Mai sănătoşi, mai tineri şi mai înţelepţi! Trei într-unul! (CINE SUNTEM)

Vă voi prezenta într-o rubrică CINE SUNTEM texte care să ne ajute să aflăm şi să înţelegem răspunsul la această întrebare. Vor fi, mai ales, texte care pun în ecuaţia de egalitate a înţelesurilor spiritualitatea cu ştiinţa, sau invers, sau chiar ştiinţifice pe de-a întregul, uşor de citit şi de digerat de orice cititor cu o pregătire medie. Pentru că dorinţa mea nu este de a vă conecta ca specialişti la informaţii despre noi, sau chiar vechi, dar mai puţincunoscute, descoperiri ci de a încerca să înţelegem împreună CINE SUNTEM.

Abordaţi deci cu curiozitate, relaxare şi curaj aceste texte care, dincolo de unii termeni care vă par necunoscuţi sau greu asimilabili (din contră, textele îi vor descoperi ca fiind foarte uşor de digerat) ne vorbesc despre noi aşa cum nu se obişnuieşte în bombardamentul de informaţii, nefolositoare, superficiale, chiar nocive al televiziunilor, ziarelor, site-urilor dedicate ameţirii şi apoi distrugerii noastre.

Plasticitatea cerebrală și înnoirea cugetului

Diacon Adrian Sorin Mihalache

În ultimii ani, cercetarea ştiinţifică, ajutată de dispozitive tot mai rafinate, a pătruns cu o fermitate fără precedent în teritoriul lăuntric, investigând procesele biologice şi psihologice ale subiectului uman. Pe acest front nou s‑au înregistrat progrese remarcabile, în privința proceselor ce însoțesc viața persoanei, a celor de care depinde starea sănătății și a capacităților obișnuite ale subiectului (percepția, memoria sau vorbirea). În mod special, au fost luate în atenție și unele chestiuni realmente adânci, cum sunt emoţiile, gândirea, voinţa sau conștiința. În fine, prin ipotezele şi rezultatele recente, cercetarea neuroştiinţelor bate la porţile unor taine chiar mai mari, anume procesele ce însoţesc experienţa religioasă.

Este lesne de înțeles că, prin explorări de acest fel, ştiinţa se apropie tot mai mult de reflecţia filosofică şi de experienţa spirituală. Aceasta pentru că prin rezultatele ce privesc aceste aspecte sunt dezvăluite modalitățile prin care persoana umană, dispunând în mod liber de propriile ei puteri, se face pe sine însăși, prin obișnuințele de fiecare zi, prin acțiunile sale, prin felul în care alege să acorde o semnificație sau alta aspectelor realităţii.

Și, prin abordări de acest fel, științele medicale, și în special neuroştiinţele, pledează în favoarea vieţii spirituale, consolidând deschiderea ştiinţei faţă de filosofie şi teologie petrecută în secolul trecut. Într‑un mod spectaculos, neașteptat, sunt amplificate demersul început de revoluţia mecanicii cuantice și a cosmologiei și abordarea filosofiei, care a întors reflecția examinatoare dinspre lume către subiect, pentru o temeinică înțelegere a cunoașterii și a vieții, abordare prezentă în fenomenologie și hermeneutică.

Neuroștiințele întrevăd posibilitatea înnoirii vieții

Două rezultate din ştiinţele medicale actuale fac posibile şi relevante conexiunile cu viața spirituală. Aceste descoperiri au determinat, în a doua jumătate a secolului trecut, schimbări majore în paradigma ştiinţelor despre creier. Ambele constatări, neuroplasticitatea și neurogeneza, evidențiază posibilitățile reale de schimbare și generare neuronală care antrenează modificări de durată în unele structuri și funcţii cerebrale, la vârstă adultă.

Neuroplasticitatea vizează metamorfoza continuă a creierului care se petrece pe parcursul învățării, o capacitate remarcabilă a materiei cerebrale de a codifica noi și noi abilități și comportamente, cogniții și emoții, la orice vârstă, prin amprente specifice, dacă subiectul se încumetă să facă suficient de des și de atent efortul necesar pentru fixarea deprinderii. După ce multă vreme știinţele medicale au susținut că în cazul adulților căile nervoase sunt fixe, de neschimbat¹, cu două decenii au apărut dovezi ce arată că pacienţi afectaţi de atacuri cerebrale pot recupera funcţiile pierdute². Acum se știe că exceptând anumite patologii, prin repetiția cu atenție, fiecare activitate lasă amprente specifice în creier.

Cea de‑a doua noutate medicală, neurogeneza, justifică și ea discuţia științifică despre ameliorarea vieţii. În prezent se cunoaște faptul că într‑o regiune numită girusul dentat (situat în hipocamp), se nasc între 500 şi 1.000 de neuroni în fiecare zi, pe toată durata vieţii³. Apariția celulelor neuronale noi, cu un important rol restaurator în funcția nervoasă, este influențată de activitățile voluntare, de exerciţiile mentale⁴, de efortul fizic susținut, de folosirea memoriei⁵, de meditație sau prin activități care presupun sarcini noi⁶.

Rezultate de acest fel au schimbat semnificativ maniera de înțelegere a vieții omenești. Acum avem argumente pentru a cântări obișnuințele vieții! Doar supravegherea lor atentă, recomandată și în viața spirituală, ne este de ajutor pentru a fixa în minte gândurile, trăirile și faptele virtuoase. Or, constatarea aceasta se apropie atât de mult de indicațiile filocaliei!

Tocmai de aceea, neuroplasticitatea și neurogeneza justifică preocupările neuroștiințelor pentru viața spirituală. Într‑adevăr, luarea în atenție a propriilor cuvinte, gesturi și fapte, pot determina modificări corespunzătoare de durată, la nivel biologic și, desigur, la nivelul vieții ca atare. Și, desigur, suntem în cuprinsul experienței filocalice, întrucât întreaga osteneală a despătimirii, postul și rugăciunea omului duhovnicesc sunt, potrivit mărturiilor sfinților, resimțite și în trup.

Neuroplasticitatea indică așadar, într‑o lectură spirituală, putința omului de a se schimba, întrevăzută în planul biologic, o schimbare prin angajament (dăruire, pasiune) și perseverență, un fel de capacitate a sa de a fi imprimat de ceea ce face. Si­tuația aceasta ne încarcă cu o cuprinzătoare responsabilitate față de tot ceea ce alegem să înfăptuim și să spunem, în fiecare ceas! Neurogeneza la rândul ei dovedește, în aceeași lectură simbolică, prin capacitățile autoreparatorii ale sistemului nervos, un anumit mecanism al înnoirii biologice care este chipul văzut ce corespunde înnoirii cugetului și minții omenești, plasticitate proprie ființei omenești care viețuiește în lume, care ne însărcinează iarăși cu obligația supravegherii mișcărilor și dispo­zițiilor de fiecare zi.

În rezultatele ce privesc neuroplasticitatea și neurogeneza se poate întrevedea o anumită capacitate a omului de a schimba obișnuințele proaste, de a lepăda ceea ce este rău, însăși suportul biologic dovedind această pu­tință, prin mecanismele ce sunt pregătite să înmagazineze pe termen lung schimbările.

Hrana e pentru trup și trupul este pentru suflet

Mulți specialiști din lumea medicală consideră postul printre procedeele terapeutice cele mai eficiente pentru întreținerea și protejarea sănătății⁷. Expe­riența clinică evidențiază faptul că postul, practicat cu măsură, este indicat în cazul obezității, dar și în tratamentul multor boli cronice⁸. Unii medici cu diverse specializări men­țio­nează utilizarea postului între două și opt zile chiar în situații mai grave, de exemplu în cazul unor pacienți care necesită intervenții chirurgicale. Aportul crescut de grăsimi și carbohidrați nu este benefic. Abundența alimentară nu întreține sănătatea, ci o amenință. Postul însă, un regim hipocaloric, atent gestionat însă, are de cele mai multe ori numeroase efecte benefice asupra sănătății. Multe voci autorizate din științele medicale recomandă astăzi un principiu obișnuit al vieții spirituale, anume a nu consuma hrană sub imperiul poftei, ci mai ales atunci când ne este foame⁹.

Cercetările arată, de exemplu, că practicat atent, pe parcursul mai multor zile, postul deter­mină o schimbare în regimul celular de alimentare cu combustibil.

În mod obișnuit, combustibilul celulei nervoase este asigurat de glucoză, obținută din alimentația zilnică. Între mese, mai ales dacă acestea sunt separate de mai multe ore, celula nervoasă este alimentată cu un flux constant de glucoză din sânge, glucoză obținută prin descompunerea glicogenului depozitat în ficat și mușchi.

Însă această sursă secundară de energie este limitată, încât se epuizează destul de repede. În funcție de masa musculară și de necesarul de glucoză, depozitele de glicogen se pot epuiza în câteva ore sau zile. Ce se întâmplă dacă mesele întârzie sau sunt în continuare în regim de post? Organismul are o a treia soluție, pentru menținerea nivelului de glucoză necesar funcționării celulare, prin producerea moleculelor de glucoză din aminoacizii proveniți din descompunerea proteinelor existente în mușchi! Este vorba despre un consum din propriile țesuturi (mai întâi cel adipos și apoi cel muscular), încât s‑ar putea spune că trupul se mistuie, asigurând viața subiectului, în parametri optimi.

Într‑un mod remarcabil însă, organismul mai are o versiune pentru obținerea combustibilului necesar în arderile celulare. După aproximativ trei zile de post, metabolismul intră într‑un regim în care ficatul folosește grăsimea corporală pentru a crea compușii numiți cetone. Practic, energia pentru arderile celulare este obținută din metabolizarea propriilor acizi grași! Corpii cetonici (principala cetonă fiind beta‑hidroxibutiratul sau beta‑HBA) sunt o excelentă sursă de combustibil pentru celula nervoasă, care ne permite să funcționăm cognitiv în perioade lungi de timp, în condiții în care hrana este insuficientă¹⁰.

Beneficiile medicale ale postului

Există numeroase studii care arată efectele benefice ale postului. O cercetare efectuată în 2012 de exemplu, care a avut în atenție 107 subiecți, a arătat faptul că, în situația unui regim alimentar egal din punct de vedere al aportului caloric, dieta săracă în carbohidrați și bogată în grăsimi are efecte benefice mai pronunțate asupra sănătății în raport cu cele care au fost bogate în carbohidrați și sărace în grăsimi. Un alt studiu a arătat că persoanele cu vârste cuprinse între 55 și 80 de ani care au o dietă mediteraneană, cu puține dulciuri și mai mult pește, prezintă riscuri mai scăzute pentru boli cardiace, cu până la 30%, în raport cu cei care au o astfel de dietă. Potrivit unor studii clinice, postul s‑a dovedit util și în tratarea altor afecțiuni cum ar fi astmul, unele afecțiuni ale intestinului, hipertensiunea arterială, cancerul¹¹. În privința funcției nervoase, postul este de asemenea benefic pentru organism. Pe de o parte, cercetătorii indică faptul că beta‑HBA este, în unele privințe, un combustibil mai eficient decât glucoza obișnuită, întrucât este protectiv pentru celula nervoasă, prezervând țesuturile împotriva toxinelor asociate cu bolile Alzheimer și Parkinson¹². Pe de altă parte, o reducere a aportului de carbohidrați favorizează creș­terea funcției antioxidative cu rol important în curățirea organismului de deșeurile arderilor celulare.

Nevoințele postului și înnoirea vieții

Este semnificativ faptul că postul potențează cele două mecanisme care însoțesc schimbarea vieții omenești, neuroplasticitatea și neurogeneza, stimulând apariția neuronilor noi și adecvând rețelele neuronale pentru codificarea noilor conținuturi cognitive și comportamente!

Deosebit de relevante aici sunt rezultatele care arată că postul determină o creștere a nivelului unei proteine esențiale în neuroplasticitate. Este vorba despre factorul neurotrofic derivat din creier (BDNF), un fel de catalizator care asistă plasticitatea cerebrală. Aceasta în­seamnă că postul crește, indirect, disponibilitatea neuronală a practicantului pentru învățarea lucrurilor noi, îmbunătățind calitatea memoriei și favorizând schimbarea comportamentului¹³.

Pe de altă parte, postul fa­vo­rizează și procesele specifice neurogenezei. Mai întâi trebuie spus faptul că apariția neuronilor noi este posibilă întrucât în creierul adulților există celulele stem neuronale. În mod obișnuit, ele sunt într‑o stare „somnolentă”, fiind supravegheate de un mecanism ce blochează multiplicarea și diferenţierea lor. Cerce­tă­torii au reușit să identifice două proteine care joacă un rol decisiv în trezirea celulelor stem, declanşând divizarea¹⁴ şi diferenţierea lor¹⁵.

Cercetările indică faptul că „rezerva” de celule stem neuronale şi frecvenţa cu care acestea dau naştere noilor celule nervoase nu sunt decisiv influenţate de vârsta persoanei. Adulţii de diferite vârste nu au un număr semnificativ diferit de celule stem neuronale în hippocamp. Nu scăderea rezervei de celule stem neuronale în stare som­nolentă este cea care diferențiază semnificativ adulții de cei mai în vârstă, ci vigoarea proceselor care determină trezirea celulelor stem, procesul de divizare şi diferenţierea lor¹⁶.

Este semnificativ faptul că postul se dovedește a fi un mod prin care se poate spori neurogeneza!¹⁷ Se întrevede așadar în această constatare medicală cum nevoitorul, exersându‑și cură­țirea trupului de greutatea bucatelor, își înnoiește mai grabnic și cugetul, fiind dispus să de­prindă înțelesuri și comportamente noi. Se întrevede aici constatarea filocalică potrivit căreia „postul cu dreaptă socoteală, având ca însoţitoare privegherea împreunată cu cugetarea şi cu rugăciunea, face pe cel care se nevoieşte cu el să ajungă repede la hotarul nepătimirii”¹⁸.

Note: 
¹ ‑Cuvintele aparţin neuroanatomistului spaniol Santiago Cajal (1852‑1934), apud Bruce Terter, J. Wesson Ashford, „Neuroplasticity in Alzheimerâs Disease”, în Journal of Neuroscience Research, vol. 70, 1 noiembrie 2002, p. 402.
² ‑E. Taub, N. E., Miller ş.a., „Techinque to improve Chronic Motor Deficit after Stroke”, în Archives of Physical Medicine and Rehabilitation, vol. 74, 1993, pp. 347‑354; E. Taub et al., „A Placebo Controled Trial of Constraint‑induced Movement Therapy for Upper Extremity after Stroke”, în Stroke, vol. 37, nr. 4, aprilie 2006, pp. 1045‑1049.
³ ‑În comparație cu 100 miliarde de neuroni, cât pare că există în creier, 1.000 de neuroni ar putea să pară prea puțin. Totuși, fiecare neuron aduce cu sine posibilitatea a 10.000 de conexiuni cu alţi neuroni.
⁴ ‑Cf. Chih‑Wei Wu et al., „Exercise enhances the proliferation of neural stem cells and neurite growth and survival of neuronal progenitor cells in dentate gyrus of middle‑aged mice”, în Journal of Applied Physiology, vol. 105, nr. 5, noiembrie 2008, pp. 1585‑1594.
⁵ ‑Cf. „Nerve Cell Production Linked to Memory in Humans”, în Sciencedaily, 26 august 2010 şonlineţ în http://www.sciencedaily.com/releases/2010/08/100826113258.htm, data accesării: 20 august 2011.
⁶ ‑Cf. Amar Sahay et al., „Increasing adult hippocampal neurogenesis is sufficient to improve pattern separation”, în Nature, nr. 472, 28 aprilie 2011, pp. 466‑470.
⁷ ‑Cf. Victor Pauchet, Drumul către fericire, Editura Herald, București, 2014, p. 38.
⁸ Ibidem, p. 41.
⁹ Ibidem, p. 42.
¹⁰ ‑Cf. Dr. David Perlmuter, Kristin Loberg, Alimente care ucid creierul, Editura Litera, București, 2015, p. 223.
¹¹ ‑Cf. Thierry de Lestrade, Postul negru: o nouă terapie, Editura Philobia, 2014.
¹² ‑Cf. Dr. David Perlmuter, Kristin Loberg, Alimente care ucid creierul, Editura Litera, București, 2015, p. 224.
¹³ ‑Cf. Dr. David Perlmuter și dr. Aberto Villoldo, Neuroștiința iluminării, Editura For You, București, p. 126.
¹⁴ ‑Cf. „Brain Stem Cells Can Be Awakened, Say Scientists” în Sciencedaily, 9 iunie 2008, consultat online în http://www. sciencedaily. com/releases /2008/06/ 080606110925.htm, data accesării: 11 noiembrie 2016.
¹⁵ ‑Cf. Mirco H.H. Schmidt et al., „Epidermal growth factor‑like domain 7 (EGFL7) modu­lates Notch signalling and affects neural stem cell renewal”, în Nature Cell Biology, nr. 11, 2 iulie 2009, pp. 873‑880.
¹⁶ ‑Somnolenţa celulelor stem neuronale este necesară, întrucât este evitată multiplicarea indefinită a celulelor (cf. Helena Mirasend et al., „Signaling through BMPR‑IA Regulates Quiescence and Long‑Term Activity of Neural Stem Cells in the Adult Hippocampus”, în Cell Stem Cell, vol. 7, nr. 1, 2 iulie 2010, pp. 78‑89).
¹⁷ ‑Cf. Doris Stangl, Sandrine Thuret, „Impact of diet on adult hippocampal neurogenesis“, Genes and Nutrition, nr. 4, vol. 4, decembrie 2009; pp. 271–282, doi: 10.1007/ s12263‑009‑0134‑5.
¹⁸ ‑Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete, Suta a doua, cap. 79, în Filocalia, vol. VI, p. 257.

