime în acel moment. Unele şi în continuare. Nu ştiau că sunt în direct, aşa că „aranjau realitatea” o cosmetizau; conform unui reflex încetăţenit în noi toţi, se făceau că fac ceva care trebuia să dea bine la ceilalţi.

       „Fă-te că lucrezi” de fapt chiar numai „fă-te” era chintesenţa trecutului recent atât în macro, România, cât şi în micro, românul. Nişte criminali fără cultură şi fără educaţie se făcuseră că construiesc democraţia populară şi mai apoi socialistă, statul în care poporul era suveran, ţara în care oamenii muncii aveau puterea, în care grija pentru om era totul. Ţara în care, de la activiştii de partid şi de sindicat am învăţat să ne facem că muncim, că suntem voioşi şi fericiţi, că, mai global vorbind, trăim.

       Iliescu şi ai lui, înrăiţi în atâtea „faceri” s-au făcut că e o revoltă populară şi apoi că, iarăşi, construiesc democraţia. S-au adunat repede alţii şi alţii, aglutinaţi în partide şi partiduleţe, gata să se facă şi ei. Preşedinţi care s-au făcut că sunt preşedinţi, prim miniştri care s-au făcut că sunt prim-miniştri, miniştri care s-au făcut că sunt miniştri, parlamentari care s-au făcut că sunt parlamentari, oameni de afaceri care s-au făcut că sunt oameni de afaceri. Cu toţii făcându-se că fac ceva de bine pentru ceilalţi, nu numai pentru mica lor „republică” personală.

       Acum noi am consumat o parte din acel viitor, mai precis 23 de ani care au devenit un trecut al lui „fă-te” ca şi cel de dinaintea lui. Mai grav e însă că viitorul pare a nu avea nicio şansă să scape de sub acest blestem, să abandoneze minciuna. Ba, din contră. În anul 2012, joaca asta de-a ne facem că e ceva ce de fapt e altceva, a atins o altă culme după cele de prin 90- 92 mânuite de marele meşter în prefaceri, care se făcea că era”ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, domnul Ion Iliescu”.

       Ponta se face că guvernează, că îi conduce pe ceilalţi miniştri cu o mână fermă şi competentă, că nu doarme de grija „trebilor” ţării, că e vizionar, strateg şi tactician, (cum ştie el să prioritizeze, mai rar), că e prietenos, bun şi blând şi stă de vorbă cu toată lumea, la orice oră, în orice loc în care e prins de microfoanele televiziunilor.

       Voiculescu se face că moare de grija evaziunii fiscale, deşi nu ne-a explicat de unde a avut brusc atâţia bani şi este judecat pentru diverse tâlhării de drumul mare, sau de grija justiţiei şi a armatei, pe care le-ar vedea conjugate împreună într-o situaţie în care justiţia e făcută de Putere cu baionetele şi gloanţele armatei, pentru veşnica glorie şi prosperitate a varanului.

       Crin se face cel mai des că se trezeşte şi pentru că nu e ca în visul lui începe să răcnească obosit. Tot el se face că e numai bun ca păstor (adică, preşedinte) al Românilor pentru că, nu-i aşa, e pur şi simplu cel mai bun şi gata. După cum îi spune înţeleptul Voiculescu care se face că e şi dom’ profesor.

Blaga şi ai lui, când se mai trezesc, după ce s-au făcut şi ei că guvernează, se fac că-şi caută armele, strategiile şi tacticile de opoziţie pe care li le-au ascuns glumeţii coaliţiei „zdrobitoare” de la guvernare.

       Iar poporul… tot mai mult o gloată amestecată din tot felul de „făcători”, care se face că e popor şi în care cei care vor să facă ceva şi chiar fac, sunt şutuiţi, batjocoriţi şi spoliaţi de ceilalţi. Dacă au noroc nu sunt băgaţi în seamă sau pleacă din ţară pentru a face altundeva.

„Mircea, fă-te că lucrezi! Iată esenţa.

Sf. Antonie cel Mare, cel dintâi între Părinții deșertului

Sf. Antonie cel Mare (250 – 356) este cel mai cunoscut şi mai vrednic de cinste monah al creştinismului, considerat chiar întemeietor al monahismului. Primul dintre zecile de mii de monahi, provenind mai cu seamă din ţăranii copţi creştini care părăsesc regiunile fertile şi populate ale Deltei, pentru a se afunda în deşert, el a ajuns şi cel dintâi îndrumător şi dascăl al vieţii de obşte. De prezenţa lor în acest vast teritoriu se leagă, cuprinzându-i pe aceştia dar şi pe toţi monahii, anahoreţii sau chinoviţii care au trăit în Orientul Apropiat între secolele IV şi VII şi expresia generală de Părinţi ai deşertului. În realitate, Părinţii deşertului au fost doar cei care au vieţuit şi murit în adâncul deşertului în secolele 4 şi 5 şi care printr-o paternitate specială au ajuns să fie numiţi avva, spre deosebire de cei mulţi, numiţi fraţi. Pentru că sărbătorirea de astăzi a Sfântului Antonie cel Mare este de fapt o sărbătoare a moştenirii extraordinare pe care ne-au lăsat-o aceste personaje excepţionale, în loc de a evoca numai viaţa sfântului, voi aşeza mai jos  câteva extrase dintr-o minunată şi luminătoare carte: „Viaţa cotidiană a Părinţilor deşertului în Egiptul secolului IV” a părintelui Lucien Regnault- Ed. Deisis 1997..

