Am primit de la Fundația Arsenie Boca - 17.05.2011

Hristos a înviat!

 

Dragi prieteni,

 

Tocmai am luat lista cu necesarul de la doamna Tatiana Samoliă, administrator la Valea Screzii – Valea Plopului. Astfel, le trebuie:

• lapte praf (1,2,3), morcovi, ceapă, cartofi, teluri mari pentru bucătărie (vor fi întrebuinţate pentru prepararea mămăliguţei), 1-2 maşini de tocat carne, un aspirator (aceasta cerere e rezolvată pe jumătate, avem noi la fundaţie), şerveţele de masă, hârtie igienică, saci menajeri, serveţele umede pentru copii, pampers nr. 1 şi 5, sirop tuse ptr. cea productivă şi neproductivă - adulţi şi copii (marca humex, sau ceva nu foarte costisitor), algocalmin, paracetamol, vitamina C simplă şi/sau cu propolis, faringosept, produse de curăţenie: dezinfectant Domestos sau alte mărci, înălbitor de rufe, produse de curăţare parchet şi mobilă, feţe de mesă (80 cm cu 2,20 m), seringi de unică folosinţă (de 10 ml şi de 20), şampon pentru copii şi adulţi.

 

Să ne dea Dumnezeu resurse şi putere pentru vizita de pe 28.05.!

 

Un fel de psihanaliză

 

„Aproape la toate vârstele se întâlneşte, de pildă, conflictul acesta între a crede şi a nu crede în Dumnezeu; adică ciocnirea minţii sănătoase cu săgeţile nebuniei. Sunt unii convinşi de existenţa lui Dumnezeu, de dumnezeirea lui Iisus şi de iconomia mântuirii; dar, în răstimpuri, se pomenesc munciţi şi de chingile ateismului. Sunt alţii, care n-au muncirile acestea, chiar dacă aud de ele. Evidenţa interioară a credinţei lor e absolută. Alţii sunt bântuiţi de furtuni şi, în sfârşit, alţii, liniştiţi că au scăpat de Dumnezeu: pentru ei nu există. Adevărul e că aparatul conştiinţei lor nu mai prinde nimic, s-a defectat, realitatea spiritului e inexistentă pentru ei.

Ce poate să fie la mijloc? Ceea ce poate să fie cu un aparat de radio, care nu mai prinde undele. Undele există, dar pentru el nu mai există. El are câteva lămpi arse, bobine arse, lovituri şi piese frânte, etc. E infirm pe undeva. Aşa şi oarecare om pătimeşte multe feluri de arsuri şi frângeri lăuntrice, mai pătimşte şi arsurile mediului social, care-i zdruncină nevinovăţia, şi iată-l un ateu, la diferite grade de tărie. Toată situaţia lui se înscrie întocmai în granulele de cromatină. Ateul s-a armonizat cu acest dezechilibru. Sămânţa îl reproduce întocmai. Presupunem că e căsătorit cu o femeie, nu aşa de răvăşită la minte, aşa de dezechilibrată în mediul moral, ci o femeie credincioasă. Copiii se nasc cu două predispoziţii contradictorii: una necredincioasă a tatălui; şi a doua credincioasă, a mamei, potrivit probabilităţilor arătate.

Sufletul nu se moşteneşte, ci se creează de Dumnezeu. Credinţa e o însuşire a sufletului, e drept; dar de la Dumnezeu nu vine nimic rău. Atunci? Atunci, însuşirea sufletului de a-şi cunoaşte şi recunoaşte pe Tatăl, sau de-a se lepăda de El, e dependentă şi de construcţia genetică a trupului, în care va avea să petreacă o vreme. Cuprinsul credinţei se învaţă; înclinarea de a o învăţa sau nu se moşteneşte. Înclinarea sufletului ştim că e către obârşia sa: Anima naturaliter christiana. Înclinarea sufletului face interferenţa cu înclinarea trupului în care a fost trimis. Deci, dacă vine într-un trup în care se găseşte numai dezechilibru, nu-şi va putea manifesta înclinarea sa către cele de sus, ci va asista neputincios lângă un aparat stricat, care nu cântă, ci huruie.

Toate chinurile conştiinţei izvorăsc din simţirea acestor infirmităţi, ce zac în străfunduri, şi de unde ele răbufnesc până la suprafaţa faptelor văzute. Ca să uşureze Dumnezeu povara unui suflet, de multe ori îl cruţă de cunoştinţă infirmităţii în care trebuie să petreacă. Aşa vedem seninătate şi la idioţi.”

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

 

Cu prietenie,

 

Irina Coşoveanu

Mi-a dispărut un text de pe blog

O întâmplare cel puţin ciudată: Mi-a dispărut un text de pe blog.  Îl scrisesem ieri seară şi se numea : Judecătoarea Elena Turcu a rămas pe vecie în 2007.
Am aflat acest lucru de la Cătălin Pena care voia să-l ia pentru Ziua Veche şi deşi avea de la mine adresa html nu a găsit nimic.
Nu mi-a rămas niciun draft, nimic, ca şi cum textul nu ar fi fost acolo niciodată. Dar el poate fi găsit ca titlu pe blogurile care mă au pe blogroll: de exemplu, apare la Claudiu Târziu ca scris (acum) cu 14 ore în urmă. 
Intâi ar fi uimirea în faţa acestei dispariţii.
Apoi ar fi părerea de rău: era un text care chiar îmi plăcuse - poate printre cele mai bune scrise pe acest blog. Îmi plăcea, ţineam, natural, la el, eram chiar mândru. Poate că am fost chiar prea încântat.
Am câteva întrebări şi o cerere de ajutor:


1. În condiţiile în care eu nu l-am şters, putea să fie şters?
2. Cine putea face asta? 
3. Mai poate fi el recuperat în condiţiile în care probabil a fost totuşi citit de cineva, din moment ce apare pe alte bloguri?
4. Dacă da, cum?


Vă mulţumesc.

Actualizare 1:
După ce acest text va fi salvat, în scurt timp, pe blogul lui Târziu celălalt titlu va fi înlocuit cu acesta. Dar pe cel al lui Rafael Udrişte apar, am verificat deja, ambele: adică şi acesta cu dispariţia şi cel cu Turcu...
Am verificat şi la statistici şi pe Statscounter textul cu Turcu apare ca vizitat de 4 ori ....

Actualizare 2:
În această dimineaţă am crezut că am intrat în zona crepusculară: deschid blogul, mă uit la comentarii, poate cineva îmi vine în ajutor cu o lămurire sau un sfat, când gata să cad de pe scaun (de fapt la început nici nu am înţeles ce se întâmplă): chiar sub acest text, ca şi cum ar fi fost acolo mereu, textul cu Doamna Judecătoare. 
Nu vreau să-mi bat joc de nimeni şi nici nu am luat-o razna. Dar ieri, de pe orice link voiai să intri pe această postare ţi se spunea că ea nu există. 
Are cineva explicaţii???

Actualizare 3
Îi multumesc lui Cătălin Mareş care m-a anunţat că şi Răzvan Codrescu a avut probleme similare şi că fost vorba de o revizie sau aşa ceva a celor de la blogspot. 
Gata, misterul s-a dezlegat, nu e vorba de nimic paranormal. Viaţa noastră reintră în normal - care, atenţie, e mult mai plin de minuni decât ne dăm noi seama. Uneori, habar nu avem. 

Judecătoarea Elena Turcu a rămas pe vecie în 2007

       Elena Turcu e din nou judecătoare. Pentru că poliţia nu a luat cum trebuie probele, sau pentru că acestea au fost compromise, sau pentru că dosarul nu era în regulă, sau pentru că CSM-ul nu a pedepsit-o în 2007, sau pentru că colegii ei, magistraţii, au vrut să o salveze că, de, oameni sunt, mai beau şi ei, mai iau şi ei un ban, mai fac şi ei un accident, mai închid şi ei un ochi, mai spală şi ei un dosar...
       În final nici nu e important; nu asta e problema de fond, nu aici e sfârşitul lumii. Ci la Elena Turcu şi la sala de judecată. La singurătatea Elenei Turcu în sala de judecată. Şi nu, neapărat, la cum o vor privi, comenta, accepta sau contesta sentinţele ei cei care îi vor sta înainte pentru a auzi de la ea cuvântul dreptăţii. La cum vor face acelaşi lucru rudele, prietenii, duşmanii celor judecaţi. sau spectaorii de ocazie, ori profesionişti. Sau presa. 
       Nu. Ci la cum îi va privi ea. La cum se va uita Elena Turcu la ei, adică în ochii lor şi la ce va vedea acolo. Adică la cum se va privi, dacă ar putea să se dedubleze, ea pe sine în sala de judecată. La ce valoare vor avea cuvintele ei. Cât va mai rămâne din ceea ce, presupun, a învățat odată despre actul de justiție. La valoare acestui act de justiție înfăptuit în veci, nu de omul serios din sala de judecată, ci de cel care îngăla vorbele, înjura ca la uşa cortului şi ameninţa ca un activist sau ca un securist idiot şi criminal din trecut. Elena Turcu nu va mai putea separa în veci cele două imagini. Întotdeauna, în tribunal sau oriunde va fi, în jurul personajului cu morgă importantă, diavoli batjocoritori şi veseli vor agita cealaltă ipostază. 
       Imaginile filmate cu ocazia incidentului alcoolic din trafic au fost reluate de zeci, poate sute, poate chiar - dacă punem şi tresăririle acestui dosar din cei patru ani - de mii de ori. Elena Turcu, omul, femeia, omul femeie, nu.mi mai aduc aminte, dar posibil, omul mamă a avut prilejul să se vadă în acele ipostaze, blând spus, stâjenitoare chiar şi pentru un bărbat; şi mai ales pentru ceea ce ar trebui să fie un magistrat. 
       Elena Turcu a avut prilejul să fie jenată, să-i fie ruşine, să regrete, să respingă acele imagini şi pe omul pe care îl vedea în ele. 
       Elena Turcu a avut patru ani lungi şi grei în care să devină un om, să o denunţe, să o respingă, să o conteste în faţa conştiinţei sale pe acea şoferiţă inconştientă, beată, agresivă, impudică, aflată la mii de ani lumină de imaginea unui magistrat împărţitor de dreptate. 
       Elena Turcu a avut patru ani ca să ardă şi să renască ca o pasăre phoenix, purificată, luminată, înviată.
       Mi-ar fi plăcut să o văd şi să o aud pe Elena Turcu, pe aceleaşi televiziuni care i-au prezentat comportamentul deşănţat, recunoscând că a greşit, spunând că îi pare rău, cerând să-i acordăm încrederea noastră şi o nouă şansă. În acel magistrat Elena Turcu, şi nu în cel repus în drepturi de o lume a justiţiei care ne priveşte şi ne judecă dintr-o oglindă strâmbă, aş fi crezut cu toată tăria. M-aş fi bătut pentru ea. Aş fi lăcrimat pentru ea, sufletul meu i-ar fi fost aproape.
       Dar nu am văzut şi nu i-am auzit regretele. Am văzut în schimb negura din privirile ei, dorinţa de revanşă, poate chiar ura.
       Şi astfel şi eu şi toţi ceilalţi care am văzut excesele ei bahice şi tâmpe de activist pcr pe care nimeni, nici chiar braţul legii, nu are voie să-l atingă, vom trăi şi vom muri cu o singură Elena Turcu, acea Elena Turcu 2007, rătăcită printre amintirile noastre din această lume turmentată.
 

Am primit de la Fundația Arsenie Boca - 07.05.2011

Hristos a înviat!

 

Dragi prieteni,

 

Continuăm seria veştilor minunate: cu bucurie şi mulţumire vă anunţăm că mâine la 10.15, ne întâlnim la sediul fundaţiei pentru a merge în com. Slobozia, jud. Giurgiu. În afară de alimente şi ceva produse care s-au găsit în necesarul dat de cei din Giurgiu, s-au strâns şi 645 lei! Cosiderăm că o să le fie de mare folos totul! Pe site: click → fundatiaarsenieboca.ro am postat câteva cuvinte despre proiectul de la Centrul Social Sf. Arhangheli.

 

Ataşat găsiţi necesarul luat de la cele două familii din Bucureşti. Data vizitei nu am stabilit-o exact: 20 sau 21 mai. O vom stabili, telefonic, cu cei care sunt interesaţi de vizită. Sperăm să-i putem ajuta şi luna aceasta, cu câte un produs sau două din listă. (Ne-a surprins bunul-simţ şi smerenia cu care mamele ne-au oferit lista.)

 

Doamna Aurelia Bălan-Mihailovici ne transmite: Hristos a înviat! le spun tuturor membrilor şi prietenilor Fundaţiei şi să se bucure de lumina pascală care nu ţine doar 40 de zile, ci trebuie să o purtăm în suflet în toate zilele vieţii noastre. Aurelia. Îi mulţumim pe acestă cale pentru dăruire şi vă mulţumim dumneavoastră pentru rugăciuni! În dar, ne-a transmis şi cele ataşate!

 

În continuarea mesajului de data trecută legat de oferta noastră de carte, avem o listă aşa mare de noi titluri, încât nu am avut vreme să le urcăm pe site sau să le facem o scurtă prezentare. Astfel, pe cei dintre dumneavoastră, care sunteţi din Bucureşti, vă invităm la sediul fundaţiei pentru a vi le prezenta şi/sau achiziţiona – cu menţiunea că sunt cărţi cu putere care îmbogăţesc sufletele noastre! Celor din ţară le transmitem că ne vom strădui săptămâna aceasta să oferim în format electronic toată oferta de carte şi film!

 

Mai jos, găsiţi un mic extras din Cărarea Împărăţiei a Părintelui nostru! (Iertare tuturor pentru aşa mare întârziere!)

 

Refacerea firii omeneşti în Iisus Hristos

 

„Dar ca să fie stăvilită pustiirea aceasta: „pentru aceasta s-a arătat Fiul lui Dumnezeu: ca să sfărâme lucrările diavolului”.

Spre o deplină lămurire a refacerii omului şi a rostului neasemănat de mare al întrupării Mântuitorului, pentru câştigarea acestui război pierdut de firea omenească în Rai, dăm câteva pagini de cea mai aleasă frumuseţe şi adâncime, din Sf. Maxim Mărturisitorul:

„Fiul cel Unul Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu, făcându-se om deplin spre a scoate firea oamenilor din această strâmtoare, a luat din prima alcătuire a lui Adam nepăcătoşenia şi nestricăciunea; iar din naşterea introdusă după aceea în fire, din pricina păcatului, a luat numai trăsătura pătimitoare, însă fără de păcat. Puterile rele îşi aveau cum am spus, din pricina păcatului, lucrările lor ascunse în trăsătura pătimitoare, primită de la Adam, ca într-o lege necesară firii. Văzând ele în Mântuitorul trăsătura pătimitoare a firii celei din Adam, datorită trupului pe care-l avea şi închipuindu-şi că şi Domnul a primit legea firii din necesitate ca orice om obişnuit, iar nu mişcat de aplicarea voii Sale, şi-au aruncat şi asupra lui momeala, nădăjduind că-L vor convinge şi pe El, ca prin patima cea după fire (prin afectul natural) să-şi nălucească patima cea împotriva firii (afectul contra naturii) şi să săvârşească ceva pe placul lor. Domnul îngăduindu-le prima încercare a ispitirilor, prin plăcere le-a făcut să se prindă în propriile lor viclenii şi prin aceasta le-a anulat, alungându-le din fire, întrucât a rămas neajuns şi neatins de ele. Astfel a câştigat biruinţa -  desigur nu pentru El, ci pentru noi pentru care s-a făcut om – punând în folosul nostru tot câştigul. Căci nu avea pentru Sine lipsa de încercare Cel ce era Dumnezeu şi Stăpân şi slobod prin fire de toată patima, ci a primit încercarea pentru ca, atrăgând la Sine puterea cea rea din ispitele noastre, să o biruiască prin momeala morţii, pe aceea care se aştepta să-L biruie pe El, ca pe Adam la început.”

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

 

Cu prietenie,

 

Irina Coşoveanu

 

Victor Socaciu ne vrea proşti

Probabil, pentru că nu mai avea ce face cu chitara şi cu corzile vocale, sau pentru că tot românul se viseaza parlamentar, ministru ori cel puţin preşedinte, Victor Socaciu s-a lăsat făcut parlamentar. 
Aici, urmând obiceiurile casei, a dormit trei sferturi din mandat. Apoi fie pentru că a auzit că vin alegerile, fie pentru că o voce i-a şoptit ceva în creieraş, din somnul a raţiunii s-a trezit direct scriind; posibil cu mâna altuia, el dictând doar ideile, pe care, evident, altcineva le dicta minţii lui lenevite. Sau poate s-a trezit direct semnând.
Căci cum altfel să înţelegem generoasa, naţionala, geniala lui idee, transpusă într-un proiect de lege, ca românii, şi aşa în mare parte nărăviţi la lenea minţii, să nu mai citească subtitrările de la televizor, ci să asculte vocile care dublează în română replicile originale.
Adică, să nu se mai obosească românul să înveţe să citească sau să înveţe oarece limbi străine cu care să se descurce prin lume şi din când în când să corecteze inepţiile traducătorilor de la televiune.
Nu cred că proiectul lui Socaciu era linia principală de atac pentru a transforma complet românul (omul) într-un pitpalac trist de la circ, care deschide gura şi înghite tot ceea ce i se aruncă: fie seminţe, fie şuruburi. Cred mai degrabă că el face parte din pregătire, din liniile laterale, neguroase, din frăgezirea opiniei publice deja lipsite în mare parte, prin "educarea tv", de atributul raţiunii proprii.
Din fericire, deocamdată, din ceea ce am văzut pe Hot News, reacţiile potrivnice le-au întrecut pe cele de la orice altă temă; sute, poate deja mii de mesaje viguroase contra prostiei fudulite parlamentar în aşa zisul proiect de lege. 
Să citeşti (!) şi să nu crezi; românii încă vor să citească. 
Poate nici cu lenea nu-i aşa rău: ori fi unii care o trăiesc, dar şi mulţi alţii care o simulează, ca să adoarmă vigilenţa duşmanului. Până uită duşmanul să citească.

Oana deVille

Intâmplător, pentru că mâncam şi aşteptam nişte ştiri de ora 17, am văzut-o şi auzit-o, pentru mai mult timp, pe Oana Zăvoranu pe un post tv. Las deoparte câmpii pe care îi bătea cu credinţa ei, cu preoţii care să nu arunce piatra, cu sexul în faţa icoanelor şi cu altele asemenea - ştiţi chestia cu diavolul teolog - şi am să mă opresc asupra unui alt aspect care m-a frapat, uimit şi ţinut atent: asemănarea ei cu Cruela de Ville (citită devil) din desenul animat "101 dalmaţieini": aceiaşi pomeţi , aceeaşi tăietură abruptă a feţei, aceeaşi tăietură a părului, aceiaşi ochelari mari, aceleaşi gesturi şi chiar aceeaşi mişcare a gurii.
Aşa că, chiar dacă remarca cu diavolul teolog părea legată doar de vorbele ei, aspectul pare că ne dezvăluie mai mult.
Din păcate, un număr mult prea mare de români se uită la astfel de specimene şi la spectacolele lor imunde cu setea dependenţei de drogul mizeriei, al sub-umanului, al scandalului. 
Marele Vrăjitor îşi trimite în lume tot mai mulţi mici vrăjitori, care să-i deraieze pe oamenii deja sau pe cale de a fi amăgiţi, înşelaţi, pierduţi.

Osama vs SUA

          Osama a fost omorât. Foarte bine. Eu credeam că e mort mai de mult şi că restul e doar "strategie". Poate că nu era. Prea puţin important.

          Absolut deconcertantă este însă împăunarea americanilor, în frunte cu preşedintele Obama, pe marginea acestei morţi. Unchiul Sam a omorât un purice, un ţânţar, fie, o căpuşă şi strigă cât îl ţin puterile ce mare victorie a obţinut; de parcă ar fi doborât un urs. 

          După 10 ani în care, dacă e adevărată varianta lor, Osama şi-a bătut joc de ei. 

          Poate fi un succes - tardiv - al unui serviciu de informaţii, antitero, de acţiuni speciale, al unui departament, al unui grup de luptă, dar al SUA? Al celei mai formidabile maşini de luptă a planetei?  

          Probabil că ei nu-şi dau seama de mesajul pe care îl propagă în lumea întreagă: Osama vs SUA, Osama s-a bătut de la egal la egal cu SUA. Şi SUA a învins, dar atât de greu, cu atâtea pierderi.  Oricine poate face acelaşi lucru.

          E ridicol şi în acelaşi timp înspăimântător. Pentru că dacă un stat poate fi egal cu un om, atunci vom vedea mulţi alţi Osama tâlhari sau demenţi provocându-l pe unchiul Sam la luptă; acasă la el şi oriunde vor ei. Asta ar fi unu.

          Şi doi: cam cât mai valorează în aceste condiţii - hai, că lumea nu e încă prea conştientă, dar nu peste mult timp va fi - protecţia americană faţă de ameninţarea altor state, unor grupări teroriste, unor formaţiuni de guerillă....

Am primit de la Fundația Arsenie Boca - 30.04.2011

Hristos a înviat!

 

Dragii noştri,

 

Mulţumim tuturor pentru urările deosebite trimise cu ocazia Sfintelor Sărbători şi pentru prezenţa la lansarea filmului Eroism şi jertfă pe Frontul de Est! Celor care au participat, să le fie de folos lecţia de istorie şi teologie oferită de dl. dr. Iosif Niculescu!

 

Sâmbătă, 7 mai, ne-am propus să mergem în vizită la copiii din comuna Slobozia, Judeţul Giurgiu (mai exact, Centrul Social Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil)! O să le ducem donaţiile dumneavoastră de până acum. Cei care pot şi doresc să aducă încă copiilor câte ceva, sunt aşteptaţi săptămâna viitoare, joi şi vineri, între orele 10.00 – 18.00, la sediul fundaţiei. În ceea ce priveşte deplasarea, o să urmăm modelul Valea Plopulu-Valea Screzii şi anume: întâlnire la sediul fundaţiei, la ora 10.15, plecare la 10.30. Dorim să se meargă cu câteva maşini, iar numărul persoanelor care vor merge depinde de numărul de locuri libere în acestea. Astfel, îi rugăm pe cei care au maşini personale şi care sunt interesaţi să vină, să ne ajute cu cât mai multe locuri libere în automobil şi să ne confirme numărul acestora până la data de 05.05.2011.

