Încercăm, pînă la Înviere, o sumară tâlcuire a Postului Paştilor
călăuziţi fiind de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur şi de cartea
“Postul cel Mare” a lui Alexander Schmemann. Astăzi despre învăţăturile
celei de-a treia duminici, din cele cinci, care pregătesc intrarea în
post.
Pericopa Fiului risipitor ne vorbeşte despre înstrăinare, rătăcire şi reîntoarcere. Despre depărtarea de Dumnezeu, dar şi despre depărtarea de familie, de neam, de ţară. Despre pierderea identităţii spirituale, identitate în care relaţia omului cu Creatorul său se hrăneşte şi din relaţia omului cu cei mai apropiaţi dintre semenii săi, cu locurile în care s-a născut şi bogăţia nematerială a acestora.
Împreună cu imnurile cântate în această zi, parabola ne dezvăluie timpul pocăinţei ca fiind întoarcerea omului din exil.
Fiul risipitor, ni se spune, a plecat într-o ţară îndepărtată,
cheltuind toţi banii pe care îi avea.
O ţară îndepărtată! Această
definiţie a condiţiei noastre umane, pe care trebuie să ne-o asumăm şi
să ne-o impropiem atunci când începem să ne apropiem de Dumnezeu este
unică. Un om care nu a trecut niciodată prin această experienţă, fie ea
chiar foarte scurtă, care nu a simţit niciodată că este înstrăinat de
Dumnezeu şi de adevărata viaţă, nu va înţelege niciodată care este
esenţa creştinismului. Şi acela care se simte perfect „acasă” în această
lume şi în viaţa ei, care niciodată nu a fost atins de dorinţa după o
altă Realitate, nu va înţelege ce este pocăinţa.
Pocăinţa este adesea identificată cu o înşiruire rece şi „obiectivă” a
păcatelor şi a greşelilor, ca un act de pledoarie pentru vinovăţie în
faţa unei acuzaţii juridice. Spovedania şi dezlegarea de păcate sunt
privite ca fiind de natură juridică astfel încât ceva esenţial este
omis, ceva fără de care nici spovedania şi nici dezlegarea de păcate nu
au nicio semnificaţie sau putere reală. Acest „ceva” este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, înstrăinarea de la adevărata viaţă creată şi dată de Dumnezeu.
Este uşor să mă spovedesc că nu am postit în zilele rânduite, că nu
mi-am făcut rugăciunile, sau că m-am mâniat. Este un lucru diferit,
totuşi, acela de a realiza dintr-o dată că am pângărit şi că mi-am
pierdut frumuseţea sufletească, că sunt departe de adevărata mea casă,
de adevărata mea viaţă, şi că ceva preţios, curat şi frumos a fost rupt
fără speranţă în structura intimă a existenţei mele. Aceasta şi numai
aceasta este pocăinţa, dorinţa adâncă de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recăpăta căminul pierdut.
Eu am primit de la Dumnezeu bogăţii minunate: întâi de toate, viaţa
şi posibilitatea de a mă bucura de ea, de a o umple de sens, de dragoste
şi cunoaştere; apoi – în Botez – noua viaţă a lui Hristos Însuşi; darul
Sfântului Duh, pacea şi bucuria Împărăţiei veşnice. Am primit
cunoaşterea lui Dumnezeu şi prin El cunoaşterea întregii Creaţii şi
puterea de fi Fiul lui Dumnezeu. Şi toate acestea le-am pierdut, toate
acestea le risipesc în tot timpul, nu numai prin „păcatele” şi
„greşelile” personale, ci şi prin păcatul păcatelor, îndepărtarea
dragostei mele de Dumnezeu, preferând „ţara îndepărtată” în locul
minunatei Case a Tatălui.
Biserica este însă aici ca să-mi amintească de ceea ce am părăsit şi
am pierdut. Şi aşa cum ea îmi reaminteşte, îmi amintesc şi eu: De la părinteasca slava Ta depărtându-mă neînţelepţeşte, spune Condacul acestei zile, întru
răutăţi am risipit bogăţia ce mi-ai dat. Pentru aceasta, glasul
desfrânatului aduc Ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte Îndurate!
Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc şi mă fă ca pe unul din
slujitorii Tăi.
Şi atunci când îmi amintesc, găsesc în mine dorinţa şi puterea de a mă reîntoarce; …mă voi întoarce la Tatăl Meu plângând în lacrimi: primeşte-mă ca unul din slujitorii Tăi.
O particularitate liturgică a acestei Duminici a Fiului Risipitor trebuie menţionată aici în mod special. La utrenia din Duminici, după solemnul dar veselul Psalm al Polieleului, cântăm tristul şi nostalgicul Psalm 136:
La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion …
Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?
De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!
Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce
aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al
bucurie mele.
Acesta este psalmul înstrăinării. El era cântat de evrei în
captivitatea lor babilonică, pe când se gândeau la oraşul sfânt al
Ierusalimului. El a devenit cântecul omului atunci când realizează
îndepărtarea lui de Dumnezeu şi, realizând aceasta, devine om din nou;
cel ce nu poate fi niciodată pe deplin satisfăcut de nimic din
această lume decăzută, care prin structură şi vocaţie este un pelerin al
Absolutului.