Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) este condusă de şi face politica lui SOROS!

 

Un studiu al European Center for Law and Justice de la Strasbourg a scos la iveală mai multe conflicte de interese între judecatorii de la Curtea Europeana a Drepturilor Omului si ong-urile finantate de George Soros.

European Center for Law and Justice este un ong care apare adesea în instanță pentru a face campanie pe teme sociale, familiale și legate de religie. Sunt mândru să fiu înscris ca cercetător la ECLJ, dar în realitate am scris un singur articol pentru site-ul centrului și nu primesc niciun salariu de la acesta. Nu am avut niciun rol în redactarea raportului..

Studiul a constatat că, dintre cei 100 de judecători care au ocupat funcția de judecător în cadrul Curții Europene a Drepturilor Omului în perioada 2009-2019, aproape un sfert (22) au legături puternice cu Fundația pentru o Societate Deschisă a lui George Soros sau cu ong-uri precum Amnesty International și alte organizații care sunt finanțate de aceasta. Human Rights Watch, de exemplu, a primit 100 de milioane de dolari de la Fundația pentru o Societate Deschisă din 2010.

Unele ong-uri primesc atât de mult din bugetul lor de la Soros, încât de fapt sunt filiale deținute integral de fundația sa.

Legăturile dintre judecători și ong-uri sunt substanțiale. Acestea includ munca de ani de zile in calitate de membri ai comitetului director sau al consiliului executiv al acestor ong-uri; ocupând posturi de profesor la institutii finantate de acestea; calitatea de director salariat al programelor  Fundatiei pentru o societate deschisa (FSD) sau ong-urilor asociate; si realizarea altor forme de munca platita pentru acestea. Lista completă a acestor link-uri poate fi găsită la paginile șapte și opt din raport.

Un bun exemplu este cel al Bulgariei, Yonko Grozev, care, în calitate de lider al Inițiativei privind justiția în societatea deschisă, în 2018, a apărat cazul Pussy Riot împotriva Rusiei, înainte de a fi ales judecător al Curții la scurt timp după aceea.

Studiul nu include forme mai puțin formale de colaborare cu ong-urile, cum ar fi munca ocazională pentru acestea (a se vedea nota 15 din raport). Aceasta înseamnă că legăturile sunt chiar mai mari decât cele abordate în mod specific în studiu.

Raportul acoperă, de asemenea, alți ofițeri în domeniul drepturilor omului, cum ar fi comisarul pentru drepturile omului în cadrul Consiliului Europei din 2012-2018 (Nils Muiznieks); care nu este judecător, dar care a fost de ani de zile activist salariat al FSD din Letonia și care și-a folosit poziția oficială pentru a face campanie împotriva așa-numitei legislații „anti-Soros” din Ungaria.
 
Aceste ONG-uri sunt extrem de active la CEDO. Fundația Helsinki pentru drepturile Omului din Polonia a depus 16 de cereri și a apărat 32 de cazuri numai în 2017. Foarte adesea, rolul jucat de ong-uri nu apare în arhivele instanțelor, ci trebuie să fie descoperit din rapoartele proprii ale ong-urilor. De exemplu, un caz poate fi apărat de avocați de la un ONG cu pledoarii ascultate de alte ong-uri ca părți terțe, chiar dacă celelalte organizații sunt, de fapt, finanțate din aceeași sursă ca și solicitantul, de obicei, Soros.

Nu ar fi nimic în neregulă cu judecătorii care au exercitat o activitate plătită pentru un ong înainte de a deveni judecător, dacă aceleași organizații nu ar fi ele însele active ca părți care au prezentat cauze la CEDO, fie ca solicitanți, în calitate de avocați ai solicitanților; sau ca părți terțe care prezintă o presupusă expertiză (dar, în realitate, fac lobby pentru o cauză), și dacă acești judecători nu au avut  contact anterior cu aceste cazuri.

Într-adevăr, cea mai gravă constatare a raportului este aceea că, în 88 de cazuri, judecătorii au stat la baza hotărârii privind cauzele introduse în instanță de ong-urile pentru care au lucrat anterior, fără a declara un conflict de interese și fără a se retrage de la audierea cauzelor (a se vedea pagina 15 din raport și anexele 1 și 2). Într-un caz derulat în 2018, 10 din cele 14 de ong-uri care au prezentat cazul au fost finanțate de FSD, în timp ce sase din cei 17 de judecatori care au audiat dosarul au avut legaturi cu acelasi grup finantat de Soros.

Refuzul judecătorilor de a se retrage este un eșec profesional rușinos care arată că organismul european suprem pentru drepturile omului nu este, de fapt, independent, ci face parte dintr-o adevărată „industrie a drepturilor omului” – o piramidă a banilor și o rețea strânsă de relații profesionale, în fruntea carora se afla George Soros cu miliardele sale. ong-urile ar trebui să reprezinte „societatea civilă” independent de stat; în realitate, un număr foarte mare dintre acestea sunt creaţia unor actori fără legitimitate democratică, precum FSD.

Faptul că acest sistem corupt a putut să prospere are mai multe cauze. Primul este că Soros și ong-urile pe care le finanțează domină industria drepturilor omului în Balcani și în statele baltice. Milioanele sale inundă aceste țări mici și sărace (de exemplu, din 1992, el a cheltuit 131 milioane de dolari în Albania) și, la rândul lor, numesc judecători la CEDO care reglementează chestiunile legate de drepturile omului pentru cele 47 de state membre ale Consiliului Europei. Într-adevăr, raportul constată că totalul cheltuielilor FSD în Europa, de 90 de milioane de dolari pe an, depășește de fapt bugetul anual al Curții Europene a Drepturilor Omului (70 de milioane de dolari).

În al doilea rând, noile proceduri introduse în 2012 prevăd în mod special participarea ONG-urilor la procedura de selecție a judecătorilor la CEDO. Aceste ong-uri pot propune candidați și pot face lobby pentru selecția lor. Au făcut acest lucru de multe ori, după cum arată raportul. În cazul Albaniei în 2018, de exemplu, doi din cei trei candidați au fost directori ai FSD; unul dintre aceștia a fost ales.

În cele din urmă, nu există nicio cerință ca persoanele numite în calitate de judecători la CEDO să aibă nicio experiență judiciară. Aproximativ 51 din cei 100 de judecători care s-au aflat pe banca CEDO din 2009 nu au mai fost niciodată judecători sau magistrați. În schimb, ei au fost adesea activiști pentru drepturile omului care au lucrat pentru Soros sau pentru una dintre  organizațiile sale de primă linie.

Aceasta este o slăbiciune structurală care afectează și tribunalele internaționale pentru crime de război. După cum am arătat în cartea mea, „Travesty”, înseamnă că oamenii pot avea putere judiciară chiar dacă nu sunt, de fapt, judecători sau magistrați instruiți sau chiar avocați, ci activiști politici. În unele cazuri ieşite din comun, oamenii au devenit judecători pe băncile acestor tribunale fără a avea nici măcar un minimă calificare juridică.

Rezultatul este că judecătorii care stau în aceste organisme nu se comportă, de fapt, ca judecătorii. Rolul judecatorului este de a spune care este legea, nu de a spune ce crede el sau ea ca ar trebui sa fie legea. Din păcate, acest lucru este exact ceea ce fac judecătorii din CEDO și din noile tribunale internaționale. În 1978, CEDO a proclamat că convenția este „un instrument viu care trebuie interpretat în lumina condițiilor actuale” și că, prin urmare, judecătorii săi au dreptul de a citi noi lucruri în convenție, în loc să accepte să fie obligați de aceasta. Un astfel de activism judiciar este o parodie a statului de drept.

Este o parodie, deoarece domeniile în care judecătorii CEDO își exercită activismul judiciar sunt tocmai cele mai sensibile din punct de vedere politic, care ar trebui decise în mod corespunzător de politicienii din parlamentele alese sau prin referendumuri, si nu de o casta de elită a unor activisti. Aceste domenii includ libertatea de exprimare, azilul, drepturile LGBT, condițiile de detenție, drepturile minorităților și așa mai departe. Folosindu-și libertatea de a formula legea, judecătorii CEDO au aplicat de-a lungul deceniilor o nouă viziune a omului, care este opusul intenției inițiale a Convenției, și anume de a proteja ființele umane și familiile acestora de puterea abuzivă a statului. Acum CEDO își petrece cea mai mare parte a timpului cerând mai multă putere de stat pentru o cauză sau alta la modă.

George Soros a fost atacat de mult timp pentru puterea politica excesiva pe care a cumparat-o uriasa sa avere, in special in Europa de Est post-comunista. Acest raport al Centrului European de Lege și Justiție este, cu toate acestea, una dintre primele ocazii în care efectul de corupție al acestei puteri a fost identificat cu scrupulozitate și documentat cu privire la organismul suprem însărcinat cu protecția drepturilor omului în Europa. Până în prezent, CEDO nu a negat niciuna dintre faptele prezentate în raport și, în măsura în care aceste fapte nu pot fi negate deoarece provin chiar din CEDO, credibilitatea sa ca organism judiciar independent este acum la pământ

Autor: John Laughland, care are un doctorat în filozofie de la Universitatea Oxford și care a predat la universitățile din Paris și Roma, este istoric și specialist în afaceri internaționale.

Sursa: https://www.eurasiareview.com/26022020-credibility-of-european-court-of-human-rights-lies-in-ruins-after-judges-links-to-soros-revealed-oped/

Vreţi să trăiţi veşnic? Fără bănci, crize, războaie, globalişti, viruşi, terorişti?

Din Grădina Raiului - tablou de Anca Bulgaru

Încercăm, pînă la Înviere, o sumară tâlcuire a Postului Paştilor călăuziţi fiind de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur şi de cartea “Postul cel Mare” a lui Alexander Schmemann. Astăzi despre învăţăturile celei de-a treia duminici, din cele cinci, care pregătesc intrarea în post.
Judecata
Pericopa evanghelică a Duminicii Lăsatului sec de carne ne vorbeşte despre Înfricoşătoarea judecată, acel timp când Noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului Judecăţii lui Hristos, ca să ia, fiecare după cele săvârşite prin trup, ori bine ori rău (II Cor. 5, 10). Psalmistul ne-a anunţat cu mult timp în urmă încă despre voia lui Dumnezeu: Mustrate-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale, iar la judecată, goi, fără chipurile mincinoase cu care ne preumblăm prin lume, vom fi însoţiţi numai de bunele şi relele noastre. Unul se va lua, altul se va lăsa” (Mt. 24, 40); unul va merge spre lumina lui Hristos, pentru neîncetata şi fără capăt “bună schimbare, altul va coborî în întunericul îngheţat al potrivnicului Domnului. Iar iadul va fi pentru unul infernul în care a crezut şi pe care l-a hrănit în viaţa sa sau nimicul, în măsura în care în viaţă nu a crezut în nimic. Fiecăruia după cum a crezut şi a făcut.
…iubirii
 
Traducând parabola, Schmemann ne spune însă şi care este etalonul aceastei judecăţi, care va fi măsura divină: iubirea – nu numai o simplă preocupare umanitară, ci iubirea concretă şi personală pentru cel de lângă mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a făcut să-l întâlnesc în viaţa mea… Pentru că, într-adevăr, ce este dragostea dacă nu acea putere tainică ce transcede întâmplătorul şi exteriorul din celălalt – prezenţa sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală – şi ajunge la suflet, unica rădăcină personală a fiinţei umane, partea divină din el? … Nu există iubire impersonală pentru că iubirea este minunata descoperire a persoanei în om, a unicului şi personalului în comun şi general…
Pentru Schmemann, iubirea creştină este opusul activismului social în care acţionează nu atât iubirea cât datoria, al cărei obiect nu este persoana, ci individul, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte umanităţi. Activistul îşi proiectează acţiunea în viitor, acţionând în numele dreptăţii, ordinii, fericirii şi pentru realizarea lor în timp ce iubirea se manifestă acum. Pentru binele comun viitor, al grupului sau umanităţii, persoana poate fi, şi adesea este, sacrificată.
Creştinismul cuprinde responsabilităţi atât faţă de persoană, cât şi faţă de lume dar în ceea ce priveşte persoana responsabilitatea revine în primul rând creştinului. În relaţia lor cu ceilalţi, oamenii pot fi: duşmănoşi, indiferenţi, “salvatorii lumii” şi iubitori de aproapele. Primele două categorii vor repeta povestea bogatului dispreţuitor faţă de suferinţele sărmanului Lazăr de la poarta sa şi vor ajunge să zică, după moarte şi judecată, ca şi bogatul: Trimite pe Lazăr, să-şi întindă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba mea cea învăpăiată.
Cei din a treia categorie trebuie să aibă grijă: Nu toţi suntem chemaţi să lucrăm pentru umanitate, cu toate acestea fiecare dintre noi a primit darul şi harul iubirii lui Hristos. Sub aşteptarea destinului exemplar, a chemării umanităţii, se poate ascunde fie trufia, fie lenea şi indiferenţa, iar ei riscă să ajungă foarte aproape de primii.
În fine, cei din a patra categorie sunt cei pentru care se deschide limpede calea către viaţa cea veşnică. Nici drumul lor nu este însă lin pentru că este presărat cu mulţime mare de ispite menite a-i abate, până în ultima clipă, din cale.
 
