marți, 3 martie 2015

Traian Băsescu şi PMP-ul faţă cu Elena Udrea


Traian Băsescu a început să îşi facă drum pe la PMP şi chiar a asistat, după mărturia sa, cu plăcere la discuţiile din Consiliul Executiv Naţional în care s-au analizat ultimele conferinţe judeţene şi s-au discutat elemente de organizare pentru viitor. Marţi a trecut pe acolo ca să-i felicite că au votat împotriva lui Helwig. Iar  vinerea trecută s-a dus chiar fără să-i anunţe - a relevat presa, deşi, dat fiind faptul că acolo are biroul, nu văd de ce ar trebui să sune şi să anunţe. Tot Traian Băsescu ne-a spus că a găsit mult entuziasm şi că numai în ultima lună s-au înscris în PMP peste 14 mii de noi membri, mulţi dintre ei fără activitate politică anterioară. Implicarea lui în partid, alături de partid, în ajutorul partidului este deja o certitudine. Şi, de fapt, singura certitudine pentru PMP că va continua să existe şi să însemne ceva.
Pe de altă parte, analişti, comentatori, consultanţi, sau pur şi simplu jurnalişti vorbesc despre impactul, de la negativ la distrugător (după afiliere), a cazului Udrea asupra imaginii şi, implicit, viitorului fostului lui Traian Băsescu şi al PMP-ului. Pentru că nu sunt de aceeaşi părere,  voi încerca să ofer un alt răspuns pe baza datelor de la acest moment.
Elena Udrea
Răspunsul însă nu-l putem găsi decât oprindu-ne mai întâi la Elena Udrea, pe cale să devină, şi prin jocul datelor anterioare  (femei cu avere, şefe de partid, candidate la preşedinţie, ministru- premier, blonde (vopsite) etc.),  şi prin cel al contactului cu justiţia pentru corupţie şi abuz în funcţie, un soi de Iulia Timoşenko mioritică.
Dincolo de ancheta penală în sine şi de adevărul sau neadevărul acuzaţiilor care i se aduc – şi asupra cărora nu am a mă pronunţa în niciun fel, aşteptând să-mi arate justiţia dacă e o ticăloasă, o găinară, sau un om cinstit – Elena Udrea a ajuns să focalizeze asupra sa ura din mai multe cauze:
Apropierea de Traian Băsescu, ţintă a campaniei de demonizare practicată încă de prin 2006-2007 de larga coaliţie asupra căreia nu mai revin. Campania ulterioară împotriva ei a fost doar o cale de a-l lovi şi mai crunt pe acesta.
Ura, respingerea, contestarea preşedintelui s-au transferat asupra Elenei Udrea, aşa cum s-a transferat şi asupra multor altor colaboratori. Dar în cazul ei ele au fost amplificate de diverse detalii legate de viaţa, comportamentul şi zicerile ei. De exemplu a părut mereu a fi ultima redută, ultimul aliat, loial necondiţionat, al lui Traian Băsescu, poziţie dusă până a se lupta în locul acestuia (ceea ce, în realitate, nu a folosit niciunuia dintre ei).
Invidia faţă de avuţia sa semnalată de presă, dar şi afişată (prin detalii vestimentare, accesorii, călătorii etc.), chiar cu oarecare obrăznicie, de însăşi împricinata.
Invidia faţă de reuşita ei într-o lume a bărbaţilor, în care puţine femei au ajuns altfel decât trecând prin patul şefilor politici (detalii cunoscute din bârfele altor bărbaţi ai respectivelor partide, sau direct de la beneficiari, unii dintre bărbaţi fiind, se ştie, de două ori porci). Astfel că, stimulate şi de vârsta ei şi de faptul că nu arată rău, imaginarul individual şi cel colectiv au trecut-o pe Elena Udrea prin patul lui Traian Băsescu, prilej de alte puţin nobile gânduri ale multora: în cazul bărbaţilor,  pe tiparul „strugurii sunt acri”, de la salivări scabroase şi nesatisfăcute transformate în ură dispreţuitoare, la caracterizări extrem de puţin măgulitoare, în comparaţie cu care, cele primite de fetele ce îşi fac veacul pe şosele par mai decente. Femeile au urât-o din motive mai variate.  
