Traian Băsescu şi PMP-ul faţă cu Elena Udrea

Traian Băsescu a început să îşi facă drum pe la PMP şi chiar a asistat, după mărturia sa, cu plăcere la discuţiile din Consiliul Executiv Naţional în care s-au analizat ultimele conferinţe judeţene şi s-au discutat elemente de organizare pentru viitor. Marţi a trecut pe acolo ca să-i felicite că au votat împotriva lui Helwig. Iar  vinerea trecută s-a dus chiar fără să-i anunţe - a relevat presa, deşi, dat fiind faptul că acolo are biroul, nu văd de ce ar trebui să sune şi să anunţe. Tot Traian Băsescu ne-a spus că a găsit mult entuziasm şi că numai în ultima lună s-au înscris în PMP peste 14 mii de noi membri, mulţi dintre ei fără activitate politică anterioară. Implicarea lui în partid, alături de partid, în ajutorul partidului este deja o certitudine. Şi, de fapt, singura certitudine pentru PMP că va continua să existe şi să însemne ceva.

Pe de altă parte, analişti, comentatori, consultanţi, sau pur şi simplu jurnalişti vorbesc despre impactul, de la negativ la distrugător (după afiliere), a cazului Udrea asupra imaginii şi, implicit, viitorului fostului lui Traian Băsescu şi al PMP-ului. Pentru că nu sunt de aceeaşi părere,  voi încerca să ofer un alt răspuns pe baza datelor de la acest moment.

Elena Udrea

Răspunsul însă nu-l putem găsi decât oprindu-ne mai întâi la Elena Udrea, pe cale să devină, şi prin jocul datelor anterioare  (femei cu avere, şefe de partid, candidate la preşedinţie, ministru- premier, blonde (vopsite) etc.),  şi prin cel al contactului cu justiţia pentru corupţie şi abuz în funcţie, un soi de Iulia Timoşenko mioritică.

Dincolo de ancheta penală în sine şi de adevărul sau neadevărul acuzaţiilor care i se aduc – şi asupra cărora nu am a mă pronunţa în niciun fel, aşteptând să-mi arate justiţia dacă e o ticăloasă, o găinară, sau un om cinstit – Elena Udrea a ajuns să focalizeze asupra sa ura din mai multe cauze:

Apropierea de Traian Băsescu, ţintă a campaniei de demonizare practicată încă de prin 2006-2007 de larga coaliţie asupra căreia nu mai revin. Campania ulterioară împotriva ei a fost doar o cale de a-l lovi şi mai crunt pe acesta.

Ura, respingerea, contestarea preşedintelui s-au transferat asupra Elenei Udrea, aşa cum s-a transferat şi asupra multor altor colaboratori. Dar în cazul ei ele au fost amplificate de diverse detalii legate de viaţa, comportamentul şi zicerile ei. De exemplu a părut mereu a fi ultima redută, ultimul aliat, loial necondiţionat, al lui Traian Băsescu, poziţie dusă până a se lupta în locul acestuia (ceea ce, în realitate, nu a folosit niciunuia dintre ei).

Invidia faţă de avuţia sa semnalată de presă, dar şi afişată (prin detalii vestimentare, accesorii, călătorii etc.), chiar cu oarecare obrăznicie, de însăşi împricinata.

Invidia faţă de reuşita ei într-o lume a bărbaţilor, în care puţine femei au ajuns altfel decât trecând prin patul şefilor politici (detalii cunoscute din bârfele altor bărbaţi ai respectivelor partide, sau direct de la beneficiari, unii dintre bărbaţi fiind, se ştie, de două ori porci). Astfel că, stimulate şi de vârsta ei şi de faptul că nu arată rău, imaginarul individual şi cel colectiv au trecut-o pe Elena Udrea prin patul lui Traian Băsescu, prilej de alte puţin nobile gânduri ale multora: în cazul bărbaţilor,  pe tiparul „strugurii sunt acri”, de la salivări scabroase şi nesatisfăcute transformate în ură dispreţuitoare, la caracterizări extrem de puţin măgulitoare, în comparaţie cu care, cele primite de fetele ce îşi fac veacul pe şosele par mai decente. Femeile au urât-o din motive mai variate.  