Sursa:  http://ziarullumina.ro/plasticitatea-cerebrala-si-innoirea-cugetului-117556.html

Aurul aparţine poporului, nu bancherilor - spun partidele de la guvernare decise să naţionalizeze banca centrală şi rezerva de aur a Italiei

După ce în urmă cu 2 săptămâni, aparent fără niciun motiv concret, Mario Draghi, preşedintele Băncii centrale europene a anunţat că e de competenţa BCE aprobarea deciziilor naţionale care privesc băncile centrale naţionale şi bunurile administrate de acestea, un articol din The Wall Street Journal începe să facă lumină, anunţând că partidele de la guvernare din Italia îşi continuă eforturile pentru a pune sub control banca centrală şi rezervele ei de aur.

Făcându-se ecoul sutelor de mii de mici investitori, care au pierdut miliarde de dolari după falimentul mai multor bănci italiene în ultimii ani, Mişcarea 5 stele şi Liga Nordului denunţă banca centrală a fiind un simbol al unei elite tehnocrate, dezinteresată de nevoile italienilor obişnuiţi.

 Trebuie să schimbăm lucrurile la Banca Italiei dacă luăm în seamă ce s-a întâmplat în ultimii ani - a spus vice-primministrul Luigi di Maio, lider al 5 Stele.
 Declaraţia vine pe urma unor repetate atacuri ale celor din coaliţie la dresa Băncii Italiei pentru faptul că nu a împiedicat crizele bancare şi a lăsat ca perdanţi să fie italienii de rând, cei cumpăraseră acţiuni şi titluri ale acestor bănci.

https://paulghitiu2009.blogspot.com/2019/04/aurul-apartine-poporului-nu-bancherilor.html

Aurul aparţine italienilor, nu bancherilor - a spus Giorgia Meloni, liderul Fraţilor Italiei, un partid de opoziţie de dreapta care a anunţat că partidul ei susţine ambele proiecte. Suntem gata să ne batem în toată Italia şi, la nevoie, să scoatem italienii în stradă!
Mafia bancară globalistă şi supuşii ei văd lucrurile diferit, atenţionând că aceste acţiuni sunt o încercare de a lovi în independenţa Băncii Italiei şi de a cheltui rezervele de aur ale naţiunii. Guvernatorul Băncii Italiei, Ignazio Visco, a declarat că aurul este o parte a bunurilor băncii şi nu poate fi întrebuinţat pentru finanţarea Minjisterului de Finanţe.
Susţinerea publică pentru cele două partide fiind masivă, împreună cu ajutor de la alte partide, parlamentarii Liga şi 5 Stele vor avea peste 60 % din voturi pentru a trece proiectele de lege.
La iniţiativa lor, săptămâna trecută a fost decisă crearea unei comisii parlamentare pentru investigarea falimentului băncilor italiene.
Să sperăm că acesta va fi cursul pe care îl va lua şi dezbaterea privind rezerva de aur şi Banca Naţională a României.

Materia pe cântarul spiritului (CINE SUNTEM)

Diacon Adrian Sorin Mihalache

Sesizarea lucrurilor lumii sensibile şi a înţelesurilor lor face parte din viaţa obişnuită. În mod firesc, şi fără să reflectăm la aceasta, vedem şi auzim, atingem, măsurăm şi cântărim fragmente concrete din realitatea ce ne înconjoară.

Această receptare a lumii e continuată adesea printr-o profundă explorare ştiinţifică, prin tehnologii adecvate care ne dezvăluie structura miraculoasă a lucrurilor, raţionalitatea lor intimă, legile care le gurvernează. Însă un alt fapt miraculos trece neobservat în periplul omului prin lume, în epopeea lui de sesizare şi descriere a frumuseţilor ei: însăşi posibilitatea de a percepe lumea şi de înţelegere a raţionalităţii ei. 

Da, sesizarea şi înţelegerea lumii se petrec în chip minunat în unirea simţurilor trupului, capabil să recepteze cele sensibile, cu mintea, capabilă să vadă înţelesurile lor. Avem de-a face, de fapt, cu un echipament senzorial şi cu anumite puteri înţelegătoare care îl fac pe om să fie deschis deopotrivă teritoriului lucrurilor sensibile, din cuprinsul lumii create, şi înţelesurilor inteligibile, nevăzute şi mai presus de simţuri.  

Mai presus de lumea miraculoasă şi de înţelegerea ei minunată 

Însă Sfinţii Părinţi nu au extins consideraţiile de acest fel dincolo de exerciţiul sesizării şi înţelegerii omeneşti cu privire la lumea sensibilă, către ceva mai înalt, ce depăşeşte miracolul sesizării şi înţelegerii universului sensibil. Prin lucrarea Duhului Sfânt, spun ei, puterile acestea omeneşti de sesizare şi înţelegere ajung să vadă cele dumnezeieşti, cele mai presus de înţelegere. Precum mintea unită în chip negrăit cu simţirea vede cele supuse simţurilor, scrie Sfântul Grigorie Palama, şi "precum simţirea îşi înfăţişează simbolic şi sensibil cele inteligibile (cunoscute cu mintea) odată ajunsă la perceperea lor prin unirea ei cu mintea, aşa şi acestea amândouă (simţirea şi mintea), unite cu Duhul, vor vedea lumina nevăzută în chip duhovnicesc, mai bine zis vor convieţui, odată îndumnezeite, veşnic împreună cu ea"1. 

Observaţia aceasta este reluată şi în altă parte, unde regăsim din nou, subliniată cu aceeaşi tărie, posibilitatea ca omul, pătruns de puterea harului dumnezeiesc, să sesizeze, prin aceste simţuri şi prin puterea de înţelegere a minţii, cele mai presus de simţire şi mai presus de minte! Mintea, găsim în alt loc, "percepe (prinde) o lumină, simţirea alta. Simţirea percepe (prinde) lumina supusă simţurilor, care arată lucrurile supuse simţurilor ca supuse simţurilor. Iar lumina minţii este cunoştinţa aflătoare în înţelesuri. Prin urmare, vederea şi mintea nu percep (prind) aceeaşi lumină; dar numai câtă vreme lucrează fiecare după firea sa şi în cele după fire. Însă când se împărtăşesc de un har şi de o putere duhovnicească mai presus de fire, cei învredniciţi văd şi cu simţirea, şi cu mintea cele mai presus de toată simţirea şi de toată mintea"2. 

Însă această sesizare a celor mai presus de înţelegere este posibilă doar prin credinţă. Sf. Grigorie Palama, în acord cu întreaga tradiţie patristică, afirmă că doar prin credinţă omul ajunge să resimtă şi să vadă în lume şi în viaţă lucrarea lui Dumnezeu. Dar credinţa nu se întemeiază pe dovezi experimentale, cum este cazul ştiinţei, şi nici nu creşte prin argumente raţionale, cum este cazul reflecţiei filosofice. Credinţa este o formă de cunoaştere care se deosebeşte, în fond şi în cuprindere, de exerciţiul raţiunii omeneşti aşa cum este el elaborat în demersul explorării ştiinţifice sau în reflecţia filosofică. 

Vederea cea mai presus de minte, cum formulează Sf. Grigorie Palama, este cea care-l face pe om să resimtă în cuvintele Cuvântului, primite prin credinţă, însăşi puterea Persoanei Lui, aşa cum se relevă ele în relaţia pe care omul o are cu El. În felul acesta, credinţa deschide persoana către o lucrare mai presus de fire, săvârşită în interioritatea ei, de harul lui Dumnezeu care lărgeşte puterile de înţelegere omeneşti, printr-un anumit simţ spiritual.  

Patimile alterează receptarea şi înţelegerea lumii 

Ţinând seama de lucrarea harului în om, ca realitate vie, indispensabilă credinţei, înţelegem mai lesne de ce credinţa se leagă de viaţă, prin împlinirea poruncilor şi prin cultivarea virtuţilor. Prin lucrarea aceasta angajată, credinţa luminează raţiunea şi felul de a vedea lumea şi lucrurile ei. Observaţia aceasta este obişnuită în aria teologiei empirice. Iată, drept exemplu, menţiunea Sf. Antonie cel Mare: "Trupul vede prin ochi; iar sufletul prin minte. Şi precum trupul fără ochi e orb şi nu vede soarele care luminează tot pământul şi marea, nici nu se poate bucura de lumină, aşa şi sufletul dacă nu are minte bună şi vieţuire cuvioasă este orb şi nu înţelege pe Dumnezeu"3. 

De aceea, starea pătimaşă sau despătimită a sufletului organizează în mod specific percepţia asupra realităţii şi, mai cuprinzător, modul vederii şi raportării la realitate, iar aceasta pentru că "mintea se preface după forma fiecărui lucru şi se colorează după chipul lucrului cunoscut de ea"4. 

Pe de o parte, mintea este trasă în jos de simţuri5, dacă lucrarea lor nu este hotărnicită de raţiune. Şi, în situaţia aceasta, patimile dau o receptare distorsionată, o înţelegere eronată şi o folosinţă contrară firii, iraţională, a lumii. Şi, reversul acestei situaţii, despătimirea lărgeşte, extinde puterile de înţelegere ale omului. Celui curat, afirmă Sf. Antonie cel Mare, nimic nu-i este neînţeles6. La Sf. Marcu Ascetul, găsim un diagnostic chiar mai desluşit, privind cauzele pentru care puterile înţelegătoare ale omului (cu precădere mintea) sunt afectate. Este vorba despre iubirea de argint, slava deşartă şi plăcere7. Ceva apropiat formulează şi Ilie Ecdicul: "Când îţi vei dezrobi mintea din plăcerea (voluptatea) trupurilor, banilor şi mâncărilor, orice vei face ţi se va socoti dar curat, adus lui Dumnezeu, şi ţi se va da în schimb să-ţi deschizi ochii inimii tale şi să poţi privi clar raţiunile lui Dumnezeu, scrise în ea"8. Însă mintea nu trebuie să lupte împotriva simţurilor, şi nici să caute să se detaşeze de ele. De fapt, Sf. Simeon Noul Teolog afirmă că "mintea fără simţuri nu-şi arată nicidecum lucrările sale şi nici simţurile pe ale lor fără minte9". 

Câtă vreme este alipită de lucrurile mărginite ale lumii sensibile, mintea este fragmentată între acestea. Însă, potrivit firii ei, ne spune un autor filocalic, ea este simplă, "pentru că şi Dumnezeu este simplu". Raţiunea însă, potrivit aceluiaşi autor, e rânduită să cumpănească experienţele simţurilor, anume datele ce vin prin ele, pentru ca ele să nu producă vreo vătămare minţii. Nu este vorba de o respingere nediferenţiată a lucrurilor lumii sensibile, ci de o întrebuinţare cumpătată şi de o apreciere adecvată a lucrurilor. Când raţiunea "judecă cu pricepere" lucrarea simţurilor, fără să le facă "mai tocite decât trebuie" şi "fără să acopere sau să dispreţuiască frumuseţile celor supuse simţurilor", dar şi fără "să le laude în chip josnic şi deci fără să pună autoritatea minţii sub ascultarea acestora cu nepăsare", când, în fine, raţiunea dă cu înţelepciune fiecăruia ce i se cuvine, "mintea se face îndată unitară şi simplă, restabilindu-se firea ei10". 