Lipsa de carismă şi de cultură. Poate că Elena Udrea este un personaj de forţă, aşa cum o descrie Traian Băsescu şi cum recunosc astăzi mulţi dintre contestatarii săi, dar sigur nu are şi carismă, nu sparge sticla, nu convinge; poate că crede în ceea ce spune, dar pare falsă, nu reuşeşte să treacă dincolo de o prezenţă de activist politic. Este o problemă de structură, care nu poate fi depăşită, dar este, sigur, şi una culturală după cum o arată şi limbajul folosit: restrâns, de lemn, de activist, la nivelul oricărui funcţionar mediocru  de la partid. Cu mai multă cultură şi înţelepciune însă ar putea să ocolească primul obstacol al unei mai bune comunicări cu cei din jur.
Soţul, prietenii, apropiaţii, colaboratorii – personaje de carton, unidimensionale, de fiţe, inculte şi, normal, arogante, figuranţi din material plastic. În plus, după cum se dovedeşte pe zi ce trece, cu toţii, nişte infractori ticăloşi şi mizerabili.
Detalii imputabile ale activităţii sale publice cunoscute încă de pe vremea ministeriatului său.
Viitorul lui Traian Băsescu şi al PMP-ului
Vârful atitudinii negative a populaţiei faţă de Elena Udrea a trecut. Masele au obţinut sânge, cătuşe, umilire publică, nu însă, încă, şi dovezi pentru confirmarea milioanelor de sentinţe personale, care o condamnaseră de mult. Unii sunt deja satisfăcuţi, alţii încep să fie ruşinaţi. Evident, cei mai mulţi aşteaptă încă să se facă dreptate, adică să fie condamnată vinovăţia ei fiindu-le evidentă.
Colac peste pupăză, parcă intenţionat aranjată, vine şi întâmplarea cu izmenele ude ale lui Vosganian, în comparaţie cu care bărbata Elena devine deja o luptătoare mitică, un soi de amazoană (am auzit eu însumi, de la oameni care declaraseră că o urăsc, cuvinte de apreciere pentru forţa pe care o arată).
În plus, se poate observa că tot sunt tot mai mulţi analiştii care propun o punere în pagină şi o evoluţie a evenimentelor în spiritul celei pe care am sugerat-o ca posibilă în Elena Udrea, viitorul preşedinte al României? Şarjele DNA-ului se înmulţesc cumva împotriva raţiunii juridice, adică invers proporţional cu sumele vehiculate şi cu dovezile prezentate – numai denunţuri, care pot fi ori măsluite, ori insuficiente pentru o condamnare. De la Traian Băsescu aflăm că, în timp ce era la Cotroceni, serviciile nu i-au comunicat  nimic negativ în legătură cu o posibilă activitate infracţională a dnei Udrea şi, cumva în confirmarea acestor spuse, nici în dosare nu regăsim deja tradiţionalele şi suculentele interceptări furnizate de SRI. Luni, însuşi Cătălin Tolontan, un vechi combatant împotriva Elenei Udrea pe tema galei Bute, iese şi marchează, într-o postare de pe blog din 2 martie, punctele slabe ale acuzării. Îndoiala lucrează ca un vierme la început invizibil.
În ceea ce priveşte afectarea lui Traian Băsescu şi a PMPului, cred că s-a atins limita de jos a scăderii simpatiei şi susţinerii (atinsă mai puţin din cauza împricinatei cât a absenţei lor de pe scena politică) şi că de aici încolo vom asista la o revenire - în măsura în care nu intervine punerea sub acuzare a lui Traian Băsescu în vreunul din dosare, eventual tot numai pe baza unor denunţuri (!) Dar strict pe relaţia cu Elena Udrea, de aici încolo anchetarea acesteia nu le mai poate face rău; ba chiar, eventual, le poate face bine.