Lipsa de carismă şi de cultură. Poate că Elena Udrea este un personaj de forţă, aşa cum o descrie Traian Băsescu şi cum recunosc astăzi mulţi dintre contestatarii săi, dar sigur nu are şi carismă, nu sparge sticla, nu convinge; poate că crede în ceea ce spune, dar pare falsă, nu reuşeşte să treacă dincolo de o prezenţă de activist politic. Este o problemă de structură, care nu poate fi depăşită, dar este, sigur, şi una culturală după cum o arată şi limbajul folosit: restrâns, de lemn, de activist, la nivelul oricărui funcţionar mediocru  de la partid. Cu mai multă cultură şi înţelepciune însă ar putea să ocolească primul obstacol al unei mai bune comunicări cu cei din jur.

Soţul, prietenii, apropiaţii, colaboratorii – personaje de carton, unidimensionale, de fiţe, inculte şi, normal, arogante, figuranţi din material plastic. În plus, după cum se dovedeşte pe zi ce trece, cu toţii, nişte infractori ticăloşi şi mizerabili.

Detalii imputabile ale activităţii sale publice cunoscute încă de pe vremea ministeriatului său.

Viitorul lui Traian Băsescu şi al PMP-ului

Vârful atitudinii negative a populaţiei faţă de Elena Udrea a trecut. Masele au obţinut sânge, cătuşe, umilire publică, nu însă, încă, şi dovezi pentru confirmarea milioanelor de sentinţe personale, care o condamnaseră de mult. Unii sunt deja satisfăcuţi, alţii încep să fie ruşinaţi. Evident, cei mai mulţi aşteaptă încă să se facă dreptate, adică să fie condamnată vinovăţia ei fiindu-le evidentă.

Colac peste pupăză, parcă intenţionat aranjată, vine şi întâmplarea cu izmenele ude ale lui Vosganian, în comparaţie cu care bărbata Elena devine deja o luptătoare mitică, un soi de amazoană (am auzit eu însumi, de la oameni care declaraseră că o urăsc, cuvinte de apreciere pentru forţa pe care o arată).

În plus, se poate observa că tot sunt tot mai mulţi analiştii care propun o punere în pagină şi o evoluţie a evenimentelor în spiritul celei pe care am sugerat-o ca posibilă în Elena Udrea, viitorul preşedinte al României? Şarjele DNA-ului se înmulţesc cumva împotriva raţiunii juridice, adică invers proporţional cu sumele vehiculate şi cu dovezile prezentate – numai denunţuri, care pot fi ori măsluite, ori insuficiente pentru o condamnare. De la Traian Băsescu aflăm că, în timp ce era la Cotroceni, serviciile nu i-au comunicat  nimic negativ în legătură cu o posibilă activitate infracţională a dnei Udrea şi, cumva în confirmarea acestor spuse, nici în dosare nu regăsim deja tradiţionalele şi suculentele interceptări furnizate de SRI. Luni, însuşi Cătălin Tolontan, un vechi combatant împotriva Elenei Udrea pe tema galei Bute, iese şi marchează, într-o postare de pe blog din 2 martie, punctele slabe ale acuzării. Îndoiala lucrează ca un vierme la început invizibil.

În ceea ce priveşte afectarea lui Traian Băsescu şi a PMPului, cred că s-a atins limita de jos a scăderii simpatiei şi susţinerii (atinsă mai puţin din cauza împricinatei cât a absenţei lor de pe scena politică) şi că de aici încolo vom asista la o revenire - în măsura în care nu intervine punerea sub acuzare a lui Traian Băsescu în vreunul din dosare, eventual tot numai pe baza unor denunţuri (!) Dar strict pe relaţia cu Elena Udrea, de aici încolo anchetarea acesteia nu le mai poate face rău; ba chiar, eventual, le poate face bine.