Într-o zi, Antonie, şi alţii poate înainte de el, au primit inspiraţia de a lăsa toate şi de a pleca în aventură în deşert, parcurgând 100 sau 200 de kilometri, până ce găsesc loc potrivit în care să fie cu putinţă viaţa lor, fără ca nimeni să nu-i mai tulbure sau deranjeze. … Toţi au plecat definitiv în deşert pentru a vieţui şi a muri acolo fără întoarcere: spre a vieţui numai pentru Dumnezeu, fiind ca şi morţi pentru ei înşişi şi pentru lume, pentru oameni şi pentru locurile lor…

Acest fapt nou s-a săvârşit fără zgomot şi în sine ar fi putut sau ar fi trebuit să treacă şi să rămână neobservat. Aceşti câţiva indivizi ce au fugit din mijlocul semenilor lor nu erau mari personalităţi politice nici mari demnitari. Antonie era un ţăran înstărit dar lipsit de învăţătură, Macarie era un fost cămilar devenit notar în satul său, Amun era căsătorit, dar trăia cu femeia lui în înfrânare. …  Odată dispăruţi în adâncul deşertului, se părea, că nimic nu mai trebuia să-i facă să iasă la lumina zilei. Ori, iată că se fac cunoscuţi pretutindeni, nu numai în Egipt, ci şi în întreg bazinul mediteranean, cum scrie Sf Atanasie cel mare despre avva Antonie cel mare, puţin după moartea eroului său în anul 356: „Cum s-ar fi auzit despre el în Spania, în Galia, La Roma, În Africa, câtă vreme stătea ascuns în munte, fără lucrarea lui Dumnezeu, care face cunoscuţi pretutindeni pe oamenii Lui…

… După ce a vieţuit zece ani într-un mormânt nu departe de satul său situat pe malul stâng al Nilului, Sfântul Antonie traversează fluviul pentru a se retrage într-o fortăreaţă abandonată la câţiva kilometri de actualul El-Maimun. A rămas închis aici timp de douăzeci de ani, după care numeroşi discipoli au venit să li se alăture. De aici pleacă urmând o inspiraţie cerească în „deşertul interior”. Lăturându-se unei caravane de beduini, el parcurge 150 kilometri pentru a ajunge la un munte la picioarele căruia se găsea un izvor şi câţiva palmieri, în locul unde mai târziu a fost construită mânăstirea ce-i poartă numele.

… După care, în singurătatea totală în care se găsea, Antonie nu a mai avut pe nimeni la care să recurgă pentru a fi iniţiat într-o viaţă atât de nouă. A trebuit ca Dumnezeu însuşi să preia sarcina de a-l forma fie prin Duhul Său, fie printr-un înger. În acest sens, Sf. Atanasie Cel Mare îl numeşte pe avva Antonie un „teodidact”. Dar din momentul în care acest „stâlp de lumină”, cum îl numeşte avva Ilarion, s-a înălţat în deşert, el a constitui un far spre care se îndreptau privirile tuturor monahilor ce voiau să calce pe urmele sale…. Situaţia avei Antonie a fost cu adevărat unică între Părinţii deşertului. Toţi ceilalţi au fost într-o oarecare măsură ucenici înainte de a deveni învăţători.

Ne putem mira de faptul că un cuvânt de origine semitică (avva = tată, părinte în aramaică – n.red.) a fost ales de nişte monahi copţi pentru a-i desemna pe „bătrânii lor”. În general, atunci când copţii introduceau un cuvânt străin în vocabularul lor, era pentru a exprima o realitate nouă pentru care nu aveau un cuvânt propriu în limba lor. Ori tocmai aşa ceva era, cum spuneam, paternitatea spirituală în deşert, iar cuvântul „avva” împrumutat din Noul Testament, sublinia în acelaşi timp caracterul personal al relaţiei dintre ucenic şi părinte, cât şi referinţa lui esenţială la Dumnezeu Cel în Treime.

            … „Avva” apare mai cu seamă drept bărbatul cuvântului, purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu. Primii anahoreţi ai deşertului au devenit părinţi, meritându-şi şi justificându-şi titlul de „avva”, tocmai prin aceea că au dat acest cuvânt, un cuvânt de viaţă.

                       

Întreaga zi – şi noapte – a anahoretului se petrecea în muncă şi rugăciune, afară de minimul strict de timp consacrat refacerii trupului şi somnului. … Esenţialul lucrării monahului în deşert era nevăzut şi neauzit, împlinindu-se în intimitatea fiinţei lui, era ceea ce Părinţii numeau lucrarea lăuntrică, sau „lucrarea tainică”, îmbrăţişând ansamblul gândurilor, dorinţelor, voinţelor, sentimentelor, cuvintelor lăuntrice ce ocupă mintea şi inima, altfel spus ceea ce desemnăm astăzi prin expresia „viaţă interioară”….

Această viaţă interioară nu era o viaţă intelectuală, efortul de reflecţie al unui gânditor sau al unui filozof, nici măcar al unui teolog. Cu toate acestea, condiţiile privilegiate de singurătate şi tăcere de care beneficia anahoretul favorizau mult atenţia, reflecţia şi activitatea minţii, până într-atât încât chiar şi pe un plan pur uman, gândirea Părinţilor deşertului s-a putut rafina şi îmbogăţi într-un mod excepţional. … Apoftegmele lor mărturisesc o înţelepciune profundă şi o psihologie remarcabilă. De aceea ei au avut, aşa cum susţine pe drept cuvânt Henri Bremond, „influenţa cea mai întinsă, cea mai adâncă şi cea mai durabilă asupra moravurilor poporului creştin, asupra civilizaţiei însăşi”.