Dincolo de plecarea de la Cotroceni (TB) sau de arestarea fostului lor lider (PMP), de focalizarea atenţiei, speranţelor şi, deocamdată, a simpatiei asupra noului preşedinte, căderea de 2-3 procente din ultimele sondaje se datorează mai ales lipsei din peisaj, până de curând, a celor doi actori politici. Va urma o scurtă perioadă de stagnare şi apoi, odată cu înmulţirea apariţiilor publice – orice mişcare a lui TB aduce pentru PMP o vizibilitate altfel imposibilă – o creştere lentă, probabil cu unele paliere, funcţie şi de mişcările preşedintelui Iohannis, ale PNLului şi PSDului.
În acelaşi timp, subiectul Elena Udrea se va mai prăfui şi va pierde din rating, mai ales că va fi acoperit  de dosare mult mai spectaculoase cum ar fi Microsoft, EADS, Loteria Naţională, Premierul şi cine mai ştie ce.
Să nu neglijăm nici nevoia poporului de acţiune, de spectacol, de adrenalină. Deşi vine primăvara, atmosfera pare uşor nordică, adică cam rece şi asexuată. Deja sunt destule voci care constată că e puţin cam linişte. Deja se pare că trăim într-o netulburată frăţie a partidelor, care îşi împart puterea şi nu mai avem Opoziţie. Şi cine altul decât Traian Băsescu este cel mai potrivit pentru toate acestea? Traian Băsescu umoralul, dar şi Traian Băsescu omul de stat, care a dovedit că a înţeles ce înseamnă acest lucru.
Şi să nu uităm că deşi unii dintre băsişti tac încurcaţi şi dezorientaţi de ceea ce se întîmplă, de acuzaţiile că Traian Băsesscu ar fi fost şeful mafiei, tot mai mulţi sunt şi cei care înţeleg şi cred că, de fapt, dotat cu o abilitate deosebită, Traian Băsescu a reuşit să facă în aşa fel încât să nu poată să fie acuzat de nimic (din punct de vedere penal, moral putem să ne punem întrebări), folosindu-se în acelaşi timp, fără scrupule, …, de tot felul de indivizi mai mult sau mai puţin curaţi, cât au fost utili scopurilor pe care şi le-a propus, ca şef de stat: să edifice o Românie modernă, capitalistă, orientată spre Occident, euroatlantistă. (Florin Budescu)
Ori să crezi – şi să mai şi spui – că cel care a iniţiat şi a susţinut, chiar şi prin neîncetata repetare publică, un mecanism care a făcut posibil ca justiţia să ajungă la demnitarii de orice nivel, la oamenii din chiar imediata lui apropiere, la rudele sale cele mai apropiate, şi căruia el însuşi îi poate cădea victimă, a fost şeful mafiei doar pentru că era în vârful unui stat corupt, ticălos şi mafiot, pe care a luptat să-l reformeze, înseamnă să fii ori prost de tot, ori ticălos. Sau personajul în cauză să fie complet, iremediabil, incurabil nebun; ceva gen benzile desenate. Ceea ce, îi e oricui clar, nu e cazul.
Un ultim motiv pentru traseul pe care l-am schiţat este că, din fericire pentru România, o parte dintre români sunt şi mai cinstiţi şi mai inteligenţi decât cred combinatorii mafioţi, politicienii şi slugile lor şi, în mod sigur, decât aceştia.
Iar dacă lucrurile merg în această direcţie (că tot îl întrebau cei din presă) posibilitatea ca Traian Băsescu să fie, undeva după 2016, prim ministru nu este de loc o extravaganţă. Dar despre cum, când şi cu cine rămâne pe altădată.