Fiecare a primit darul şi harul iubirii lui Hristos, fiecare are nevoie de iubirea personală. Lipsa ei distruge vieţi, aduce foamete şi mizerie, boală şi suferinţe; flămândul, bolnavul, întemniţatul pe nedrept sunt lângă noi, rezultat al răcirii noastre, al refuzului de a ne face responsabili de darul iubirii primit de la Hristos. Dar chiar dacă am acceptat sau nu această responsabilitate, chiar dacă am iubit sau am refuzat să iubim, vom fi judecaţi.
 
Întrucât unuia dintre aceştia prea mici fraţi ai Mei aţi făcut, Mie aţi făcut.

VISUL LUI COSTACHE

Doctorul Mengele nu a murit. Spiritul lui malefic s-a răpândit în lume şi a intrat în elitele care ne conduc: preşedinţi, prim-miniştri, miniştri ai sănătăţii. Care, au şi vise erotico-sadice cu noi îmbrăcaţi în pionieri şi duşi încolonaţi la vaccinare.

.

Avortul face femeia liberă şi puternică.. afirmă cei care nu au avut "fericirea" de a fi avortaţi pentru a le face pe mamele lor libere şi puternice!

În plină campanie electorală pentru alegerile din 2020 și cu candidați din ambele tabere dornici să atragă femeile și mamele încadrate în muncă, discursul lor ar trebui să includă și răspunsul la întrebările „Ce înseamnă mai exact pro-femeie?” și „Au femeile nevoie de avort pentru a se simți împuternicite?”