Aşteptăm întrebările, ajutorul şi cum am mai spus, confirmările dumneavoastră până joi, 5 mai.

 

Pentru că suntem încă la capitolul deplasări o să vă anunţăm programul vizitelor filatropice din luna mai: la Valea Plopului - Valea Screzii ne-am propus să mergem în ultima sâmbătă din lună, adică pe data de 28 mai 2011. O să vă reamintim şi în săptămânile ce urmează de această deplasare, când vă vom da şi lista cu necesarul de acolo. La cele două familii dorim să mergem pe data de 20 sau de 21 mai. Cei care doriţi să ne însoţiţi (vom avea nevoie de cineva care să ne ajute cu o maşină), vă rugăm să ne specificaţi cum ar fi mai bine pentru dumneavoastră în ceea ce priveşte data deplasării.

 

Din luna iunie sau/şi iulie ne vom pregăti pentru pelerinaje la Mănăstirea Prislop şi alte Mănăstiri sau Biserici (Parohia din Chichiş) care ne amintesc de Părintele Arsenie Boca şi rămâne să stabilim într-un viitor foarte apropiat programele activităţilor noastre din vară.

 

Săptămâna aceasta a ieşit de la tipar o carte editată de noi: Pagini de Pateric Românesc. Este o carte extraordinară ce cuprinde învăţături ale marilor noştri duhovnici ca: pr. Rafail Noica, pr. Sofian Boghiu, pr. Constantin Galeriu, pr. Ilie Cleopa, pr. Ioanichie Bălan, pr. Iustin Pârvu şi mulţi alţii! O găsiţi la sediul fundaţiei la preţul de numai 7 lei! Ne-am îmbogăţit oferta de carte cu mai multe titluri pe care le vom prezenta în newsletter-ele viitoare şi pe site: www.fundatiaarsenieboca.ro.

 

Ataşat găsiţi tabelul pe care vi-l trimitem lunar, cu persoanele care cer ajutor fundaţiei şi care în primul rând au nevoie de rugăciunea noastră! Mulţumim!

 

Nu uitaţi că puteţi dona 2% din impozit, Fundaţiei Creştine Părintele Arsenie Boca!

 

Materialele de săptămâna aceasta sunt:

 

1. Apariţie editorială: Să fim oameni! Viaţa şi cuvântul Patriarhului Pavel al Serbei;
2. Sfântul Ioan din Santa Cruz;
3. Copiii din Glodeanu;
4. Conferinţele Mircea Vulcănescu de la Muzeul Ţăranului Român;
5. Despre înţelepciunea lumii acesteia.

 

Cu preţuire,

 

Irina Coşoveanu

 

Vântu&Popa - doi prieteni care se reîntâlnesc

               Vântu a intrat azi în arest. Pentru 29 de zile va fi alături de bunul şi vechiul lui prieten, Popa. Şi asta la doar câteva zile după aducerea acestuia în România. Dar la 11 ani de la căderea FNI. Coincidenţă, ironie a sorţii, semn plin de mistere sau un prilej pentru ca cei doi, prin interpuşi din interiorul instituţiei, să-şi pună la punct ultimile detalii? Hm! Pare cam mult! Dar ce nu este posibil în această lume a miracolelor care este România?
               Rămâne însă uimitoare această sincronizare a sorţii celor doi care s-au reunit în câteva zile după ce alte 4000 i-au ţinut despărţiţi. Ori fi vorbit ei la telefon, dar vă daţi seama câte au rămas să-şi povestească. Dacă ar fi numai câte 1 minut pentru fiecare zi petrecută la distanţă şi tot se adună 4000 de minute, adică vreo 70 de ore. Dar e de presupus că 70 de ore nu i-ar ajunge lui Vântu nici pentru a-l înjura cum se cuvine pe Băsescu, de unde şi pentru altele.

Ca niște Cavaleri ai Luminii (r)

Pentru că suntem în Săptămâna Luminată reiau acest text care se potriveste foarte bine si care a fost, in urmă cu un an și jumătate, al doilea text postat pe acest blog.

•  
  

LA ÎNCEPUT ERA CUVÂNTUL ŞI CUVÂNTUL ERA LA DUMNEZEU ŞI DUMNEZEU ERA CUVÂNTUL… ÎNTRU EL ERA VIAŢA ŞI VIAŢA ERA LUMINA OAMENILOR ŞI LUMINA LUMINEAZĂ ÎN ÎNTUNERIC ŞI ÎNTUNERICUL NU A CUPRINS-O… ŞI CUVÂNTUL S-A FĂCUT TRUP ŞI S-A SĂLĂŞLUIT ÎNTRE NOI ŞI AM VĂZUT SLAVA LUI, SLAVĂ CA A UNUIA NĂSCUT DIN TATĂL, PLIN DE HAR ŞI DE ADEVĂR. (Ioan)

Cavalerii copilăriei

Să ne amintim – pentru că tot ne îndeamnă aceste zile să ne întoarcem în copilărie – ceea ce simţeam, pe vremea când eram copii şi adolescenţi, după citirea unei cărţi, vizionarea (dar şi ascultarea) unei piese de teatru sau a unui film. Cum, în funcţie de povestea acestora, eram romantici, eram oameni de ştiinţă geniali sau scriitori de mare succes, artişti nemaipomeniţi sau pur şi simplu oameni buni, dar mai ales luptători. Să ne reamintim aura de justiţiar, de luptător pentru apărarea celorlalţi, de luptător pentru bine, care izvora din noi pentru câteva ore sau zile - uneori mai mult pentru că eroii respectivi deveneau jocuri transmise de la cei mai mari la cei mai mici. Să ne reamintim extraordinarul entuziasm, starea aceea care ne mobiliza şi ultima celulă şi ne făcea să învingem gravitaţia, rutina zilnică, lipsa de ani, de forţă sau de pregătire, pentru a ne transforma în eroi, în cavaleri ai Binelui. Să ne reamintim; pentru că nu mulţi dintre noi mai pot, mai au timp sau resurse să simtă astăzi acest lucru. Unii au fugit atât de departe de acele timpuri şi trăiri încât astăzi nici nu mai par a fi oameni.

Cavalerii istoriei

Ce sunt, în definitiv, cavalerii? Toate dicţionarele, atunci când vorbesc despre cavalerism menţionează că se face referire la o atitudine, un comportament caraterizat prin curaj, vitejie, lealitate, onestitate, nelimitată răspundere, amabilitate, bunăvoinţă. Romanticii cavaleri ai Evului Mediu îşi dăruiau inima unei femei căreia îi purtau de grijă, adeseori din umbră, dar erau totodată dăruiţi luptei pentru dreptate, pentru adevăr, pentru frumos şi pentru bine. Dăruirea totală faţă de o persoană şi o cauză, caracteriza şi pe samuraiul japonez sau pe similarii cavalerilor din oricare timp şi zonă geografică. Un strict cod de onoare şi comportament, cât şi un regim de viaţă sever, aspru, plin de renunţări şi dificultăţi erau alte caracteristici ale acestora. Azi ei nu mai sunt un model, ci o ciudăţenie; a rămas doar asumarea individuală a unor astfel de atitudini, cel mai adesea structurală şi educaţională, dar fără o legătură directă conştientă cu acest model.

Lumea de azi

Pentru că omul de azi a uitat. Omul a fugit de răspunderea faptelor sale. Omul de azi a fugit de curaj, lealitate, amabilitate, onestitate. Omul de azi a abandonat lupta. Fugind de toate acestea el a fugit de identitate, s-a separat de Dumnezeu, de Cel care, într-un mod minunat şi de nepătruns, pentru această minte a noastră, ne-a făcut, ne-a dăruit o lume a Luminii, ne-a sfătuit şi îngrijit chiar şi după ce L-am nesocotit şi înlocuit – cu cel pe care l-am ascultat – cu diavolul. Oricâte ne-a făcut şi dat bunul nostru Tată, oricâte minuni a făcut, oricum s-a apropiat de noi – chiar coborând între noi prin Fiul Său – mereu am ales să-l ascultăm pe diavol. Am ales să considerăm, după îndemnul acestuia, că totul ni se cuvine, că nu avem nici o datorie, că nu am păcătuit, că noi putem fi Dumnezeu; în definitiv, şi copilul ajunge la un moment dat mai puternic decât părinţii.

Diavolul a încercat, şi a reuşit, să ne facă să credem că nu există, că este nimeni. Dar că există o putere care abia aşteaptă să fie cucerită şi împărţită. Această putere este ascunsă şi curge din individualism, egoism, autoîndreptăţire, penumbră şi întuneric, conspiraţie, delirul raţiunii şi al simţurilor, abandonul trecutului, contestarea curăţeniei, adevărului, dreptăţii, sfinţeniei, iubirii.

Cavaleria sacră – Cavaleria Luminii

“…fapta de vitejie a sfântului Arhanghel Mihail a fost prima ispravă şi faptă cavalerească ce s-a săvârşit vreodată; de aici izvorăşte cavaleria care, ca oaste pământească şi cavalerie omeneasacă este o imitaţie a cetelor îngereşti ce înconjoară tronul Domnului” (J. Huizinga) .

Cavalerii istoriei au dispărut din societatea actuală, dar Cavalerii Luminii au existat dinaintea lor şi au rămas după ei. Cei care au crezut şi cred în Dumnezeu, care respectă sfaturile şi îndrumările Sale şi care, conştient şi voluntar, au purtat lupta mântuirii. Cei care s-au supus şi şi-au dăruit viaţa, tot astfel cum făcea şi cavalerul sau samuraiul, unui senior şi prin acesta unei cauze, lui Dumnezeu, Care a şi coborât între ei pentru a-i îndruma şi conduce ca Împărat al Luminii şi nu ca împărat al lumii: apostoli, ucenici, preoţi, monahi, mucenici, sfinţi şi marele număr al credincioşilor anonimi cu nimic mai prejos în asumarea lor interioară, în curăţenia şi curajul vieţii lor.

Datoria unui astfel de cavaler este să învingă. Numai că lupta nu este în afară ci în noi; acolo trebuie să învingem, acolo şi-a ales diavolul, încă din Rai, câmpul de luptă. Dacă pentru cavalerii istoriei datoria era în primul rând lupta, în războiul cu diavolul obligatorie e victoria.

A fi Cavaler al Luminii înseamnă a uita de sine în favoarea celorlalţi, a te supune unui aspru regim de înfrânare, a fi curajos, consecvent, vigilent, mereu pregătit, mereu cu armele alături, fără pauză, căci pauza, viaţa aşa-zis normală însemna, şi pentru cavalerii istoriei, moleşire. Pentru că diavolul încearcă permanent să ne înşele trebuie să învăţăm, să ştim şi să gândim; e nevoie de vigilenţă neîntrerupră, de învăţătură, de inteligenţă şi de puritatea spiritului.

Putem pierde, şi vom pierde, mii, milioane de bătălii în fiecare ceas în fiecare clipă: orice gând rău, nesimţitor, pofticios, orice judecată lipsită de smerenie, orice răbufnire interioară sau exterioară de supărare sau ură pe cineva, orice cedare la nerespectarea cerinţelor vieţii creştineşti şi încălcare a regulilor ei, vor fi înfrângeri, răni, schilodiri. Cu timpul însă, printr-un exerciţiu neîntrerupt, printr-o voinţă şi fermitate mereu renăscute, cu curaj, nădejde şi iubire de Seniorul nostru, de Împăratul nostru, Iisus Hristos, vom reuşi. Dar atenţie: Nu trebuie să fim niodată siguri că am izbândit, căci în chiar acea clipă vom fi făcuţi una cu pământul, vom risipi toate victoriile şi avantajele lor şi va trebui să luăm totul de la capăt.

             Domnul nostru coboară printre noi anunţat de Lumină şi aducându-ne Lumina; pentru a-L urma ajunge să ne imaginăm din nou copii, să ne lăsăm să fim din nou copii. Încercaţi, nu pierdeţi nimic altceva decât: griji, nervi, venin, frig, întuneric, mizerie, singurătate, moarte.

Dovezi ale Învierii Domnului

(Din “Cuvânt la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos” a Sf. Ioan Gură de Aur)

Voieşti tu să mai ai încă o dovadă despre Înviere? Prefacerea cea mare, care s-a săvârşit în duhurile Apostolilor după Înviere, această prefacere este o dovadă pentru Învierea Domnului, încă mai mare decât faptele cele minunate ale Apostolilor. Este îndeobşte constatat că chiar omul care în cursul vieţii sale a fost iubit, după moartea sa adeseori nu se mai pomeneşte. Dar dacă cineva nu a fost cu destulă inimă bună către un om în viaţă şi încă l-a şi părăsit, cu atât mai sigur îl va uita după moarte. De acolo vine că nu este nimeni care în curgerea vieţii părăsind pe prietenul sau pe învăţătorul său, după moartea lui să-l prefere la orice alta şi să-l pună mai presus de toate, şi mai cu seamă când ar vedea că din această dedare şi din această râvnă a sa ar ridica asupra-şi mii de primejdii. Dar vezi aceea ce aiurea niciodată nu se face, s-a făcut la Hristos şi la Apostoli.

Ei, pe când El încă trăia, s-au lepădat de El şi L-au părăsit, la prinderea Lui ei au fugit şi s-au depărtat, iar acum după ce El a suferit nenumărate batjocuri şi defăimări, ba chiar şi moartea pe cruce, acum ei îl preţuiesc şi-L înalţă mai presus de toate, încât pentru mărturisirea numelui Lui ei cu bucurie jertfesc însăşi viaţa lor. Însă, dacă Hristos după moartea sa nu ar fi înviat, cum ar fi fost cu putinţă ca aceia, care în timpul vieţii Lui fugiseră de primejdie, acum, după moartea Lui, de la sine să se arunce în primejdii nenumărate? Toţi odinioară fugiseră, iar Petru se lepădase de Domnul de trei ori, chiar cu jurământ. Şi acest ucenic, care în timpul vieţuirii lui Hristos se temea de o biată slujnică, încât de trei ori se lepădase de Domnul său, la urmă chiar prin jurământ, acum, după Învierea Domnului, aşa de neobişnuit s-a schimbat, încât el nu se înspăimântă nici de toată lumea, ci public, în mijlocul a tot poporul, predica despre Cel răstignit şi îngropat, că a înviat a treia zi din morţi şi S-a înălţat la cer. Aceasta o face el acum fără nici o frică şi această schimbare a sa ne dovedeşte nouă, în faptă, că într-adevăr el a văzut pe Cel înviat. De unde a dobândit Petru această bărbăţie? De unde decât de acolo că el era deplin convins despre învierea lui Hristos? Că el L-a văzut, a vorbit cu el şi l-a auzit vorbind de cele viitoare, de aceea înfruntă el acum toate ostenelile; ştiind că este vorba despre un Mântuitor viu, a dobândit acum un curaj mai mare şi o putere mai tare, încât chiar a şi murit pentru Hristos şi de voia sa a lăsat a se răstigni cu capul întors către pământ.

Aşadar, când vezi tu că, după moartea lui Hristos, încă mai mari minuni se fac în numele lui decât înainte şi că ucenicii Lui acum îi sunt mult mai devotaţi, că ei acum îndeobşte vădesc o mai mare siguranţă şi în toate ocaziile se arată o schimbare atât de măreaţă şi aşa de admirabilă, fă singur încheierea din aceste fapte şi întâmplări, că prin moartea lui Hristos n-a fost totul isprăvit, că mai vârtos El a înviat, trăieşte şi că El, Cel răstignit, pururea rămâne Dumnezeu cel viu şi nemuritor. Căci dacă El n-ar fi înviat, ucenicii lui n-ar fi putut, după moartea Sa, să facă minuni încă mai mari decât înainte. Cândva îl părăsiseră chiar Apostolii Lui, iar acum aleargă toată lumea la El, nu numai Petru, ci mii şi mii de alţii, care au vieţuit mai târziu şi nu au văzut ei înşişi pe Cel înviat, şi-au dat viaţa pentru Dânsul, au fost decapitaţi şi au suferit nenumărate patimi, spre a rămâne statornici în mărturisirea credinţei lor întru Dânsul şi a putea muri întru ea. Dar cum putea Acela, care după socotinţa ta, o, necredinciosule, a rămas în mormânt şi nu a mai înviat, cum putea acest mort a se arăta aşa de tare şi aşa de puternic în următorii Săi, îndemnându-I să-L adore, şi mai bucuroşi a suferi şi a răbda toate decât a lăsa credinţa întru El? Vezi tu cum toate acestea dovedesc nesmintit Învierea Lui? Minunile, care după moartea Lui s-au săvârşit şi încă şi astăzi se săvârşesc, dăruirea cea mare a ucenicilor, pe care au arătat-o ei atunci şi o mai arată şi astăzi, primejdiile cărora s-au supus credincioşii, toate acestea sunt dovezi despre Învierea Domnului.