duminică, 1 martie 2015

Când şi cum să-ţi elimini opozanţii



Dincolo de tragedie, de semnificaţia, implicaţiile şi urmările sale, asasinarea lui Boris Nemţov se poate dovedi un prilej nimerit pentru a răspunde la întrebarea: Câtă încredere putem avea în ceea  ce ne spune (că face şi că nu face) Puterea?
Nu vreau să afirm că cei de la Kremlin - Putin, mai exact - au aranjat asasinarea lui Nemţov. Aşa cum nici nu pot să contest această ipoteză. Nuanţa pe care vreau să o aduc opiniilor pe care le-am văzut expuse prin presă – în special la televiziuni - se referă la poziţia, la prima vedere raţională, cum că Putin are mai mult de pierdut din eliminarea acestuia acum şi că, în mod normal nu ar avea de ce să fie implicat în evenimente, ba chiar ar fi fost interesat ca ele să nu fi avut loc, aşa că trebuie să fie scos din ecuaţie. Adică, pe scurt, ar fi fost cel mai prost moment pentru o asemenea acţiune de eliminare a adversarilor politici.
          Dar dacă, de fapt, este cel mai bun moment? Dacă ieşim din această logică simplă şi directă şi ne punem întrebarea:  Ce moment mai bun ar putea alege Puterea  (mai ales o Putere arogantă şi plină de sine) pentru a-şi elimina adversarii politici decât atunci când, logic, toate argumentele raţionale spun că nu ar fi trebuit să o facă? Când este în lumina reflectoarelor şi toţi ochii sunt pe ea? Când pare cel mai departe de motivul, locul şi ora crimei? Când poate să te privească în ochi şi să râdă de tine pentru că nu poţi dovedi nimic,  în timp ce se miră condescendentă de puţina minte pe care o ai ca să ajungi să o bănuieşti? Când poate să vină şi să spună: Sunteţi nebuni, acum, cu toate bubele pe cap, când oricum mi se orchestrează tot soiul de campanii de defăimare, eram atât de tâmpită să-mi fac singură una ca asta? Măi băieţi, veniţi-vă în fire, hai că suntem ocupaţi, avem treabă, nu ne arde de prostii. Mai ales că ea înfiinţează comisia de anchetă şi coordonează cercetările?
          De aici încolo, cred că investigaţia (mai curând ipotezele şi construcţiile noastre deductive) trebuie să rămână deschisă oricărei dezvoltări. Chiar dacă nu vom afla prea curând - sau, niciodată - adevărul. Căci, din păcate, în umbra unui regim în care oamenii sunt omorâţi pentru că au opinii contrare; în care pe fundalul revendicării independenţei republicilor caucaziene înglobate cu forţa în marea Rusie, cel puţin la fel de legitimă ca aceea, recunoscută de Kremlin, a separatiştilor din Ucraina, nu am aflat încă un răspuns mulţumitor în legătură cu "orchestrarea" unora dintre aşa-zisele atacuri teroriste şi cu intervenţia deplorabilă, a forţelor speciale  (cum ar fi la şcoala din Beslan unde au murit 330 de persoane dintre care 196 de copii), nu te poţi aştepta să afli decât adevărul acestuia. Care poate să fie foarte departe de adevărul evenimentelor. Şi pe care, chiar dacă este real, ajungi să nu îl mai crezi tocmai pentru că minciuna stă zilnic cu autorităţile la masa (o ştim, din păcate, şi din experienţa cu guvernanţii noştri).

          Şi, pentru că tot vorbim despre Putere, adevăr şi mincină, să ilustrăm cu câteva concluzii dintr-o mult mai amplă dezbatere organizată de Europa Liberă pe 1 septembrie 2014 cu ocazia comemorării a 10 ani de la masacrul din Beslan:

            Editorialistul Radio Svoboda, Vladimir Voronov, povestește că în timpul acelor evenimente s-a aflat chiar lângă școală. „Impresia mea cea mai puternică, - spune Vladimir Voronov, - a fost cea de haos total: în școală erau teroriști și ostatici, iar în afara acesteia – lipsa oricărei coordonări. O mulțime de șefi de nivel local și federal, dar situația rămânea negestionată. Iată de ce nici nu mă miră prea mult faptul că chiar și după 10 ani versiunea oficială e plină de găuri negre și lucruri nespuse până la capăt. Iar întrebarea cea mai importantă care rămâne fără răspuns continuă să fie: cine a organizat atacul terorist – cine l-a planificat, cine a ales obiectul atacului și cine a tras nemijlocit de sforile care i-au pus în acțiune pe păpușile-marionete – pe teroriști”.        
           Vladimir Voronov: „Pe data de 3 septembrie nu putem spune că a fost o operațiune de salvare a ostaticilor – nu a existat o operațiune ca atare în acest sens, a fost doar haos și dezordine”.
Opinia este împărtășită și de editorialistul de la Novaia Gazeta, Elena Milașina:
           Elena Milașina: „Deja la sfârșitul primei zile toate persoanele oficiale știau că cifra reală a ostaticilor depășește mult 300 de persoane. Datele oficiale, care însă nu au fost făcute publice vorbeau despre peste 800 de ostatici și între 30 și 50 de teroriști. Presei însă i s-au comunicat date cu privire la 17 ostatici, apoi 120. Pe 2 septembrie numărul declarat de ostatici a ajuns la 354 și acolo s-a blocat. Supraviețuitorii povesteau ulterior că teroriștii au fost înfuriați de acest lucru. Și da, convingerea mea și a altor experți este că dacă atunci, pe 1 septembrie 2004, s-ar fi dat cifra reală a ostaticilor, dacă s-ar fi spus în presă că acolo sunt peste 800 de copii, asta ar fi determinat puterea să acționeze altfel, ar fi existat o altfel de presiune din partea societății. Și atunci serviciile speciale ruse nu s-ar fi pregătit doar pentru o operațiune în forță. Iar scopul operațiunii care a urmat a fost unul evident – de a-i lichida pe teroriști cu orice preț. Și pentru asta au fost folosite toate resursele, inclusiv cele informaționale. Deci, convingerea mea este că dacă s-ar fi spus cifra reală de ostatici, bilanțul tragediei ar fi fost mai puțin dramatic”.
          Avocatul Iurii Ivanov, unul dintre membrii Comisiei Beslan, creată pentru a elucida circumstanțele tragediei, spune că o mare parte din responsabilitatea pentru numărul mare de victime revine președintelui rus Vladimir Putin. Acest lucru însă a fost ascuns de Comisia Beslan, era practic un subiect tabu:
          Iurii Ivanov: „Suntem o țară autoritară, cu un regim autoritar. Tot ce se întâmplă, mai ales deciziile de un astfel de dramatism, au loc cu girul președintelui. Este evident că președintele a dat ordin să fie nimiciți teroriștii cu orice preț. Președintele oricărei țări are dreptul să adopte decizii la limită în situații extreme. Iar Putin a avut două asemenea situații – Beslan și Nord-Ost - și ambele le-a gestionat mizerabil – în ambele cazuri jumătate din victime au murit pentru că oamenilor nu li s-a acordat ajutor medical la timp. În cazul cu Beslan, sala sportivă a ars, fără să vină pompierii, două ore și un sfert și în consecință aproape 170 de copii au ars de vii sau s-au sufocat.

luni, 23 februarie 2015

Eminescu, şcoala românească şi ora de religie


 Mihai Eminescu pedagog și revizor școlar, 5 lei - Lajumate.ro
 
Şcoalele primare nu sunt institute pentru propagarea ştiinţei, ci institute de creştere (educaţiune). Pe de altă parte, Biserica este asemenea un institut de creştere şi influenţa ei asupra şcolii primare este cea mai folositoare. Cititul, scrisul şi socoteala nu sunt ştiinţe, sunt mijloace numai, cele dentâi pentru a-şi fixa memoria şi a ajunge la cunoştinţe, cea din urmă pentru a uşura judecata asupra valorilor. Materia adevărată ce caută a se preda în şcolile primare trebuie să fie educativă. Tocmai acesta e defectul şcoalelor din România, că cele primare cât şi cele secundare îngreuie memoria şi judecata copiilor c-o mulţime de cunoştinţe nefolositoare – nicio programă de studii nu-i aşa încărcată ca cea din România – lăsând caracterul şi sentimentele paragină. Ştiinţa începe abia acolo unde judecata e coaptă, disciplina caracterului deplină, înainte de această epocă nu există decât creştere prin deosebite mijloace, din cari religia este cel mai puternic. Partea pur dogmatică a religiei se pierde cu vremea, dar sâmburele ei moral rămâne şi formează tăria caracterului. Institutele noastre de educaţie – interconfesionale – produc pehlivanii şi papugii cari de la 15-16 ani încep a aspira la funcţiile statului, împlu – privelişte greţoasă – localele obscene de petrecere şi ne inspiră de pe acum dezgust şi o mare nelinişte în privirea viitorului României. (Fragment din articolul:  „Românul” combate ideile emise de noi ... apărut în ziarul Timpul pe 11 octombrie 1878)
            