           …. Vieţile şi cuvintele lor nu oferă oare antidotul cel mai puternic pentru multe dintre maladiile pe care le deplângem astăzi? Într-o lume zgomotoasă, agitată, trepidantă, ele proclamă binefacerile singurătăţii, ale calmului, ale liniştii. Într-o societate care nu apreciază decât bogăţiile, bunurile zise de consum şi plăcerile efemere, ele reamintesc cu vigoare fericirile evanghelice. Într-un mediu materialist superficial, vocea Părinţilor deşertului e o chemare la spiritualitate şi la interioritate, austeritatea lor e o sfidare la adresa confortului şi facilităţii ce domnesc pretutindeni, aparenta lor inutilitate îi pune pe gânduri pe oamenii de azi, atât de preocupaţi de productivitate şi de rentabilitate. Şi, mai presus de orice, simplitatea şi autenticitatea lor sfidează toate complicaţiile, artificiile şi falsităţile pretinsei noastre civilizaţii.

Pedigree-ul, lungimea de lesă a Guvernului Ponta 2 şi fundătura votului universal

O victorie istorică sau isterică?

Victoria USl-ului din toamna trecută a fost prezentată, de reprezentanţii acesteia şi de trompeţii din presă şi societatea civilă asociată ei, ca fiind zdrobitoare, uriaşă, masivă, fără precedent. Şi asta mai ales de trubadurii şi truverii PSD, care, în frunte cu Iliescu, au „cântat cânt nou de pionier” partidului devenit o forţă planetară. Ca atare, şi legitimitatea puterii din noul parlament şi a guvernului Ponta sunt dincolo de orice putinţă de tăgadă. „Poporul” le-a dat în mână destinul ţărişoarei, iar ei împovăraţi de griji, cu frunţile încreţite de gânduri şi proiecte, cu sudoarea şiroind în mici pâraie ale devotamentului şi responsabilităţii fără limite, au purces la treabă. Odată aruncate, aceste bombe propagandistice au devenit „bombe mitologice” şi riscă ca aşa să rămână. Dar oare acesta este adevărul. Să vedem şi să revedem câteva date statistice.

 Anul alegerilor   1990    1992        1996        2000         2004        2008         2012

 Alegători 17200722  16380663  17218654  17699727  19001617  18464274  18300000

Prezenţa  14826616  12496430   13088388  11559458  10787747   7238871     7642080

Prezenţa (%)  76,00     76,29        76,01         65,31         58,51         39,20            41,76

Votul exprimat                     (%)              milioane

FSN /PNL   (1990)                           66,62 / 6,73                   9,88 / 0,99

FDSN+FSN  (1992)                               38,29%                          4,78

PDSR+USD  (1996)                               35,34                             4,63

PDSR/PNL (2000)                           36,80 / 7,19                   4,25 / 0,83

UN PSD+PUR (2004)                             36,90                              3,98

AP PSD+PC / PNL  (2008)              33,63 / 18,65                 2,43 / 1,35

USL  (2012)                                           59,16                              4,46 

Am eliminat PNL-ul de la rezultatele din anii 1992, 1996 şi 2004 când era prins fie în CDR, fie în DA. La datele din 1990, dar şi din 92 şi 96 mai trebuie adăugate pentru FSN procentele (în 1990 de circa 8 – 10 %) unor formaţiuni, care fie s-au topit în FS, FDSN, PSD, fie s-au desfiinţat dar al căror electorat era mai curând de stânga.

Ce observăm:

·       Scorul anului 2012 este departe de cel al anului 1990. Aia da, victorie zdrobitoare.

·       Dar care nu a ţinut la nesfârşit. Într-o vreme, în care opţiunile se schimbau mult mai încet decât acum, în numai 2 ani, fostul FSN scădea la jumătate, iar CDR-ul obţinea 20 %! Cât timp îi va lua electoratului de acum să se schimbe?

·       Începând din 1992 PSD-ul a avut, până în 2004, în jur de 4 milioane de voturi.

·       Câştigul din 2012 faţă de 2008 al PSD + PNL + PC(Antene) este, în măsura în care şi PC-ul aduce un 1 – 1,5 %, şi dacă luăm în calcul şi creşterea cu 400 de mii a prezenţei la vot, undeva între 100 şi 150 de mii de voturi. Şi asta după toată campania furibundă a anilor 2011 şi mai ales 2012.

Câţi mai votează, cine votează?

            Am avea şi aici câteva observaţii pentru care datele pot să fie găsite în alte statistici şi analize:

·       Este foarte posibil ca la viitoarele alegeri prezenţa la vot să aibă o scădere similară cu cea dintre 2004 şi 2008 şi să ajungem la o prezenţă de vot în jurul a 30 %.

·       USL a fost votat în 2012 de 24,7 % din populaţia votantă a ţării; la o prezenţă în jur de 30 %, se va putea ajunge la putere cu votul a doar 13 – 17 % dintre votanţi.

·       Votanţii aparţin tot mai mult segmentelor de pensionari, asistaţi, funcţionari şi studii medii sau primare. „Mahalaua” şi clientela arborescentă de partid cu supuşii ei  formează o tot mai mare parte dintre votanţi.

·       Segmentul cel mai dinamic, cel al întreprinzătorului – fie el om de faceri mic şi mijlociu din România, fie el românul plecat la muncă în străinătate şi care activează acolo cu succes –  este tot mai redus.

·       Lesa (marja de libertate) a guvernului este extrem de scurtă în a face altceva decât ceea ce a promis clienţilor, sponsorilor şi finanţatorilor USL şi parţial maselor care i-au votat. Antenele vor veghea.

