Şcoalele primare
nu sunt institute pentru propagarea ştiinţei, ci institute de creştere
(educaţiune). Pe de altă parte, Biserica este asemenea un institut de creştere
şi influenţa ei asupra şcolii primare este cea mai folositoare. Cititul,
scrisul şi socoteala nu sunt ştiinţe, sunt mijloace numai, cele dentâi pentru
a-şi fixa memoria şi a ajunge la cunoştinţe, cea din urmă pentru a uşura
judecata asupra valorilor. Materia adevărată ce caută a se preda în şcolile
primare trebuie să fie educativă. Tocmai acesta e defectul şcoalelor din
România, că cele primare cât şi cele secundare îngreuie memoria şi judecata
copiilor c-o mulţime de cunoştinţe nefolositoare – nicio programă de studii
nu-i aşa încărcată ca cea din România – lăsând caracterul şi sentimentele
paragină. Ştiinţa începe abia acolo unde judecata e coaptă, disciplina
caracterului deplină, înainte de această epocă nu există decât creştere prin
deosebite mijloace, din cari religia este cel mai puternic. Partea pur dogmatică
a religiei se pierde cu vremea, dar sâmburele ei moral rămâne şi formează tăria
caracterului. Institutele noastre de educaţie – interconfesionale – produc pehlivanii
şi papugii cari de la 15-16 ani încep a aspira la funcţiile statului, împlu –
privelişte greţoasă – localele obscene de petrecere şi ne inspiră de pe acum
dezgust şi o mare nelinişte în privirea viitorului României. (Fragment din articolul: „Românul”
combate ideile emise de noi ... apărut în ziarul Timpul pe 11 octombrie 1878)
Lăsând deoparte forma cuvintelor, care ne poartă
în atmosfera de acum 144 de ani, nu găsesc în fragmentul de mai sus nimic care
să nu fie o temă importantă a educaţiei şcolare a zilelor noastre.
Iar în ceea ce priveşte importanţa religiei în formarea
fiecărui om, mai simplu de atât şi mai evident nici că se poate. Acum mă aştept
să vină unii şi alţii să zică că Eminescu e bătrân (adică are vreo 172 de ani),
că e bolnav, că e habotnic, sau că acum e rece şi că nu mai are habar de focul
cu care ard tot soiul de patimi în noi, iar morala religioasă, pe care a fost
construită societatea europeană atât amar de ani, le încurcă lucrurile. Ce
patimi? Păi a banului, a puterii, a sexului cu diverse soiuri de partener uman,
animal şi tehnic, a magiei....
Eminescu nu a rămas cunoscut ca un creştin habotnic sau
fundamentalist; şi nici măcar ca unul practicant. Nu poate fi „acuzat” nici de
o viaţă de ascet sau de sihastru. Puţine dintre miile sale de articole se
opresc asupra religiei. Dar atunci când o face, ca şi în toate celelalte, se
dovedeşte acelaşi gânditor închegat şi complex, cu o viziune coerentă,
organică, de bun simţ. Ceea ce el ne spune este că, înainte de a vrea să facem
din copiii noştri savanţi, ingineri, funcţionari (şi să existe riscul ca ei să
ajungă nişte biete nulităţi, nişte carcase fără conţinut, fără repere, cu viaţa
dezorganizată, paraziţi sau potenţiali infractori) să avem grijă să le dăm ceea
ce este necesar pentru ca ei să devină oameni: adică să-şi ducă viaţa
conştienţi de existenţa celorlalţi şi, dacă nu ajung să fie chiar dedicaţi
acestei existenţe, măcar să o respecte.
Acest lucru nu se obţine nici prin studiile de istoria religiilor, care
rămân în final o chestiune de specializare, de canalizare a unui interes născut
tocmai din contactul cu religia, nici prin lipsitele de sevă ore de educaţie
civică. Acest lucru nu se poate obţine decât prin includerea poveştilor în educaţia
copilului; iar religia are tocmai acest unic merit: de a transmite normele
morale de convieţuire armonioasă pe o ţesătură apropiată de cea a basmelor,
care au lucrat, alături de contactul senzorial direct şi completându-l pe
acesta, în prima etapă a contactului fiecărui omuleţ cu universul înconjurător
văzut şi, mai ales, nevăzut.
Chiar dacă din citirea fragmentului de mai sus unii ar
putea spune că Eminescu vorbeşte despre necesitatea religiei numai în ciclul
primar, eventual în cel secundar, concluzia lor este una greşită. În câteva
cuvinte, marele poet creionează, de fapt, o nouă structurare a învăţământului,
cu accentul pus în anii primari şi secundari pe formarea ca om, pe „creşterea”
sau „educaţia” copilului, pentru ca numai apoi acesta să se întâlnească,
treptat şi după vocaţie cu domeniul ştiinţelor.
Mai mult chiar, după cum voi arăta, Eminescu crede că
învăţământul confesional este mult mai performant, în ceea ce priveşte calitatea
şi soliditatea celui care îl urmează, decât cel general, denumit în text „interconfesional”,
adică ceea ce avem astăzi.
Dar dovada cea
mai limpede... sunt şcoalele confesionale din Austro-Ungaria, singurele
institute vrednice de toată lauda, care disciplinează în mod riguros caracterul
populaţiunilor române de acolo. O altă dovadă sunt şcoalele catolice din
Bucureşti, vizitate de copii români, ba de evrei chiar. Şi de ce? Pentru că
şcoalele interconfesionale corup.
În ceea ce ne priveşte, când te uiţi în unele dintre manualele bieţilor
copilaşi şi te simţi în "Ţara cuvintelor stupide, cu adevărat reci, goale,
deformatoare şi nefolositoare, din diverse ştiinţe false şi neputincioase îndesate în minţile lor încă fascinate de lumea poveştilor (Oare de ce îi prind şi, dacă nu se repliază la timp, chiar îi distrug, jocurile de pe calculator pe copii? Oare de ce sunt atât de fascinaţi după filmele cu magie, după cele fantastice sau ştiinţifico-fantastice? Oare nu pentru că în ele caută vitaminele şi mineralele cunoaşterii, necesare dezvoltării caracterului şi spiritului lor, sub forma unui sirop gustos şi nu a unui praf înecăcios sau a unei soluţii scârboase.),
parodii ale celor serioase şi adevărate, nu ai cum să nu te întrebi: Şi copiii
ce vină au? Sau ce vrem să facem din ei? Că pentru ei nu mai întreb.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu