Materia pe cântarul spiritului (CINE SUNTEM)

Diacon Adrian Sorin Mihalache

Sesizarea lucrurilor lumii sensibile şi a înţelesurilor lor face parte din viaţa obişnuită. În mod firesc, şi fără să reflectăm la aceasta, vedem şi auzim, atingem, măsurăm şi cântărim fragmente concrete din realitatea ce ne înconjoară.

Această receptare a lumii e continuată adesea printr-o profundă explorare ştiinţifică, prin tehnologii adecvate care ne dezvăluie structura miraculoasă a lucrurilor, raţionalitatea lor intimă, legile care le gurvernează. Însă un alt fapt miraculos trece neobservat în periplul omului prin lume, în epopeea lui de sesizare şi descriere a frumuseţilor ei: însăşi posibilitatea de a percepe lumea şi de înţelegere a raţionalităţii ei. 

Da, sesizarea şi înţelegerea lumii se petrec în chip minunat în unirea simţurilor trupului, capabil să recepteze cele sensibile, cu mintea, capabilă să vadă înţelesurile lor. Avem de-a face, de fapt, cu un echipament senzorial şi cu anumite puteri înţelegătoare care îl fac pe om să fie deschis deopotrivă teritoriului lucrurilor sensibile, din cuprinsul lumii create, şi înţelesurilor inteligibile, nevăzute şi mai presus de simţuri.  

Mai presus de lumea miraculoasă şi de înţelegerea ei minunată 

Însă Sfinţii Părinţi nu au extins consideraţiile de acest fel dincolo de exerciţiul sesizării şi înţelegerii omeneşti cu privire la lumea sensibilă, către ceva mai înalt, ce depăşeşte miracolul sesizării şi înţelegerii universului sensibil. Prin lucrarea Duhului Sfânt, spun ei, puterile acestea omeneşti de sesizare şi înţelegere ajung să vadă cele dumnezeieşti, cele mai presus de înţelegere. Precum mintea unită în chip negrăit cu simţirea vede cele supuse simţurilor, scrie Sfântul Grigorie Palama, şi "precum simţirea îşi înfăţişează simbolic şi sensibil cele inteligibile (cunoscute cu mintea) odată ajunsă la perceperea lor prin unirea ei cu mintea, aşa şi acestea amândouă (simţirea şi mintea), unite cu Duhul, vor vedea lumina nevăzută în chip duhovnicesc, mai bine zis vor convieţui, odată îndumnezeite, veşnic împreună cu ea"1. 

Observaţia aceasta este reluată şi în altă parte, unde regăsim din nou, subliniată cu aceeaşi tărie, posibilitatea ca omul, pătruns de puterea harului dumnezeiesc, să sesizeze, prin aceste simţuri şi prin puterea de înţelegere a minţii, cele mai presus de simţire şi mai presus de minte! Mintea, găsim în alt loc, "percepe (prinde) o lumină, simţirea alta. Simţirea percepe (prinde) lumina supusă simţurilor, care arată lucrurile supuse simţurilor ca supuse simţurilor. Iar lumina minţii este cunoştinţa aflătoare în înţelesuri. Prin urmare, vederea şi mintea nu percep (prind) aceeaşi lumină; dar numai câtă vreme lucrează fiecare după firea sa şi în cele după fire. Însă când se împărtăşesc de un har şi de o putere duhovnicească mai presus de fire, cei învredniciţi văd şi cu simţirea, şi cu mintea cele mai presus de toată simţirea şi de toată mintea"2. 

Însă această sesizare a celor mai presus de înţelegere este posibilă doar prin credinţă. Sf. Grigorie Palama, în acord cu întreaga tradiţie patristică, afirmă că doar prin credinţă omul ajunge să resimtă şi să vadă în lume şi în viaţă lucrarea lui Dumnezeu. Dar credinţa nu se întemeiază pe dovezi experimentale, cum este cazul ştiinţei, şi nici nu creşte prin argumente raţionale, cum este cazul reflecţiei filosofice. Credinţa este o formă de cunoaştere care se deosebeşte, în fond şi în cuprindere, de exerciţiul raţiunii omeneşti aşa cum este el elaborat în demersul explorării ştiinţifice sau în reflecţia filosofică. 