Din nefericire, industria avortului a convins multe femei că copiii sunt o povară, o gheară înfiptă în visele noastre, care ne împiedică să ne atingem potențialul real. Dar mamele știu: copiii ne hrănesc visele și ne extind limitele capacităților noastre de a iubi; copiii ne dezvăluie toate capacitățile și ne fac mai puternici.
Industria avortului le spune femeilor că o carieră este dușmanul maternității, o minciună pe care cu inima grea am văzut-o pe actrița Michelle Williams repetând-o recent. La discursul de acceptare a premiului Globul de Aur, luna trecută, Williams a atribuit succesul său așa-zisului drept al femeii de a alege un avort. „Nu aș fi reușit să ajung aici”, a spus ea ținând trofeul, „fără a uza de dreptul femeii de a alege”.
La fel ca multe femei, Williams este o victimă a propagandei avortului, care le îndeamnă să abandoneze nesfârșitele bucurii ale maternității, ucigându-și propriii copii, pentru un idol de mucava – de aur, literal, în cazul lui Williams.
Ca mamă, Williams trebuie să știe aceste lucruri, ceea ce face discursul ei cu atât mai dureros de urmărit. 
Preț de o clipă a vorbit frumos despre vremurile în care s-a simțit susținută ca femeie „și în măsură să ne echilibrăm viața, știind că toate mamele sunt conștiente că talerul balanței trebuie să încline și va înclina spre copiii noștri.”
Da, balanța trebuie să încline spre copii și o va face, pentru că îi iubim și pentru că merită dragostea noastră. Iar acea iubire începe din momentul în care ei iau ființă înăuntrul nostru.
Mamele nu trebuie descurajate să aibă o profesie; dar orice profesie sau muncă am alege, maternitatea (și paternitatea) vor oferi întotdeauna recompensa cea mai mare.
Industria avortului spune că tații sunt cei care câștigă: ei lucrează de obicei și nu au „povara” copiilor în același mod în care o au femeile. Tatăl poate avea o carieră de succes, în timp ce mama iese din forța de muncă. Deci, ne spun susținătorii avortului, o femeie trebuie să aibă dreptul de a alege avortul dacă dorește o carieră de succes.
Este adevărat, femeile nu sunt bărbați, iar mamele nu sunt la fel cu tații. Biologic, am fost făcute unice și frumoase, pentru a aduce în lume viață și pentru a susține această viață în copiii noștri. Nou-născuții și copiii mici au nevoie de îngrijire constantă; dar asta nu face din copii o povară.
Viața este presărată cu alegeri dificile, dar nu am cunoscut niciodată o mamă care regretă nopțile nedormite și sacrificiile pe care le-a făcut pentru a-și crește copiii.
O sarcină nu este dușmanul care îți distruge cariera; este un cadou neprețuit, care pune în perspectivă viața profesională și activitatea creativă pentru a dezveli cel mai important scop al vieții noastre.
Faptul că multe mame și-ar dori să stea acasă sau să muncească mai puține ore pentru a-și crește copiii este ignorat, se pare, de către industria avortului. Aceste femei merită sprijinul prietenilor, al familiei și al societății în general. Pentru ele, trebuie să încurajăm o cultură a vieții, una care să fie cu adevărat pro-femeie. O cultură a vieții nu obligă femeile să facă alegeri false, cariera versus familia, siguranța financiară versus creșterea copiilor – și nici viața versus moartea.
O cultură a vieții înseamnă, de asemenea, că nu mai asmuțim bărbații împotriva femeilor și să nu ne mai așteptăm ca femeile să joace același rol ca bărbații. Suntem biologic diferiți și, deși nimeni nu le poate avea pe toate, putem totuși căuta vocații profesionale potrivite, refuzând totodată să ne sacrificăm copiii.
Legislația a avut de parcurs un drum lung până la protejarea femeilor însărcinate și a mamelor la locul de muncă, eliberându-le de povara unor alegeri false, precum aceea între plata facturilor și creșterea copiilor. Mai sunt multe de făcut, dar probleme precum concediul de creștere a copilului, protecția contra discriminării pentru angajatele care alăptează și înmulțirea opțiunilor de muncă la distanță pentru mame par să treacă dincolo de disputele politice partizane.
Femeile pro-viață sunt adesea supuse oprobiului pe motiv că ar acționa împotriva presupusului lor interes personal. „Cum poți fi împotriva dreptului unei femei la a alege?” suntem adesea întrebate. Totuși, Williams a găsit de cuviință să-și celebreze capacitatea de a-și ucide copilul ca pe un compromis necesar pentru o carieră de succes în actorie. Cu alte cuvinte, dacă și-a dorit succesul ca actriță, nu exista altă opțiune. Este această atitudine ceea ce industria avortului consideră „a fi pro-femeie?” Cine ar putea susține o asemenea alegere?

Despre autor

Lila Rose este fondatoarea și președinta Live Action, o organizație americană nonprofit dedicată educării în ce privește avortul și industria avortului. O poți urmări pe Twitter la @lilagracerose. Traducere și adaptare după The Washington Examiner.

Sursa: http://www.culturavietii.ro/2020/02/11/minciuna-imputernicirii-femeii-prin-avort-de-lila-rose/

Întoarcerea din exil a celui care, plecat după avere, a pierdut bogăția fără preţ a identității sale. (Duminica Fiului Risipitor) – Pregătirea pentru Postul Paştilor

Încercăm, pînă la Înviere, o sumară tâlcuire a Postului Paştilor călăuziţi fiind de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur şi de cartea “Postul cel Mare” a lui Alexander Schmemann. Astăzi despre învăţăturile celei de-a treia duminici, din cele cinci, care pregătesc intrarea în post. 

Pericopa Fiului risipitor ne vorbeşte despre înstrăinare, rătăcire şi reîntoarcere. Despre depărtarea de Dumnezeu, dar şi despre depărtarea de familie, de neam, de ţară. Despre pierderea identităţii spirituale, identitate în care relaţia omului cu Creatorul său se hrăneşte şi din relaţia omului cu cei mai apropiaţi dintre semenii săi, cu locurile în care s-a născut şi bogăţia nematerială a acestora.