Există aşadar o legătură între vederea de care este capabilă mintea şi modul pătimaş sau despătimit în care trăim. Aceasta leagă lucrarea poruncilor, care este expresia vie a credinţei, de puterea înţelegătoare a omului. Lucrarea poruncilor, cel mai adesea înţelese ca fiind expresia vie a credinţei, despătimeşte pe om, eliberându-l de înţelesurile pătimaşe ale lucrurilor şi de întrebuinţarea lor egoistă, lărgind totodată puterile lui de înţelegere. Sf. Maxim Mărturisitorul afirmă aceasta: "Cârmuind mânia şi pofta, raţiunea lucrează virtuţile. Iar mintea luând seama la raţiunile lucrurilor, dobândeşte cunoştinţa cea fără greşeală a lor. Când deci raţiunea, după alungarea celor contrare, află ceea ce este vrednic de iubit prin fire, iar mintea, după trecerea peste cele ce pot fi cunoscute, sesizează Cauza lucrurilor, cea mai presus de ştiinţă şi cunoştinţă, atunci se iveşte pătimirea îndumnezeirii prin har"11. 

Atât de mult au crezut sfinţii în această unitate a persoanei umane, care este afectată prin gânduri şi fapte în toate puterile ei, care se resimt în manifestarea lor şi în fineţea lor, de pe urma felului în care sunt întrebuinţate toate celelalte. Şi, mai ales, părinţii pun în legătură întrebuinţarea minţii cu lucrarea virtuţilor. Iată exprimarea, mai directă, a legăturii dintre vedere, înţelegere şi lucrarea virtuţilor: "Puterile cuprinzătoare ale minţii sunt patru: cuminţenia, agerimea, înţelegerea şi destoinicia. Cel ce uneşte acestea cu cele patru virtuţi cuprinzătoare ale sufletului, însoţind cu cuminţenia minţii cumpătarea sufletului; cu agerimea, chibzuinţa; cu înţelegerea, dreptatea; cu destoinicia, bărbăţia, şi-a întocmit sieşi, în chip îndoit, căruţă cu foc ce-l duce la cer"12. Într-un alt loc, descoperim o apreciere înrudită: "Trei sunt virtuţile care procură minţii totdeauna lumină: a nu vedea viclenia (răutatea) vreunui om, a face bine celor ce-i fac rău şi a suporta netulburat cele ce vin asupra lui. Aceste trei virtuţi nasc alte trei mai mari ca ele. Nevederea vicleniei (răutăţii) unui om naşte iubirea, a face bine celor ce-i fac rău aduce pacea şi a suporta cele ce vin asupra lui fără tulburare aduce blândeţea" (Cuviosul Isaia Pustnicul, cuv. 7, cap. 3, în Filocalia, vol. XII, p. 78).
  
Cuprinderea lumii prin înduhovnicirea vieţii omeneşti

Restaurarea lucrării minţii, cum observă părintele Dumitru Stăniloae, simplitatea ei nehotărnicită, nu se realizează prin dispreţuirea lucrurilor sensibile, ci, dimpotrivă, prin "descoperirea frumuseţii unitare în toate, prin depăşirea a ceea ce le desparte". Găsim aici o viziune exprimată limpede şi de Sf. Maxim Mărturisitorul, potrivit căruia drumul către desăvârşire, către sfinţenie, trece prin contemplarea lumii. 

De fapt, cum găsim formulat limpede la Sf. Petru Damaschinul, toate sunt rânduite să folosească omului în vederea creşterii sale în virtute şi spre apropierea lui de Dumnezeu. El consideră că buna vieţuire presupune ca omul "să aibă mintea când la contemplarea celor sensibile, când la cunoaşterea celor inteligibile şi la ceea ce e fără chip; şi iarăşi, când la vreun înţeles al Scripturii, când la rugăciunea curată. Iar trupul, când la citire, când la rugăciune curată, când la lacrimi pentru sine însuşi sau pentru altcineva din compătimirea cea după Dumnezeu, când la lucru spre ajutorul vreunuia care e neputincios sufleteşte sau trupeşte"13. Toate acestea pentru că, aşa cum afirmă şi părintele Stăniloae, "spiritul este cel ce transfigurează lucrarea simţurilor şi nu se dispersează de ea. Omul e unitate de suflet şi trup în actele, în gândurile şi în sentimentele sale"14. Mai mult decât atât, pentru omul duhovnicesc, mintea şi simţurile devin "o unitate cunoscătoare şi un plan mai înalt", dovedind că omul poate cunoaşte "ca o fiinţă totală realităţile superioare"15. 

E cumva de înţeles de ce adesea credinţa este foarte strâns legată de poruncile lui Dumnezeu. Sf. Grigorie Sinaitul, de exemplu, apropie până la identificare poruncile de credinţă. În aceasta stă caracterul viu al cunoaşterii prin credinţă, care constă în atitudini, în puteri şi lucrări omeneşti puse în slujba credinţei. "Socoteşte ca lege nemijlocită a poruncilor credinţa care lucrează în inimă. Căci din această credinţă izvorăşte toată porunca şi ea produce luminarea sufletelor16".  