·       Ceea ce va adânci problemele, criza, discrepanţele tot mai mari între venituri şi va sufla în pânzele unui partid care reprezintă chiar numai mahalaua, cum este PPDD.

Falimentul votului universal

Avem, deci, cu votul anului 2012 şi probabil cu cel al alegerilor viitoare două probleme extrem de importante.

Prima ar fi aceea că ponderea celor care votează pentru toţi ceilalţi a scăzut dramatic în cei 22 de ani şi probabil va continua să scadă. Dacă i-ar reprezenta şi pe alţii, poate nu ar fi o problemă, dar ei nu votează pe baza unui mandat dat de cei care nu vin la vot.

A doua ar fi calitatea votului lor. Peste 75 % dintre votanţii USL (acum, dar ai oricui alt câştigător în viitor) se încadrează în acelaşi timp în cel puţin câte una dintre grupele de pensionari, asistaţi, funcţionari şi grupele de analfabeţi, studii primare, studii medii. Această tristă realitate face ca viitorul acestei ţări să fie decis de cei care nu înţeleg prea multe din lumea în care trăiesc, din cei care aşteaptă pomana statului şi a diverşilor şefi şi şefuleţi politico-administrativi, din cei care, din cauza vârstei, nu mai văd întotdeauna dincolo de ceea ce ei au nevoie acum. Este un electorat lipsit de cunoştinţe, lipsit de viziune, lipsit de energie, deformat moral, pasiv, isteric-egoist.

Votul universal, care dă putere acestei părţi a populaţiei, tot mai masiv reprezentată în populaţia totală tocmai datorită caracteristicilor de mai sus, ne conduce astfel către dezastrul social şi naţional.

Votul e o datorie?

Evident, la astfel de argumente, răspunsul activiştilor, stângişti în cuget sau de pripas, ar fi: E vina celor care nu votează? Trebuie să se ducă la vot, să-şi exercite acest drept, să aleagă pe cine trebuie!

Păi cum să facă asta când posibilitatea candidaturii este îngrădită în mod grosolan (aş cuteza un cuvânt din vocabularul propagandei comuniste, samavolnic) prin numărul de semnături necesare unei persoane pentru a candida şi prin numărul de voturi cerut pentru a câştiga, la concurenţă cu uriaşele maşinării politico-mafioto-mediatice ale partidelor, prin numărul de membri ceruţi unui nou partid pentru a exista? Cum să reuşeşti, când astăzi televiziunile, cele mai eficiente mijloace de propagandă politică, sunt nu numai afiliate politic, ci chiar deţinute de personaje odioase,, implicate uneori direct în politică, dintre care unele cumulează calitatea de turnător şi de infractor, de foşti securişti şi comunişti sau de odraslele acestora deveniţi bogaţii ţării pe drumul scurt, pe firul scurt şi pe mintea scurtă a altora?

Te duci la vot: Ionescu e un hoţ, Popescu e un escroc, Vasilescu e fiul lui Popescu, Tănăsescu silabiseşte în timp ce citeşte. Ce alegi? Cum alegi? Pui o ştampilă şi gata, pe urmă nu-ţi mai pasă că l-ai votat pe unul care te fură şi te omoară prin hoţia lui, pe un altul care nu e decât boul supus al celuilalt?

Un timp, eu însumi, le-am spus celor sătui de votul pentru răul cel mai mic să privească invers: votul pentru binele puţin mai mare. Dar, în afara unor cazuri punctuale bine documentate, nu e o soluţie pentru că aşa cum răul cel mai mic devine tot mai mare an de an şi binele puţin mai mare devine tot mai mic.

Falimentul capitalismului de cumetrie securisto-coministo-mafiotă

Falimentul pentru cei din afara acestei Cosa Nostra, evident. Falimentul societăţii româneşti. Falimentul poporului român, care e pe cale de dispariţie ca popor.

Un sistem care în cei 23 de ani de la debut a mers tot mai prost se cheamă că nu e bun. Ce capitalist ar ţine, de exemplu, în întreprinderile sale un sistem care să-i aducă pierderi anuale tot mai mari şi apoi falimentul? Căci aici ne găsim astăzi: în faliment. Mahalaua, subcultura, primitivismul, interlopul, ca fenomen de masă şi cu reprezentare vizibilă în instituţiile statului, sunt cele care ne caracterizează. Deteriorarea noastră e atât de amplă, ca număr, şi atât de profundă în persoană, încât ar fi nevoie de zeci de ani, de schimbări masive de generaţii, de mâini ferme dar şi pline de fantezie şi de inteligenţă pentru a schimba  decisiv lucrurile.

Dar de unde să le iei şi cum să faci să fie votate? E o întrebare la care voi încerca să găsesc un răspuns în viitor.

Closete, lifturi, baruri separate pentru procurori şi judecători şi alte măsuri pentru o justiţie dreaptă

Domnă Ministră, Mare Pivnicereasă

Noi, un grup de asociaţii obşteşti de largă respiraţie care activăm cu multă transpiraţie pentru binele iubitei noastre ţărişoare, în largul forum cetăţenesc CCC:

Salutăm declaraţiile dumneavoastră ferme privind situaţia anormală din acest CSM aservit lui Băsescu şi imperialiştilor occidentali. Aveţi dreptate când spuneţi că „procurorii care sunt o parte dintr-un întreg nu pot conduce întregul”. Numai întregul poate conduce întregul!

Să ştiţi că nu dumneavoastră sunteţi „ministru în mod regretabil” ci cum aţi zis-o e jagardeaua aia de Hăineală.