Vederea cea mai presus de minte, cum formulează Sf. Grigorie Palama, este cea care-l face pe om să resimtă în cuvintele Cuvântului, primite prin credinţă, însăşi puterea Persoanei Lui, aşa cum se relevă ele în relaţia pe care omul o are cu El. În felul acesta, credinţa deschide persoana către o lucrare mai presus de fire, săvârşită în interioritatea ei, de harul lui Dumnezeu care lărgeşte puterile de înţelegere omeneşti, printr-un anumit simţ spiritual.  

Patimile alterează receptarea şi înţelegerea lumii 

Ţinând seama de lucrarea harului în om, ca realitate vie, indispensabilă credinţei, înţelegem mai lesne de ce credinţa se leagă de viaţă, prin împlinirea poruncilor şi prin cultivarea virtuţilor. Prin lucrarea aceasta angajată, credinţa luminează raţiunea şi felul de a vedea lumea şi lucrurile ei. Observaţia aceasta este obişnuită în aria teologiei empirice. Iată, drept exemplu, menţiunea Sf. Antonie cel Mare: "Trupul vede prin ochi; iar sufletul prin minte. Şi precum trupul fără ochi e orb şi nu vede soarele care luminează tot pământul şi marea, nici nu se poate bucura de lumină, aşa şi sufletul dacă nu are minte bună şi vieţuire cuvioasă este orb şi nu înţelege pe Dumnezeu"3. 

De aceea, starea pătimaşă sau despătimită a sufletului organizează în mod specific percepţia asupra realităţii şi, mai cuprinzător, modul vederii şi raportării la realitate, iar aceasta pentru că "mintea se preface după forma fiecărui lucru şi se colorează după chipul lucrului cunoscut de ea"4. 

Pe de o parte, mintea este trasă în jos de simţuri5, dacă lucrarea lor nu este hotărnicită de raţiune. Şi, în situaţia aceasta, patimile dau o receptare distorsionată, o înţelegere eronată şi o folosinţă contrară firii, iraţională, a lumii. Şi, reversul acestei situaţii, despătimirea lărgeşte, extinde puterile de înţelegere ale omului. Celui curat, afirmă Sf. Antonie cel Mare, nimic nu-i este neînţeles6. La Sf. Marcu Ascetul, găsim un diagnostic chiar mai desluşit, privind cauzele pentru care puterile înţelegătoare ale omului (cu precădere mintea) sunt afectate. Este vorba despre iubirea de argint, slava deşartă şi plăcere7. Ceva apropiat formulează şi Ilie Ecdicul: "Când îţi vei dezrobi mintea din plăcerea (voluptatea) trupurilor, banilor şi mâncărilor, orice vei face ţi se va socoti dar curat, adus lui Dumnezeu, şi ţi se va da în schimb să-ţi deschizi ochii inimii tale şi să poţi privi clar raţiunile lui Dumnezeu, scrise în ea"8. Însă mintea nu trebuie să lupte împotriva simţurilor, şi nici să caute să se detaşeze de ele. De fapt, Sf. Simeon Noul Teolog afirmă că "mintea fără simţuri nu-şi arată nicidecum lucrările sale şi nici simţurile pe ale lor fără minte9". 

Câtă vreme este alipită de lucrurile mărginite ale lumii sensibile, mintea este fragmentată între acestea. Însă, potrivit firii ei, ne spune un autor filocalic, ea este simplă, "pentru că şi Dumnezeu este simplu". Raţiunea însă, potrivit aceluiaşi autor, e rânduită să cumpănească experienţele simţurilor, anume datele ce vin prin ele, pentru ca ele să nu producă vreo vătămare minţii. Nu este vorba de o respingere nediferenţiată a lucrurilor lumii sensibile, ci de o întrebuinţare cumpătată şi de o apreciere adecvată a lucrurilor. Când raţiunea "judecă cu pricepere" lucrarea simţurilor, fără să le facă "mai tocite decât trebuie" şi "fără să acopere sau să dispreţuiască frumuseţile celor supuse simţurilor", dar şi fără "să le laude în chip josnic şi deci fără să pună autoritatea minţii sub ascultarea acestora cu nepăsare", când, în fine, raţiunea dă cu înţelepciune fiecăruia ce i se cuvine, "mintea se face îndată unitară şi simplă, restabilindu-se firea ei10". 

Există aşadar o legătură între vederea de care este capabilă mintea şi modul pătimaş sau despătimit în care trăim. Aceasta leagă lucrarea poruncilor, care este expresia vie a credinţei, de puterea înţelegătoare a omului. Lucrarea poruncilor, cel mai adesea înţelese ca fiind expresia vie a credinţei, despătimeşte pe om, eliberându-l de înţelesurile pătimaşe ale lucrurilor şi de întrebuinţarea lor egoistă, lărgind totodată puterile lui de înţelegere. Sf. Maxim Mărturisitorul afirmă aceasta: "Cârmuind mânia şi pofta, raţiunea lucrează virtuţile. Iar mintea luând seama la raţiunile lucrurilor, dobândeşte cunoştinţa cea fără greşeală a lor. Când deci raţiunea, după alungarea celor contrare, află ceea ce este vrednic de iubit prin fire, iar mintea, după trecerea peste cele ce pot fi cunoscute, sesizează Cauza lucrurilor, cea mai presus de ştiinţă şi cunoştinţă, atunci se iveşte pătimirea îndumnezeirii prin har"11. 

Atât de mult au crezut sfinţii în această unitate a persoanei umane, care este afectată prin gânduri şi fapte în toate puterile ei, care se resimt în manifestarea lor şi în fineţea lor, de pe urma felului în care sunt întrebuinţate toate celelalte. Şi, mai ales, părinţii pun în legătură întrebuinţarea minţii cu lucrarea virtuţilor. Iată exprimarea, mai directă, a legăturii dintre vedere, înţelegere şi lucrarea virtuţilor: "Puterile cuprinzătoare ale minţii sunt patru: cuminţenia, agerimea, înţelegerea şi destoinicia. Cel ce uneşte acestea cu cele patru virtuţi cuprinzătoare ale sufletului, însoţind cu cuminţenia minţii cumpătarea sufletului; cu agerimea, chibzuinţa; cu înţelegerea, dreptatea; cu destoinicia, bărbăţia, şi-a întocmit sieşi, în chip îndoit, căruţă cu foc ce-l duce la cer"12. Într-un alt loc, descoperim o apreciere înrudită: "Trei sunt virtuţile care procură minţii totdeauna lumină: a nu vedea viclenia (răutatea) vreunui om, a face bine celor ce-i fac rău şi a suporta netulburat cele ce vin asupra lui. Aceste trei virtuţi nasc alte trei mai mari ca ele. Nevederea vicleniei (răutăţii) unui om naşte iubirea, a face bine celor ce-i fac rău aduce pacea şi a suporta cele ce vin asupra lui fără tulburare aduce blândeţea" (Cuviosul Isaia Pustnicul, cuv. 7, cap. 3, în Filocalia, vol. XII, p. 78).
  
Cuprinderea lumii prin înduhovnicirea vieţii omeneşti

Restaurarea lucrării minţii, cum observă părintele Dumitru Stăniloae, simplitatea ei nehotărnicită, nu se realizează prin dispreţuirea lucrurilor sensibile, ci, dimpotrivă, prin "descoperirea frumuseţii unitare în toate, prin depăşirea a ceea ce le desparte". Găsim aici o viziune exprimată limpede şi de Sf. Maxim Mărturisitorul, potrivit căruia drumul către desăvârşire, către sfinţenie, trece prin contemplarea lumii. 

De fapt, cum găsim formulat limpede la Sf. Petru Damaschinul, toate sunt rânduite să folosească omului în vederea creşterii sale în virtute şi spre apropierea lui de Dumnezeu. El consideră că buna vieţuire presupune ca omul "să aibă mintea când la contemplarea celor sensibile, când la cunoaşterea celor inteligibile şi la ceea ce e fără chip; şi iarăşi, când la vreun înţeles al Scripturii, când la rugăciunea curată. Iar trupul, când la citire, când la rugăciune curată, când la lacrimi pentru sine însuşi sau pentru altcineva din compătimirea cea după Dumnezeu, când la lucru spre ajutorul vreunuia care e neputincios sufleteşte sau trupeşte"13. Toate acestea pentru că, aşa cum afirmă şi părintele Stăniloae, "spiritul este cel ce transfigurează lucrarea simţurilor şi nu se dispersează de ea. Omul e unitate de suflet şi trup în actele, în gândurile şi în sentimentele sale"14. Mai mult decât atât, pentru omul duhovnicesc, mintea şi simţurile devin "o unitate cunoscătoare şi un plan mai înalt", dovedind că omul poate cunoaşte "ca o fiinţă totală realităţile superioare"15. 

E cumva de înţeles de ce adesea credinţa este foarte strâns legată de poruncile lui Dumnezeu. Sf. Grigorie Sinaitul, de exemplu, apropie până la identificare poruncile de credinţă. În aceasta stă caracterul viu al cunoaşterii prin credinţă, care constă în atitudini, în puteri şi lucrări omeneşti puse în slujba credinţei. "Socoteşte ca lege nemijlocită a poruncilor credinţa care lucrează în inimă. Căci din această credinţă izvorăşte toată porunca şi ea produce luminarea sufletelor16".  

Viaţa şi cunoaşterea prin credinţă 

Înfăptuind poruncile, cultivând virtuţile, într-o viaţă tot mai mult călăuzită şi transfigurată de har, omul reorganizează întreg spaţiul şi timpul lumii, cu lucrurile şi situaţiile vieţii concrete. Credinţa ajunge să resemnifice întreaga viaţă omenească şi să reorganizeze câmpul acţiunilor omeneşti, umplând cu sens fiecare gest, fiecare cuvânt. "Toate sunt cu putinţă celui ce crede (Marcu 9, 23). Căci credinţa se socoteşte în loc de dreptate (Romani 4, 9). Căci sfârşitul legii este Hristos (Romani 10, 4). Credinţa împlineşte viaţa omului şi aduce pe om la starea deplinătăţii. Ea devine, celui ce crede, "puterea care ne face să murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui şi să credem că moartea aceasta este pricina vieţii. Ea ne face să socotim sărăcia ca bogăţie, neînsemnătatea şi umilirea ca slavă şi cinste adevărată; iar când nu avem nimic, să credem că stăpânim toate (2 Corinteni 6, 10), mai bine zis că am dobândit bogăţia cunoştinţei lui Hristos cea nepătrunsă (Efeseni 3, 8). Ea ne face să privim toate cele ce se văd ca ţărână şi fum"17. 

Aşadar, cei ce-L caută pe Dumnezeu pe drumul exclusiv al raţiunii omeneşti, aşa cum caută un lucru, nu vor găsi nimic. "Dumnezeu, afirmă Sf. Simeon Noul Teolog, nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci e nevăzut"18. "Nu căuta cu mintea ce este Dumnezeu şi unde este. Căci este mai presus de fiinţă şi necuprins de loc, fiind mai presus de toate", spune Teognost19. De fapt, Dumnezeu poate fi sesizat prin credinţa vie, făptuitoare, căci e ascuns în poruncile Sale, şi "cei ce-L caută pe El Îl găsesc pe măsura împlinirii lor"20, şi pe cât se curăţă, pe atât se învrednicesc de iluminare21. Încât, pentru cei ce ajung să înţeleagă duhovniceşte, Dumnezeu Se descoperă a fi pretutindeni; "căci e de faţă, fiind în toate şi în afară de toate. El este în toate şi aproape de cei ce se tem de El (Psalmul 84, 10), dar mântuirea Lui e departe de cei păcătoşi"22.
 
Sursa:  http://ziarullumina.ro/materia-pe-cantarul-spiritului-77926.html

Note: 1 Sf. Grigorie Palama, Despre cunoştinţa naturală, cap. 50, în Filocalia, vol. VII.
2 Idem, Tomul Aghioritic, în Filocalia, vol. VII. 
3 Sf. Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, cap. 118, în Filocalia, vol. I. 
4 Petru Damaschinul, Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, vol. V, p. 100. 
5 "Închide simţurile în cetatea liniştii, ca să nu tragă mintea spre poftele lor". (Talasie Libianul, Despre dragoste,înfrânare şi petrecerea cea după minte, suta a doua, cap. 10, în Filocalia, vol. IV). 
6 Op. cit., cap. 106, în Filocalia, vol. I. 
7 Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, cap. 101, în Filocalia, vol. I. 
8 Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, cap. 119, în Filocalia, vol. IV. 9 Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, cap. 34, în Filocalia., vol. VI. 
10 Calist Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă, cap. 87, în Filocalia, vol. VIII. 
11 Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, sc. 7, răspuns 22, în Filocalia, vol. III. 
12 Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, suta întâi, cap.12, în Filocalia, vol. VI. 
13 Petru Damaschinul, op. cit., vol. V. 
14 Nota 35, în Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit.. 
15 Ibidem. 
16 Sf. Grigorie Sinaitul, Capete după Acrostih, cap. 24, în Filocalia, vol. VII. 
17 Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit., cap. 10. 
18 Ibidem, cap.1. 
19 Teognost, Despre făptuire, contemplaţie şi preoţie, cap. 9, în Filocalia, vol. IV. 
20 Marcu Ascetul, op. cit., cap. 190. 
21 Teognost, op. cit., cap.9. 
22 Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit., cap.1.

În România se pune la cale o „revoluţie franceză”

Generalul Westermann, unul dintre generalii armatei revoluţionare raporta Comitetului de Bunăstare: „Vendeea nu mai există, tovarăşi cetățeni republicani! A murit sub săbiile noastre împreună cu femeile și copiii săi. Tocmai i-am îngropat în mlaștinile și pădurile din Savenay. Potrivit ordinelor voastre, copiii au fost călcaţi pînă la moarte sub copitele cailor noştri; femeile au fost măcelărite astfel încât să nu mai poată aduce soldați pe lume. Străzile sînt pline de cadavre; în multe locuri, ele formează întregi piramide. În Savenay a fost nevoie de detaşamente suplimentare de execuţie deoarece trupele lor încă se predau. Noi nu luăm prizonieri. Cineva trebuie să le ofere pîinea libertăţii; totuși, mila nu are nimic de-a face cu spiritul revoluției”.

Un alt amuzament al „Albaştrilor”, care se autodenumeau „colonnes infernales” (coloanele infernale, n.t.), era arderea femeilor și a copiilor în cuptoare de pâine. Pentru obţinerea maximului de plăcere sadică din această practică, victimele erau aşezate în cuptoare reci care erau apoi încălzite.

În Vendeea, un sport deosebit de popular în rândul Albaştrilor era aruncarea copiilor de la ferestre și prinderea lor în baionete. La fel de populară era practica de căsăpire a femeilor gravide, în scopul de a scoate si măcelări copiii lor nenăscuți, după care mamele erau lăsate să sîngereze până la moarte. Alte femei gravide au fost strivite până la moarte în prese de vin și fructe. De asemenea, populară era şi arderea victimelor în case și biserici. Această poftă de sânge s-a dezlănţuit în aşa măsură încât comandantul Grignon a dat ordinul ca toată lumea întâlnită pe drum să fie ucisă pe loc, chiar dacă ar fi fost republicani. Un caz deosebit de înspăimîntător a implicat o fată care a fost legată goală între ramurile unui copac după ce a fost violată și a fost supusă unor încercări repetate de a fi tăiată în jumătate. Imaginaţia Albaştrilor nu mai avea limite.

În Revoluția Franceză drojdia Franței a cedat poftei de sînge şi a deschis uşa către rău.

·          

Pasajele de mai sus sunt extrase din textul lui Errik von Kuehnelt  Leddihn „Operaţiunea paricidul – Sade, Robespierre şi Revoluţia Franceză” şi sunt doar câteva „evenimente” zilnice normale din timpul Revoluţiei Franceze, faza războiului civil din Vandeea, regiune în care ţăranii se răsculaseră. Pentru a-i înfrânge, armatele republicane au omorât fără discriminare femei, copii, bărbaţi, răsculaţi şi civili şi au continuat să execute şi să ardă sate chiar după înfrângerea Armatei Catolice. În palmaresul revoluţiei, numai Vandeea aducea peste 170.000 de victime, dar reprimarea împotrivirii populaţiei la revoluţie a continuat în multe alte zone.  

Episoade ca acestea se vor întâlni în dictaturile tuturor celorlalte revoluţii care îi vor urma; să ne amintim de sălbăticia cu care au fost trataţi deţinuţii politici din România, devenită comunistă în prelungirea revoluţiei bolşevice. Ce ar putea motiva, cum s-ar putea explica o astfel de orgie a morţii, de beţie a masacrului, celebrată prin eliberarea celor mai întunecate dimensiuni ale fiinţei umane. Ce justifică dispreţul total şi respingerea ca semen al tău a cuiva care nu ţi-a făcut nimic, deliciul chinuirii şi al omorârii, savurarea sălbatică a negării prin măcelărire a fiinţei din faţa ta?

Am dat pasajele ca pe o atenţionare, un semnal despre ceea ce s-ar putea întâmpla în curând în România. Căci există o serie întreagă de asemănări între situaţia de atunci din Franţa şi cea de acum din Occident-România : agresiunea virulentă împotriva creştinismului, a familiei, a identităţii, a fiinţei umane însăşi, a proprietăţii; o impunere dictatorială a modelelor derivate din ideologiile stângii extreme (azi, neo-marxiste); o propagandă masivă susţinută cu fonduri uriaşe de mafia bancară globalistă; activişti/mercenari/actori civici şi politici plătiţi şi finanţaţi copios, inclusiv cu promisiuni de aşezare la putere;  minciună, manipulare, dihonie, separare pe falii ireparabile, pierderea raţiunii, o nebunie de natură demonică; şi, peste toate şi în toate URA. O URĂ anihilantă, nihilistă, desfiinţarea absolută a celuilalt. A celui care are o altă asumare, o altă opinie, o altă opţiune.

O ură totală, fără limite, ne-umană. O ură despre care, aminteam într-un text recent, Soljeniţîn spunea că stă la baza sistemului filozofic al lui Marx şi Lenin, dar care stă la baza întregului plan de putere al negustorilor de bani: ... ura împotriva lui Dumnezeu o forţă mai fundamentală decât toate pretenţiile lor politice şi economice. Doar o ură din afara omului şi îndreptată împotriva omului ca creaţie a lui Dumnezeu poate fi justificarea celor care au făcut atrocităţile de mai sus. Este ura care fusese abil, consecvent, pe scară largă aprinsă şi întreţinută într-un anumit segment eterogen de populaţie unit conjunctural prin această ură şi prin patima puterii şi a banilor. Este ura care vedem cum este hrănită şi se amplifică ceas de ceas, zi de zi în România, ca un val care creşte şi ameninţă să devină un ţunami atoate-distrugător. Este ura care anunţă deja că „trebuie să curgă sânge”, care ameninţă la grămadă pe adversari cu puşcăria fără judecată, sau o judecată a poporului (Ralph C. Hancock şi L. Gary Lambert în cartea “Moştenirea Revoluţiei Franceze” spun că poporul invocat de dictatorii revoluţionari nu erau masele ţărilor respective, ci oamenii aparţinând sistemului pe care doreau să-l creeze. De dragul făuririi acestor mase de oameni noi, nicio crimă nu era prea mare şi nicio atrocitate nu era suficient de oribilă.). Este ura care ameninţă cu moartea - ardere pe rug, răstignire, împuşcare, lapidare - a celor care au o opinie contrară.

Evident că în Franţa anului 1789 a existat o bază reală de nemulţumire cu potenţial incendiar; dar ea a fost transformată într-o explozie controlată cu nitroglicerină. Era, ca şi acum, o epocă de atac puternic împotriva creştinismului, atât dinspre ateiştii revoluţionari cât şi dinspre nenumărate cercuri, grupuri, secte ocultte care se răspândiseră ca ciupercile. Erau nemulţumiri faţă de aristocraţie, faţă de rege, faţă de administraţie. Dar, în primul rând şi peste toate, era dorinţa aprigă a burgheziei, în special a negustorimii bancare, planul îndelung gândit al acesteia de a prelua puterea întâi acasă, apoi în lume. Evident că erau multe şi mari nedreptăţi şi justificate supărări. Dar niciuna dintre ele, oricât de îndreptăţită ar fi fost, şi nici suma lor, nu puteau justifica sacrificarea a sute de mii de oameni nevinovaţi în abatorul revoluţiei.

William Jenkins scrie că în timpul Terorii, Robespierre şi colegii să revoluţionari au măcelărit o mulţime de ţărani francezi. Logica lui Robespierre, dacă se poate numi aşa, era simplă: „oamenii de aici nu văzuseră niciodată [o asemenea violenţă], oamenii de aici nu comiseseră niciodată o crimă, dar trebuiau să moară pentru ca Franţa să se transforme într-o societate socialistă” (Joshua Philipp – „Originile întunecate ale comunismului”).

Vaccinuri? Urmăriţi banii! Medicamente care tratează prbleme create de medicamente care tratează(...) probleme create de vaccinuri - sute de miliarde de dolari.

Companiile de medicamente au deturnat vaccinurile de la menirea iniţială de apărare a oamenilor faţă de maladii epidemice către obţinerea unor profituri inimaginabile prin afectarea permanentă a persoanelor injectate în copilărie cu alte maladii pe care tot ele le tratează. O ipoteză susţinută convingător de Kristina Kristen, de la Robert Kennedy, Jr.’s World Mercury Project în articolul “Vaccines: Gateway Drugs by Design,”.

Iată pe scurt afirmaţiile autoarei:
Prospectele vaccinurilor, ca şi cele ale altor medicamente, enumeră şi un număr de efecte adverse. Principalele companii producătoare de vaccinuri, cunoscute şi ca "BIG-4" sunt Merck, GSK, Pfizer, Sanofi. În realitate ele fac toate vaccinurile pentru copii. Efectele adverse enumerate în prospectele lor sunt exact bolile pe care copiii de astăzi le prezintă într-o proporţie epidemică.
Proporţia de medicamente pentru tratamentul acestor maladii este, în veniturile BIG 4 mult mai consistentă decât cea a vaccinurilor, care oricum sunt monopolul lor.
În felul acesta, vaccinurile devin poarta de intrare pentru maladii, care îi aduc pe copii din nou la BIG 4 în vederea tratamentelor, după cum arată tabelul de mai jos în care sunt listate pe prima coloană medicamente, pe a doua boala căreia îi sunt destinate, pe a treia producătorul şi pe a patra veniturile realizate în diverşi ani în miliarde de dolari.

Greu de crezut că este doar o coincidenţă faptul că cele patru mari companii farmaceutice sunt cele care produc de asemenea medicamentele pentru maladiile provocate de vaccinuri: autoimunitatea, astmul, anafilaxia, alergiile, ADHD, artrita reumatoidă, epilepsia etc.
În topul celor mai vândute medicamente prezentate şi în tabel, conduce Advair (de la GSK) care a totalizat până în prezent aproape 100 miliarde dolari, fiind al treilea cel mai vândut medicament din istorie. Remicade (MERCK) şi Enbrel (PFIZER) intră şi ele în topul celor mai bine vândute 10, cu 90,3 şi 81,2 miliarde. Singulair (MERCK), cu 47,9 miliarde intră în top 20 ale medicamentelor din toate timpurile (top 20 drugs of all time).
Spirala vicioasă a profiturilor nu se opreşte însă aici: medicamentele produse pentru a trata efectele vaccinurilor produc, la rândul lor, efecte pentru al căror tratament e nevoie de alte medicamente, care pot avea alte efecte tratate cu alte medicamente...
Şi astfel, veniturile BIGPHARMA ajung la cifre astronomice şi procentul celor care trebuie trataţi de una sau de alta dintre maladiile din prospecte, dacă au scăpat cu viaţă, tot mai aproape de 100 %.
Kristina Kristen afirmă că industria farmaceutică a preluat tactica celor din industria de tutun, care nu numai că au creat ţigări cancerigene adictive, ci au făcut alte miliarde producând medicamentele pentru cancer (susţinând în tot acest timp, ca şi producătorii de medicamente, că ţigările lor sunt sigure, după cum o dovedesc studii contrafăcute, răsplătite cu sume importante) şi a perfecţionat-o într-o spirală fără sfârşit.

---