Viaţa şi cunoaşterea prin credinţă 

Înfăptuind poruncile, cultivând virtuţile, într-o viaţă tot mai mult călăuzită şi transfigurată de har, omul reorganizează întreg spaţiul şi timpul lumii, cu lucrurile şi situaţiile vieţii concrete. Credinţa ajunge să resemnifice întreaga viaţă omenească şi să reorganizeze câmpul acţiunilor omeneşti, umplând cu sens fiecare gest, fiecare cuvânt. "Toate sunt cu putinţă celui ce crede (Marcu 9, 23). Căci credinţa se socoteşte în loc de dreptate (Romani 4, 9). Căci sfârşitul legii este Hristos (Romani 10, 4). Credinţa împlineşte viaţa omului şi aduce pe om la starea deplinătăţii. Ea devine, celui ce crede, "puterea care ne face să murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui şi să credem că moartea aceasta este pricina vieţii. Ea ne face să socotim sărăcia ca bogăţie, neînsemnătatea şi umilirea ca slavă şi cinste adevărată; iar când nu avem nimic, să credem că stăpânim toate (2 Corinteni 6, 10), mai bine zis că am dobândit bogăţia cunoştinţei lui Hristos cea nepătrunsă (Efeseni 3, 8). Ea ne face să privim toate cele ce se văd ca ţărână şi fum"17. 

Aşadar, cei ce-L caută pe Dumnezeu pe drumul exclusiv al raţiunii omeneşti, aşa cum caută un lucru, nu vor găsi nimic. "Dumnezeu, afirmă Sf. Simeon Noul Teolog, nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci e nevăzut"18. "Nu căuta cu mintea ce este Dumnezeu şi unde este. Căci este mai presus de fiinţă şi necuprins de loc, fiind mai presus de toate", spune Teognost19. De fapt, Dumnezeu poate fi sesizat prin credinţa vie, făptuitoare, căci e ascuns în poruncile Sale, şi "cei ce-L caută pe El Îl găsesc pe măsura împlinirii lor"20, şi pe cât se curăţă, pe atât se învrednicesc de iluminare21. Încât, pentru cei ce ajung să înţeleagă duhovniceşte, Dumnezeu Se descoperă a fi pretutindeni; "căci e de faţă, fiind în toate şi în afară de toate. El este în toate şi aproape de cei ce se tem de El (Psalmul 84, 10), dar mântuirea Lui e departe de cei păcătoşi"22.
 
Sursa:  http://ziarullumina.ro/materia-pe-cantarul-spiritului-77926.html

Note: 1 Sf. Grigorie Palama, Despre cunoştinţa naturală, cap. 50, în Filocalia, vol. VII.
2 Idem, Tomul Aghioritic, în Filocalia, vol. VII. 
3 Sf. Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, cap. 118, în Filocalia, vol. I. 
4 Petru Damaschinul, Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, vol. V, p. 100. 
5 "Închide simţurile în cetatea liniştii, ca să nu tragă mintea spre poftele lor". (Talasie Libianul, Despre dragoste,înfrânare şi petrecerea cea după minte, suta a doua, cap. 10, în Filocalia, vol. IV). 
6 Op. cit., cap. 106, în Filocalia, vol. I. 
7 Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, cap. 101, în Filocalia, vol. I. 
8 Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, cap. 119, în Filocalia, vol. IV. 9 Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, cap. 34, în Filocalia., vol. VI. 
10 Calist Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă, cap. 87, în Filocalia, vol. VIII. 
11 Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, sc. 7, răspuns 22, în Filocalia, vol. III. 
12 Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, suta întâi, cap.12, în Filocalia, vol. VI. 
13 Petru Damaschinul, op. cit., vol. V. 
14 Nota 35, în Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit.. 
15 Ibidem. 
16 Sf. Grigorie Sinaitul, Capete după Acrostih, cap. 24, în Filocalia, vol. VII. 
17 Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit., cap. 10. 
18 Ibidem, cap.1. 
19 Teognost, Despre făptuire, contemplaţie şi preoţie, cap. 9, în Filocalia, vol. IV. 
20 Marcu Ascetul, op. cit., cap. 190. 
21 Teognost, op. cit., cap.9. 
22 Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit., cap.1.

În România se pune la cale o „revoluţie franceză”

Generalul Westermann, unul dintre generalii armatei revoluţionare raporta Comitetului de Bunăstare: „Vendeea nu mai există, tovarăşi cetățeni republicani! A murit sub săbiile noastre împreună cu femeile și copiii săi. Tocmai i-am îngropat în mlaștinile și pădurile din Savenay. Potrivit ordinelor voastre, copiii au fost călcaţi pînă la moarte sub copitele cailor noştri; femeile au fost măcelărite astfel încât să nu mai poată aduce soldați pe lume. Străzile sînt pline de cadavre; în multe locuri, ele formează întregi piramide. În Savenay a fost nevoie de detaşamente suplimentare de execuţie deoarece trupele lor încă se predau. Noi nu luăm prizonieri. Cineva trebuie să le ofere pîinea libertăţii; totuși, mila nu are nimic de-a face cu spiritul revoluției”.

Un alt amuzament al „Albaştrilor”, care se autodenumeau „colonnes infernales” (coloanele infernale, n.t.), era arderea femeilor și a copiilor în cuptoare de pâine. Pentru obţinerea maximului de plăcere sadică din această practică, victimele erau aşezate în cuptoare reci care erau apoi încălzite.

În Vendeea, un sport deosebit de popular în rândul Albaştrilor era aruncarea copiilor de la ferestre și prinderea lor în baionete. La fel de populară era practica de căsăpire a femeilor gravide, în scopul de a scoate si măcelări copiii lor nenăscuți, după care mamele erau lăsate să sîngereze până la moarte. Alte femei gravide au fost strivite până la moarte în prese de vin și fructe. De asemenea, populară era şi arderea victimelor în case și biserici. Această poftă de sânge s-a dezlănţuit în aşa măsură încât comandantul Grignon a dat ordinul ca toată lumea întâlnită pe drum să fie ucisă pe loc, chiar dacă ar fi fost republicani. Un caz deosebit de înspăimîntător a implicat o fată care a fost legată goală între ramurile unui copac după ce a fost violată și a fost supusă unor încercări repetate de a fi tăiată în jumătate. Imaginaţia Albaştrilor nu mai avea limite.