Aveţi perfectă dreptate cu jartelele astea de procurori care terorizează cetăţenii de bună credinţă care luptă pentru democraţie şi pentru eliberarea de sub tirania dictatorului sângeros.

Şi în general aveţi dreptate cu toate care le spuneţi despre situaţia anormală din România care chiar dacă are un guvern de toată cinstea şi un cel mai ilustru Parlament din toate timpurile, e încă la mâna dictatorului prin interpuşii lui din justiţie, servicii, curtea constituţională, ani, cu spijinul Merkel, Obama, Baroso.

De aceea pentru a veni în ajutorul oamenilor de bine care sunteţi  vă înaintăm şi următoarele propuneri:

·       Spargerea CSM-ului în două ca să puteţi să vă puneţi oamenii lui matale şi ai marii coaliţii a dreptăţii, cinstei şi onoarei.

·       Trimiterea procurorilor la locul care e pentru ei, să vină cu problemele specifice la partid şi să ceară voie cui să facă dosar, nu aşa de capul lor la toţi oamenii de bine.

·       Alungarea javrelor ordinare vândute – începeţi din judeţe, de unde e ei propuşi, strângeţi puţin şurubul, ungeţi unde trebuie, umblaţi la dosare că fiecare are un ce al lui după care oftează sau din cauza căruia oftează.

·       Reabilitaţi oamenii de bună credinţă hăituiţi şi aruncaţi prin procese şi puşcării, consultaţi-vă cu oamenii de valoare ca domnu Voicu, Costiniu, Chiuariu, Becali, Fenechiu şi mulţi alţii pe care îi ştim şi îi iubim.

·       Să se înfiinţeze closete, lifturi, baruri, linii de transport etc. separate pentru procurori şi judecători; să se separe pe etaje în aceeaşi clădire sau să fie mutaţi în clădiri separate.

·       Interzicerea prin lege a căsătoriilor mixte judecători – procurori, sau măcar stabilirea prin lege a faptului că într-o astfel de căsătorie şeful este întotdeauna judecătorul care este întregul din întreg şi încă ceva în plus.

·       Stabilirea prin lege că copiii rezultaţi din orice fel de căsătorie şi care sunt judecători, devin automat capii acelor familii în măsura în care nici tatăl nici mama nu sunt judecători;

·       Eliminarea din justiţie a celor cu situaţie etnică incertă (Codruţa Kovesi, Schmidt Hăineală). Avem şi noi justiţiarii noştri români, cu nume româneşti, care nu sunt cozi de topor.

·       Trimiterea la studii sau măcar la perfecţionare a judecătorilor şi procurorilor în marea prietenă de la Răsărit – Federaţia Rusă, în Coreea de Nord şi în alte state în care justiţia e justiţie.

Şi să trăiască domnu Voiculescu, „naşu” dumneavoastră, eroul şi eliberatorul acestui atât de bătut de soartă popor. Şi pe lângă el şi domnu Antonescu că e om subţire. Şi domnu Ponta că e procuror (nimeni nu-i perfect) cu ştaif. (Da fiţi cu ochii pe el!)

Semnează

Forumul Civic CCC compus din:

Asociaţia „Judecătorii Sunt Judecători”

Asociaţia Judecătorilor Români Verzi

Uniunea Magistraţilor Liberi de

Asociaţia „Familia Judecătorească”

Asociaţia „Cămătarii pentru Justiţie”

Uniunea Liberilor Profesionişti din Puşcării

Federația Rusă: Un imperiu în metastază.

Un imperiu stupid. Şi trist. Adică anost, ca mai toate imperiile. Previzibil. Arogant până la greţos, agresiv, intolerant, rigid, înţepenit, mincinos. Duhnind a moarte. Moartea pe care o lasă în urmă şi moartea care, ca pe toate imperiile, îl aşteaptă. Pentru că, orice ar crede, conducătorii acestuia, orice imperiu e sortit pierii. Mai ales un imperiu grosolan şi rudimentar ca cel care este Rusia.

Rusia practică în permanenţă stilul agresiv ţâfnos al acuzării celuilalt; acuză dar nu se scuză. Genul ţâfnos, pus mereu pe harţă, care nu suferă nici ideea de a fi contestat şi de aceea cum te prinde cum te bate, chit că are sau nu motiv. Doar aşa, să ţii minte şi să fii în continuare supus. Sistemul e construit pe un principiu exponenţial: orice răspuns palid al incriminatului, orice sugrumată îngăimare provoacă o adevărată canonadă. Doamne fereşte de un glonţ real rătăcit dincolo de graniţă, adesea tras chiar de o un agent rus; tunurile, tancurile, aviaţia rad tot ceea ce întâlnesc pe teren, în timp ce înalţii demnitari şi presa oficială rusă spulberă orice contraargumentaţie.

Mistificare, aroganţă, bădărănie

România se bucură din partea Moscovei de un „răsfăţ special”. Este, în viziunea acesteia, un soi de stat demonic al regiunii: nedreaptă, dispreţuitoare, agresivă, nerecunoscătoare, slugă a imperialismului occidental (american) ea însăşi cu ambiţii şi acţiuni imperialiste, idioata satului, (după cum se înţelege în subtext din declaraţiile demnitarilor ruşi, şi destul de direct din materialele propagandistice ale trompetei oficiale a Moscovei, recte Vocea Rusiei), care refuză visul siberian în favoarea celui american. Şi Siberia e atât de goală!