Împreună cu imnurile cântate în această zi, parabola ne dezvăluie timpul pocăinţei ca fiind întoarcerea omului din exil. Fiul risipitor, ni se spune, a plecat într-o ţară îndepărtată, cheltuind toţi banii pe care îi avea. 

O ţară îndepărtată! Această definiţie a condiţiei noastre umane, pe care trebuie să ne-o asumăm şi să ne-o impropiem atunci când începem să ne apropiem de Dumnezeu este unică. Un om care nu a trecut niciodată prin această experienţă, fie ea chiar foarte scurtă, care nu a simţit niciodată că este înstrăinat de Dumnezeu şi de adevărata viaţă, nu va înţelege niciodată care este esenţa creştinismului. Şi acela care se simte perfect „acasă” în această lume şi în viaţa ei, care niciodată nu a fost atins de dorinţa după o altă Realitate, nu va înţelege ce este pocăinţa.

Pocăinţa este adesea identificată cu o înşiruire rece şi „obiectivă” a păcatelor şi a greşelilor, ca un act de pledoarie pentru vinovăţie în faţa unei acuzaţii juridice. Spovedania şi dezlegarea de păcate sunt privite ca fiind de natură juridică astfel încât ceva esenţial este omis, ceva fără de care nici spovedania şi nici dezlegarea de păcate nu au nicio semnificaţie sau putere reală. Acest „ceva” este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, înstrăinarea de la adevărata viaţă creată şi dată de Dumnezeu.

Este uşor să mă spovedesc că nu am postit în zilele rânduite, că nu mi-am făcut rugăciunile, sau că m-am mâniat. Este un lucru diferit, totuşi, acela de a realiza dintr-o dată că am pângărit şi că mi-am pierdut frumuseţea sufletească, că sunt departe de adevărata mea casă, de adevărata mea viaţă, şi că ceva preţios, curat şi frumos a fost rupt fără speranţă în structura intimă a existenţei mele. Aceasta şi numai aceasta este pocăinţa, dorinţa adâncă de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recăpăta căminul pierdut.

Eu am primit de la Dumnezeu bogăţii minunate: întâi de toate, viaţa şi posibilitatea de a mă bucura de ea, de a o umple de sens, de dragoste şi cunoaştere; apoi – în Botez – noua viaţă a lui Hristos Însuşi; darul Sfântului Duh, pacea şi bucuria Împărăţiei veşnice.  Am primit cunoaşterea lui Dumnezeu şi prin El cunoaşterea întregii Creaţii şi puterea de fi Fiul lui Dumnezeu. Şi toate acestea le-am pierdut, toate acestea le risipesc în tot timpul, nu numai prin „păcatele” şi „greşelile” personale, ci şi prin păcatul păcatelor, îndepărtarea dragostei mele de Dumnezeu, preferând „ţara îndepărtată” în locul minunatei Case a Tatălui.

Biserica este însă aici ca să-mi amintească de ceea ce am părăsit şi am pierdut. Şi aşa cum ea îmi reaminteşte, îmi amintesc şi eu: De la părinteasca slava Ta depărtându-mă neînţelepţeşte, spune Condacul acestei zile, întru răutăţi am risipit bogăţia ce mi-ai dat. Pentru aceasta, glasul desfrânatului aduc Ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte Îndurate! Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc şi mă fă ca pe unul din slujitorii Tăi.

Şi atunci când îmi amintesc, găsesc în mine dorinţa şi puterea de a mă reîntoarce; …mă voi întoarce la Tatăl Meu plângând în lacrimi: primeşte-mă ca unul din slujitorii Tăi.

O particularitate liturgică a acestei Duminici a Fiului Risipitor trebuie menţionată aici în mod special. La utrenia din Duminici, după solemnul dar veselul Psalm al Polieleului, cântăm tristul şi nostalgicul Psalm 136:

 La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion …

Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?

De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!

Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucurie mele.

Acesta este psalmul înstrăinării. El era cântat de evrei în captivitatea lor babilonică, pe când se gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. El a devenit cântecul omului atunci când realizează îndepărtarea lui de Dumnezeu şi, realizând aceasta, devine om din nou; cel ce nu poate fi niciodată pe deplin satisfăcut de nimic din această lume decăzută, care prin structură şi vocaţie este un pelerin al Absolutului.