În Revoluția Franceză drojdia Franței a cedat poftei de sînge şi a deschis uşa către rău.

·          

Pasajele de mai sus sunt extrase din textul lui Errik von Kuehnelt  Leddihn „Operaţiunea paricidul – Sade, Robespierre şi Revoluţia Franceză” şi sunt doar câteva „evenimente” zilnice normale din timpul Revoluţiei Franceze, faza războiului civil din Vandeea, regiune în care ţăranii se răsculaseră. Pentru a-i înfrânge, armatele republicane au omorât fără discriminare femei, copii, bărbaţi, răsculaţi şi civili şi au continuat să execute şi să ardă sate chiar după înfrângerea Armatei Catolice. În palmaresul revoluţiei, numai Vandeea aducea peste 170.000 de victime, dar reprimarea împotrivirii populaţiei la revoluţie a continuat în multe alte zone.  

Episoade ca acestea se vor întâlni în dictaturile tuturor celorlalte revoluţii care îi vor urma; să ne amintim de sălbăticia cu care au fost trataţi deţinuţii politici din România, devenită comunistă în prelungirea revoluţiei bolşevice. Ce ar putea motiva, cum s-ar putea explica o astfel de orgie a morţii, de beţie a masacrului, celebrată prin eliberarea celor mai întunecate dimensiuni ale fiinţei umane. Ce justifică dispreţul total şi respingerea ca semen al tău a cuiva care nu ţi-a făcut nimic, deliciul chinuirii şi al omorârii, savurarea sălbatică a negării prin măcelărire a fiinţei din faţa ta?

Am dat pasajele ca pe o atenţionare, un semnal despre ceea ce s-ar putea întâmpla în curând în România. Căci există o serie întreagă de asemănări între situaţia de atunci din Franţa şi cea de acum din Occident-România : agresiunea virulentă împotriva creştinismului, a familiei, a identităţii, a fiinţei umane însăşi, a proprietăţii; o impunere dictatorială a modelelor derivate din ideologiile stângii extreme (azi, neo-marxiste); o propagandă masivă susţinută cu fonduri uriaşe de mafia bancară globalistă; activişti/mercenari/actori civici şi politici plătiţi şi finanţaţi copios, inclusiv cu promisiuni de aşezare la putere;  minciună, manipulare, dihonie, separare pe falii ireparabile, pierderea raţiunii, o nebunie de natură demonică; şi, peste toate şi în toate URA. O URĂ anihilantă, nihilistă, desfiinţarea absolută a celuilalt. A celui care are o altă asumare, o altă opinie, o altă opţiune.

O ură totală, fără limite, ne-umană. O ură despre care, aminteam într-un text recent, Soljeniţîn spunea că stă la baza sistemului filozofic al lui Marx şi Lenin, dar care stă la baza întregului plan de putere al negustorilor de bani: ... ura împotriva lui Dumnezeu o forţă mai fundamentală decât toate pretenţiile lor politice şi economice. Doar o ură din afara omului şi îndreptată împotriva omului ca creaţie a lui Dumnezeu poate fi justificarea celor care au făcut atrocităţile de mai sus. Este ura care fusese abil, consecvent, pe scară largă aprinsă şi întreţinută într-un anumit segment eterogen de populaţie unit conjunctural prin această ură şi prin patima puterii şi a banilor. Este ura care vedem cum este hrănită şi se amplifică ceas de ceas, zi de zi în România, ca un val care creşte şi ameninţă să devină un ţunami atoate-distrugător. Este ura care anunţă deja că „trebuie să curgă sânge”, care ameninţă la grămadă pe adversari cu puşcăria fără judecată, sau o judecată a poporului (Ralph C. Hancock şi L. Gary Lambert în cartea “Moştenirea Revoluţiei Franceze” spun că poporul invocat de dictatorii revoluţionari nu erau masele ţărilor respective, ci oamenii aparţinând sistemului pe care doreau să-l creeze. De dragul făuririi acestor mase de oameni noi, nicio crimă nu era prea mare şi nicio atrocitate nu era suficient de oribilă.). Este ura care ameninţă cu moartea - ardere pe rug, răstignire, împuşcare, lapidare - a celor care au o opinie contrară.

Evident că în Franţa anului 1789 a existat o bază reală de nemulţumire cu potenţial incendiar; dar ea a fost transformată într-o explozie controlată cu nitroglicerină. Era, ca şi acum, o epocă de atac puternic împotriva creştinismului, atât dinspre ateiştii revoluţionari cât şi dinspre nenumărate cercuri, grupuri, secte ocultte care se răspândiseră ca ciupercile. Erau nemulţumiri faţă de aristocraţie, faţă de rege, faţă de administraţie. Dar, în primul rând şi peste toate, era dorinţa aprigă a burgheziei, în special a negustorimii bancare, planul îndelung gândit al acesteia de a prelua puterea întâi acasă, apoi în lume. Evident că erau multe şi mari nedreptăţi şi justificate supărări. Dar niciuna dintre ele, oricât de îndreptăţită ar fi fost, şi nici suma lor, nu puteau justifica sacrificarea a sute de mii de oameni nevinovaţi în abatorul revoluţiei.

William Jenkins scrie că în timpul Terorii, Robespierre şi colegii să revoluţionari au măcelărit o mulţime de ţărani francezi. Logica lui Robespierre, dacă se poate numi aşa, era simplă: „oamenii de aici nu văzuseră niciodată [o asemenea violenţă], oamenii de aici nu comiseseră niciodată o crimă, dar trebuiau să moară pentru ca Franţa să se transforme într-o societate socialistă” (Joshua Philipp – „Originile întunecate ale comunismului”).