Nemulţumirea faţă de România este permanentă, ţâfna mai intensă decât în raport cu oricare alt fost stat comunist prieten, agresivitatea şi agresiunea verbală mai paranoice; dispreţul mai evident. Cei care ne ceartă, în numele marelui stat rus, nu mai sunt decât rar înalţii demnitari; acum suntem biciuiţi de slujbaşii mărunţi şi de ziariştii oficiali care execută această sarcină cu meticulozitatea şi  satisfacţia perversă a torţionarului în raport cu deţinutul care trebuie reabilitat.

Rusia deplânge complexele, fobiile, ostilitatea românilor şi a statului românesc în raport cu ea, refuzul acestora de a le fi mai bine în braţele ei puternice (în care mulţi şi-au pierdut răsuflarea). Dar sunt de asemenea şi destui români cunoscuţi, fie plătiţi, fie goarne voluntare în aşteptarea recunoştinţei, sau pur şi simplu persoane simple în gândire care preiau această retorică. Criticile acestora: noi nu ştim să ne orientăm spre Rusia şi să profităm de Rusia, relaţiile economice sunt la pământ, cele politice sub nivelul solului, nu speculăm potenţialul mare al pieţei ruseşti, nu ştim să culegem din relaţia cu Rusia şi alte fructe decât cele ale unei mânii nejustificate. Noi greşim, am greşit şi, precis, vom greşi. Pentru că, ajungi să înţelegi la un moment dat (numai să nu ajungi să o şi crezi) noi suntem greşiţi întru totul.

Conform reţetei imperial-comuniste (adică, rezultat al ambelor surse) adevărul se găseşte depozitat întotdeauna la Kremlin, aşa că tezaurul e o minciună, ocuparea Basarabiei e o minciună, românitatea basarabenilor e o minciună, limba română e o minciună, execuţiile în masă a mai multor zeci de mii de militari români e o minciună, deportarea a sute de mii de basarabeni şi români e o minciună, istoria României e o minciună, însăşi România e o minciună.

De fapt: România e marea agresoare a poporului rus/sovietic, a teritoriului, limbii, istoriei, avuţiei naţionale.

La viol nu e cum vrei tu

Într-un simpozion internaţional pe tema relaţiilor dintre Rusia şi România, desfăşurat în această toamnă la Academia Română, am pus următoarea întrebare (a cărei idee a fost preluată de Dan Dungaciu în interviul recent din România Liberă):

Dacă Rusia chiar ne doreşte prietenia şi colaborarea, dacă ea chiar e o mamă bună şi noi nişte berbeci încăpăţânaţi, de ce nu a încercat latura sentimentală, de ce nu a încercat niciodată să ne seducă, să ne cucerească fără armate, comisari, presiuni şi represiuni economice şi politice? De ce nu a venit să ofere ceva, ci numai să ceară şi să ia după ce ne-a mai tras şi un şut în gură şi la final ne-a înjurat?

Pentru că, mai nou, pentru răceala dintre România şi Rusia se aruncă vina pe Băsescu şi pe guvernele ultimilor opt ani, de ce nu a venit în timpul lui Iliescu şi Năstase (1990-1996; 2000-2004) să ne ofere nişte mărgeluţe, oglinjoare, alămuri ieftine? De ce de exemplu, Gazpromul, braţul economic al puterii moscovite, nu ne-a oferit nişte gaz mai ieftin? Cu care ne ambala şi ne făceau apoi scrumbii sărate pe care să le mănânce ruşii cu votcă. De ce, după cum inspirat a completat Dungaciu ideea mea, în loc să ne seducă a ales şi alege să ne violeze în mod repetat? Şi dacă coana România nu stă, să o mai şi scuipe?

Poate fi la mijloc, aşa cum s-a mai spus, atitudinea imperială (arogantă, distantă, dispreţuitoare, agresivă, politica pumnului şi a manipulării prin propagandă dar şi prin acţiuni subversive) a conducătorilor Rusiei, care folosesc în continuare această pistă pentru a-i controla politic pe ruşi: dacă nu ai ce să le dai injectează-i cu visul lui Petru cel Mare în varianta Putin. Poate fi realitatea încercării de a reface imperiul cu toată complexitatea ei. Poate fi dezamăgirea că România a ales Vestul.

Dar ceva nu merge, parcă nu ajunge.

Adică, Ion vrea să o ia de nevastă pe Maricica dar în loc să-i facă curte, să-i cumpere mărgele, parfum, flori, să o ducă, dacă nu la teatru, măcar la film, sau la un concert gratuit în piaţă, alege să o ia de păr, să o târască pe maidan, să o violeze după care să o înjure că e o târfă. Dar cu care, afirmă el, tot s-ar însura dacă Maricica ar fi ceva mai cooperantă şi ar avea acolo un orgasm-două şi i-ar declara iubire în timpul violului. Cineva e sigur bolnav în povestea asta.

De aceea cred că pe lângă cele de mai sus, alte trei sunt motivele acestei atitudini faţă de România (şi Moldova) fără precedent în cadrul relaţiilor internaţionale ale Rusiei şi anume: România e considerată o slugă obraznică scăpată temporar de sub biciul vechilului, România reuşeşte să fie prea imprevizibilă pentru Moscova şi o enervează cumplit, Federaţia Rusă, formula restrânsă a imperiilor anterioare, este în descompunere, iar reacţiile, acţiunile, gândirea unui organism aflat într-o rapidă (la nivelul istoriei) metastază nu mai au nici limpezime, nici coerenţă, nici luciditate.