Lăsând deoparte forma cuvintelor, care ne poartă în atmosfera de acum 144 de ani, nu găsesc în fragmentul de mai sus nimic care să nu fie o temă importantă a educaţiei şcolare a zilelor noastre.
Iar în ceea ce priveşte importanţa religiei în formarea fiecărui om, mai simplu de atât şi mai evident nici că se poate. Acum mă aştept să vină unii şi alţii să zică că Eminescu e bătrân (adică are vreo 172 de ani), că e bolnav, că e habotnic, sau că acum e rece şi că nu mai are habar de focul cu care ard tot soiul de patimi în noi, iar morala religioasă, pe care a fost construită societatea europeană atât amar de ani, le încurcă lucrurile. Ce patimi? Păi a banului, a puterii, a sexului cu diverse soiuri de partener uman, animal şi tehnic, a magiei....
Eminescu nu a rămas cunoscut ca un creştin habotnic sau fundamentalist; şi nici măcar ca unul practicant. Nu poate fi „acuzat” nici de o viaţă de ascet sau de sihastru. Puţine dintre miile sale de articole se opresc asupra religiei. Dar atunci când o face, ca şi în toate celelalte, se dovedeşte acelaşi gânditor închegat şi complex, cu o viziune coerentă, organică, de bun simţ. Ceea ce el ne spune este că, înainte de a vrea să facem din copiii noştri savanţi, ingineri, funcţionari (şi să existe riscul ca ei să ajungă nişte biete nulităţi, nişte carcase fără conţinut, fără repere, cu viaţa dezorganizată, paraziţi sau potenţiali infractori) să avem grijă să le dăm ceea ce este necesar pentru ca ei să devină oameni: adică să-şi ducă viaţa conştienţi de existenţa celorlalţi şi, dacă nu ajung să fie chiar dedicaţi acestei existenţe, măcar să o respecte.  Acest lucru nu se obţine nici prin studiile de istoria religiilor, care rămân în final o chestiune de specializare, de canalizare a unui interes născut tocmai din contactul cu religia, nici prin lipsitele de sevă ore de educaţie civică. Acest lucru nu se poate obţine decât prin includerea poveştilor în educaţia copilului; iar religia are tocmai acest unic merit: de a transmite normele morale de convieţuire armonioasă pe o ţesătură apropiată de cea a basmelor, care au lucrat, alături de contactul senzorial direct şi completându-l pe acesta, în prima etapă a contactului fiecărui omuleţ cu universul înconjurător văzut şi, mai ales, nevăzut.
Chiar dacă din citirea fragmentului de mai sus unii ar putea spune că Eminescu vorbeşte despre necesitatea religiei numai în ciclul primar, eventual în cel secundar, concluzia lor este una greşită. În câteva cuvinte, marele poet creionează, de fapt, o nouă structurare a învăţământului, cu accentul pus în anii primari şi secundari pe formarea ca om, pe „creşterea” sau „educaţia” copilului, pentru ca numai apoi acesta să se întâlnească, treptat şi după vocaţie cu domeniul ştiinţelor.
Mai mult chiar, după cum voi arăta, Eminescu crede că învăţământul confesional este mult mai performant, în ceea ce priveşte calitatea şi soliditatea celui care îl urmează, decât cel general, denumit în text „interconfesional”, adică ceea ce avem astăzi.
Dar dovada cea mai limpede... sunt şcoalele confesionale din Austro-Ungaria, singurele institute vrednice de toată lauda, care disciplinează în mod riguros caracterul populaţiunilor române de acolo. O altă dovadă sunt şcoalele catolice din Bucureşti, vizitate de copii români, ba de evrei chiar. Şi de ce? Pentru că şcoalele interconfesionale corup.
În ceea ce ne priveşte, când te uiţi în unele dintre manualele bieţilor copilaşi şi te simţi în "Ţara cuvintelor stupide, cu adevărat reci, goale, deformatoare şi nefolositoare, din diverse ştiinţe false şi neputincioase îndesate în minţile lor încă fascinate de lumea poveştilor (Oare de ce îi prind şi, dacă nu se repliază la timp, chiar îi distrug, jocurile de pe calculator pe copii? Oare de ce sunt atât de fascinaţi după filmele cu magie, după cele fantastice sau ştiinţifico-fantastice? Oare nu pentru că în ele caută vitaminele şi mineralele cunoaşterii, necesare dezvoltării caracterului şi spiritului lor, sub forma unui sirop gustos şi nu a unui praf înecăcios sau a unei soluţii scârboase.), parodii ale celor serioase şi adevărate, nu ai cum să nu te întrebi: Şi copiii ce vină au? Sau ce vrem să facem din ei? Că pentru ei nu mai întreb.

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...