Dincolo de plecarea de la Cotroceni (TB) sau de arestarea fostului lor lider (PMP), de focalizarea atenţiei, speranţelor şi, deocamdată, a simpatiei asupra noului preşedinte, căderea de 2-3 procente din ultimele sondaje se datorează mai ales lipsei din peisaj, până de curând, a celor doi actori politici. Va urma o scurtă perioadă de stagnare şi apoi, odată cu înmulţirea apariţiilor publice – orice mişcare a lui TB aduce pentru PMP o vizibilitate altfel imposibilă – o creştere lentă, probabil cu unele paliere, funcţie şi de mişcările preşedintelui Iohannis, ale PNLului şi PSDului.

În acelaşi timp, subiectul Elena Udrea se va mai prăfui şi va pierde din rating, mai ales că va fi acoperit  de dosare mult mai spectaculoase cum ar fi Microsoft, EADS, Loteria Naţională, Premierul şi cine mai ştie ce.

Să nu neglijăm nici nevoia poporului de acţiune, de spectacol, de adrenalină. Deşi vine primăvara, atmosfera pare uşor nordică, adică cam rece şi asexuată. Deja sunt destule voci care constată că e puţin cam linişte. Deja se pare că trăim într-o netulburată frăţie a partidelor, care îşi împart puterea şi nu mai avem Opoziţie. Şi cine altul decât Traian Băsescu este cel mai potrivit pentru toate acestea? Traian Băsescu umoralul, dar şi Traian Băsescu omul de stat, care a dovedit că a înţeles ce înseamnă acest lucru.

Şi să nu uităm că deşi unii dintre băsişti tac încurcaţi şi dezorientaţi de ceea ce se întîmplă, de acuzaţiile că Traian Băsesscu ar fi fost şeful mafiei, tot mai mulţi sunt şi cei care înţeleg şi cred că, de fapt, dotat cu o abilitate deosebită, Traian Băsescu a reuşit să facă în aşa fel încât să nu poată să fie acuzat de nimic (din punct de vedere penal, moral putem să ne punem întrebări), folosindu-se în acelaşi timp, fără scrupule, …, de tot felul de indivizi mai mult sau mai puţin curaţi, cât au fost utili scopurilor pe care şi le-a propus, ca şef de stat: să edifice o Românie modernă, capitalistă, orientată spre Occident, euroatlantistă. (Florin Budescu)

Ori să crezi – şi să mai şi spui – că cel care a iniţiat şi a susţinut, chiar şi prin neîncetata repetare publică, un mecanism care a făcut posibil ca justiţia să ajungă la demnitarii de orice nivel, la oamenii din chiar imediata lui apropiere, la rudele sale cele mai apropiate, şi căruia el însuşi îi poate cădea victimă, a fost şeful mafiei doar pentru că era în vârful unui stat corupt, ticălos şi mafiot, pe care a luptat să-l reformeze, înseamnă să fii ori prost de tot, ori ticălos. Sau personajul în cauză să fie complet, iremediabil, incurabil nebun; ceva gen benzile desenate. Ceea ce, îi e oricui clar, nu e cazul.

Un ultim motiv pentru traseul pe care l-am schiţat este că, din fericire pentru România, o parte dintre români sunt şi mai cinstiţi şi mai inteligenţi decât cred combinatorii mafioţi, politicienii şi slugile lor şi, în mod sigur, decât aceştia.

Iar dacă lucrurile merg în această direcţie (că tot îl întrebau cei din presă) posibilitatea ca Traian Băsescu să fie, undeva după 2016, prim ministru nu este de loc o extravaganţă. Dar despre cum, când şi cu cine rămâne pe altădată.