Cele trei pariuri pierdute de Putin

Ajungem astfel la tema propusă în titlu: metastaza unui imperiu. O perioadă în care duhul nebuniei pune mai uşor stăpânire pe cei ce conduc. Este exact cazul nostru în care, în loc să se concentreze pe salvarea a ceea ce există, pe aceştia îi bântuie fantomele trecutului.

Preluând ideea construcţiei imperială a Eurasiei, pornită de cneazul Trubeţkoi în 1920, şi adusă lui de Alexandr  Dughin, Putin, în pană de soluţii concrete pentru relansarea reală a Rusiei (după o perioadă în care vecina sa mai înapoiată, China, a întrecut-o în mai toate privinţele)  a încercat o revenire spectaculoasă la Kremlin oferindu-le ruşilor, dintre care peste 60 % regretă fosta URSS, visul marelui imperiu care să se întindă de la Atlantic la Pacific şi să fie condus de „împăratul Putin”; un imperiu, deci, rusesc. Un proiect tembel, pentru situaţia în care se află în acest moment federaţia, după ce Putin a pierdut două dintre cele pariuri şi e pe cale să-l piardă şi pe al treilea. Cum să construieşti ceva mult mai mare decât altceva ce ai şi pe care nu reuşeşti să-l opreşti de la a se nărui?

Pariul 1 - Reforma statului, războiul tehnologic

Mâna, zisă de fier, a exkgb-istului nu a reuşit să vindece, ci doar să încetinească boala Federaţiei Ruse. A mai luat din dureri: viaţa s-a îmbunătăţit, mai ales în zona europeană, s-a mai făcut ceva ordine, s-au mai lansat rachete, s-a reluat producţia de armament sofisticat. Dar totul pe baza resurselor naturale, nu a unei reinventări sănătoase a statului. Mafia şi aparatul de stat controlează şi beneficiază de  resurse. Rusia nu a câştigat prin competitivitate, ci prin şantajul cu acestea. Relaţia stat cetăţean nu a fost nici ea reformulată. Democraţia de paradă cedează puţin câte puţin sub ameninţarea nemulţumirilor formulate tot mai precis şi mai virulent. Interzicerea întrunirilor nu ajută; ori le rezolvi, ori repui în drepturi dictatura cu toate mecanismele ei. După feudalismul ţarist şi feudalismul comunist, Rusia încearcă astăzi formula combinată a unui feudalism ţaristo-comunisto-mafiot, care din păcate ia mai curând relele din ambele formule anterioare şi le combină cu noul condiment usturător al clanurilor crimei organizate.

În ceea ce priveşte economia, Rusia nu a trecut mai departe de satisfacerea parţială a unor nevoi interne, fiind, în afara domeniului militar, practic inexistentă pe piaţa internaţională a produselor industriale. Şi mai cu seamă în domeniile cele mai dinamice şi mai profitabile, care chiar şi în condiţiile crizei au marcat dezvoltări importante; telecomunicaţiile şi IT-ul. O ştire ne anunţa zilele acestea că un colectiv de circa 30 de ingineri a primit 25 milioane de euro pentru a construi un telefon inteligent; adică smartphone-ul cu care se va face primăvară. Exact ca în perioada comunistă. De fapt, în continuare importatoare de tehnologii, federaţia nu a reuşit să mai revină în acest război pe care l-a pierdut de mult.

Din cauza prezenţei masive a mafiei în administraţie şi economie, Rusia este considerată printre ţările cu cel mai ridicat risc pentru mediul afacerilor. Dacă la toate acestea se adaugă şi îmbătrânirea populaţiei, numărul tot mai mare de alcoolici, bolnavi cronici, emigraţia forţei de muncă, declinul economiei ruseşti pe termen mediu şi lung este considerat ca inevitabil

Pariul 2 - Demografia şi „invazia” străinilor

Datele interne şi externe vorbesc despre o adevărată catastrofă demografică. Populaţia federaţiei scade cu circa un milion de persoane anual, creşte rapid procentul populaţiei în vârstă şi povara asupra sistemului de pensii şi de sănătate. Dar scăderea nu afectează pe toată lumea: în timp ce, în ultimii 15 ani, populaţia slavă a scăzut, populaţia musulmană  a crescut cu 40% ajungând la peste 23 de milioane. În Rusia sunt înregistraţi peste 4,6 de alcoolici, 2,9 milioane narcomani, 1 milion de persoane cu dizabilităţi mentale, 1 milion de persoane infectate HIV, 0,9 milioane de tuberculoşi. Mortalitatea este de 14,1 comparativ cu media europeană de 10,2.  Prostituţia a ajuns a doua ocupaţie în rândul femeilor, avorturile au depăşit cifra (oficială) de 8 milioane pe an. Rusia produce cea mai mare cantitate de heroină dintre care circa 90 de tone se consumă în ţară.

Depopularea şi concentrarea în oraşe au ca efect dispariţia oraşelor mai mici şi a

satelor. Dintre cele 157 895 de localităţi, 40 de mii au rămas pustii. În ultimii zece ani au dispărut 214 oraşe şi 13 740 de sate şi numai în 2011 federaţia a pierdut 3 000 de localităţi. Teritoriile uriaşe rămase pustii sunt mai greu de controlat şi de apărat. De la Urali până la Pacific sunt tot mai puţini locuitori şi mulţi dintre ei nu sunt ruşi.

În tot acest timp, alături creşte, atât ca populaţie, dar şi economic şi militar, China. "Rusia îşi va apăra Orientul ei Îndepărtat în faţa expansiunii statelor vecine" a declarat în 12 august 2012 premierul Medvedev, care a înfiinţat şi un minister pentru problemele din Orientul Îndepărtat. Dar cum să aperi un teritoriu atât de mare şi o frontieră de mii de kilometri cu un minister. Enclavele cu populaţie sosită din afara Rusiei, majoritar chinezească, sunt deja o realitate. Infiltrările chinezilor în Siberia sporesc, chiar dacă se încearcă un control sever. Oficial, relaţiile dintre tot mai mignona Rusie şi ponderalul său vecin sunt bune, iar statul chinez nu încurajează emigrarea clandestină a cetăţenilor săi către nord. Dar nici nu o poate opri. Şi nici nu vrea. Pentru că ştie că dacă nu mâine, atunci poimâine, sau răspoimâine Siberia îşi poate schimba proprietarul.

            Explozie va fi şi în Caucaz; atunci când stăpânul de azi va fi suficient de slăbit şi când va fi lovit din mai multe părţi. Republicile cu un alt fond etnic decât rus (peste 21), puse deocamdată înapoi în cuşcă cu spectacole de sunet şi lumină organizate de armata rusă, nu sunt însă, cu toată deplasarea de populaţie rusească, nişte prieteni către care să dormi cu spatele. Şi nu numai ele, dar şi unele regiuni, ţinuturi sau raioane.

Şi să nu uităm, pe un astfel de fundal, ambiţiile oligarhilor şi mogulilor, mai ales ale acelora din zone bogate, care ar putea să profite de bulibăşeală pentru a-şi construi o mică republică proprie.

Pariul 3 - Putin contra Putin

            Putin de azi nu mai este cel de acum 15 ani când ajungea preşedinte. A reuşit cu o mână destul de fermă să reechilibreze federaţia aruncată în haos şi mizerie la începutul tranziţiei. A schimbat nişte oligarhi cu alţii, dar a şi impus nişte reguli ce au adus stabilitate şi o oarecare dezvoltare. A fost mult mai activ în exterior, reuşind să transforme petrolul, apoi gazele într-o armă de temut şi un atu comercial şi geopolitic decisiv.

A reuşit însă prea puţin pentru o perioadă atât de lungă. Resursele naturale au fost folosite prea puţin pentru dezvoltare, pentru investiţii, pentru victorii în războiul tehnologiilor. Ele s-au dus mai mult către buzunarele mafioţilor-miliardarilor clienţi ai regimului-demnitarilor, către funcţionari, către salariile bugetarilor. Dar resursele naturale nu sunt un izvor inepuizabil, iar tehnologiile noi le reinventează atât la nivel macro - gazele de şist, de exemplu, energia solară etc. - cât şi la nivel micro, al locuinţei personale. Astfel creşte şi independenţa statelor şi a indivizilor faţă de resursele ruseşti. Mâine ele vor avea o valoarea strategică mai mică şi de aici şi una de piaţă mai mică. Decalajul tehnologic continuă să crească. Bani sunt dar ei ori sunt deturnaţi, ori sunt prost folosiţi ori rămân chiar nefolosiţi.

Statul nu a fost reformat. Greu de crezut că va mai fi.

Dar marele inamic al ţarului-prim secretar e vârsta. Nici chiar el nu e veşnic. Nu cât i-ar trebui ca să facă Eurasia. Recent a dat rateuri şi oricât de secret este totul la Kremlin, s-a aflat, s-a văzut. Oricât ar poza Putin în marele sportiv şi marele temerar, sportivii înşişi îmbătrânesc, se îmbolnăvesc şi chiar mor.

Ce va fi după el? Cine îl va moşteni? Va mai fi o mână forte? Medvedev a încercat să pozeze într-un personaj ferm şi vizionar, dar a fost mereu dărâmat de pe soclu de şeful său. Ce vor face oligarhii? Ce vor face mogulii regionali? E foarte posibil ca, după o perioadă de conducere de forţă, lucrurile să scape de sub control, să existe lupte pentru putere, aceasta să se disipeze.

Germania a primit mandatul tacit de a încerca să îmblânzească ursul rus, să-l eficientizeze, să-l facă prietenos şi folositor Europei. Dar acest lucru nu se va putea face împotriva voinţei celor care cu adevărat deţin puterea.

Roma nu a ajuns dintr-o dată un oraş fără apărare în faţa năvălirii barbarilor. Imperiul Roman s-a restrâns şi s-a restrâns până când a rămas doar un oraş şi ceva teritorii înconjurătoare. Fenomenul s-a petrecut, e adevărat, pe o perioadă de timp mult mai lungă. Dar astăzi totul este accelerat şi continuă să devină tot mai rapid. Războiul tehnologiilor, inclusiv a celor financiare, e fără pauză, fără milă, fără prizonieri pentru că nu mai este un război al oamenilor. Timpul Imperiului Rus a trecut, chiar dacă locuitorii lui şi conducătorii lor nu înţeleg acest lucru.

În această conjunctură, în care estul şi sudul îi vor fi posibili neprietenoase, Rusia de mâine va avea nevoie de prieteni şi nu de duşmani în mai puţin sălbatica şi mai stabila Europă, începând cu fostele state comuniste, între care şi România. Aici, nimic nu e încă prea târziu; românii, de exemplu, sunt băieţi buni şi iertători. Le dai o bere, te şi pupă. Dar, din păcate, probabil că Moscova va trebui să repete destinul Romei. Din acest motiv nici nu mai sunt supărat pe ea; în faţa morţii dispar resentimentele. Îmi pare doar rău că în locul frățietății ortodoxe profețite de Dostoievski, că în loc de Dostoievski avem deșertăciunea şi bădărănia trufiei omenești.