Părintele Teofil Părăian - Darurile Învierii

Veşnicia – “o zi neînserată de Paşti”

Învierea Domnului este o sărbătoare a trecutului, o sărbătoare a prezentului şi o sărbătoare a veşniciei. Sărbătoare a trecutului, în înţelesul că aducem în actualitatea noastră ceea ce s-a petrecut în istorie, când Domnul nostru Iisus Hristos a înviat din morţi. Aducem în actualitate evenimentul şi-l sărbătorim după putere, iar cadrul de sărbătorire ni-l dă Sfânta noastră Biserică, prin slujba de Paşti.


Este o sărbătoare a prezentului, în înţelesul că trăim în prezent cele ce s-au petrecut în trecut pentru veşnicie. Şi este o sărbătoare a viitorului şi a veşniciei, fiindcă noi credem că în veşnicie vom trăi Sfânta Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos şi toate evenimentele legate de lucrarea de mântuire a Domnului nostru Iisus Hristos. Este destul să ne gândim la ceea ce este la Paşti şi credem că aşa va fi în veşnicie, o zi neînserată de Paşti!

•  

Sărbătoarea omorârii morţii

Ani de-a rândul am auzit – şi nădăjduim să auzim şi de Sfintele Paşti anul acesta şi apoi în celelalte zile ale vieţii noastre, de câte ori vom sărbători Sfintele Paşti: Ziua Învierii, să ne luminăm popoare, Paştile Domnului, Paştile, că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-i cântăm cântare de biruinţă!

E o mărturisire, o revărsare de gând. Ziua Învierii e ziua Sfintelor Paşti: popoare să ne luminăm, să ne luminăm cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Apoi pomenim Paştile şi zicem: Paştile Domnului, Paştile. Paşti înseamnă “trecere” şi ni se spune că am fost trecuţi de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, noi care îi cântăm cântare de biruinţă, care ne revărsăm sufletul în cântarea de biruinţă: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!

Mărturisim apoi că toate de lumină s-au umplut la Sfânta Înviere şi trăim lumina Învierii de fiecare dată la Sfintele Paşti şi zicem: Acum toate de lumină s-au umplut şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt, deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos întru care s-a întărit! şi iarăşi zicem: Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că Hristos a înviat ca Cel Atotputernic!

La Paşti mărturisim că prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi şi că săltând lăudăm Pricinuitorul pe Domnul nostru Iisus Hristos Cel unul binecuvântat, Dumnezeul părinţilor şi preamărit!

•  

Bucuria, curajul, iertarea păcatelor, pacea şi binecuvântarea

Din mormântul dătător de viaţă al Mântuitorului nostru Iisus Hristos izvorăsc nişte daruri pe care ni le dă Domnul Hristos Cel înviat, dintre care aş aminti mai ales cinci care se impun atenţiei noastre. şi anume, în Sfânta Evanghelie de la Matei, în ultimul capitol, 28, ni se prezintă o întâlnire a Domnului nostru Hristos cu femeile mironosiţe, care se întorceau de la mormântul gol. Şi cele dintâi cuvinte rostite de mântuitorul după Învierea Sa, păstrate în Sfânta Evanghelie de la Matei, sunt: Bucuraţi-vă! Cuvântul Bucuraţi-vă, să ştiţi că nu e numai un simplu îndemn la bucurie, ci este un salut pe care îl întrebuinţau oamenii din vremea aceea: Bucuraţi-vă! Este la fel cu “Bună ziua!” însă, în acelaşi timp, este un îndemn la bucurie şi noi îl reţinem şi ca salut şi ca îndemn la bucurie: Bucuraţi-vă!

Femeile mironosiţe, relatează Sfântul Evanghelist Matei, au căzut cu feţele la pământ lângă picioarele Domnului nostru Iisus Hristos, s-au închinat Domnului Hristos, Care le-a mai spus ceva: Nu vă temeţi. Deci sunt două cuvinte rostite de Domnul Hristos în legătură cu femeile mironosiţe: Bucuraţi-vă şi Nu vă temeţi. Avem bucuria şi curajul ca rezultat al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, al credinţei în Învierea Sa.

Se spune în Sfânta Evanghelie de la Ioan că Domnul le-a spus ucenicilor Săi, înainte de Patima Sa cea mântuitoare: Acum sunteţi trişti pentru că v-am spus că mă duc şi nu mă veţi mai vedea, dar iarăşi voi veni, iarăşi mă veţi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nu o va lua nimeni de la voi.

În Sfânta Evanghelie de la Luca, acolo unde se istoriseşte călătoria Mântuitorului Hristos împreună cu cei doi care mergeau spre Emaus, se spune că Domnul i-a întrebat: De ce sunteţi trişti? Deci Hristos nu vrea tristeţea, ci vrea bucuria. De ce sunteţi trişti? şi i-au spus Mântuitorului despre cauza tristeţii lor şi Domnul Hristos, după aceea, le-a dat bucurie în loc de întristare; întristarea lor s-a prefăcut în bucurie. Deci s-a întâmplat ce a zis Hristos: Mă veţi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi.

Şi acum urmează ceva deosebit de frumos, şi anume ceea ce spune Sf. Ev. Luca în legătură cu înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos: ucenicii, când S-a înălţat la cer, s-au închinat lui şi s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare. Cum s-au întors? Cu bucurie ! Ce fel de bucurie? Cu bucurie mare! şi cuvântul acesta: s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare ne aduce aminte de o altă bucurie, bucuria de la Naşterea Domnului Hristos pe care a vestit-o îngerul binevestitor păstorilor, ciobanilor din Betleem, când le-a spus: Iată, vă vestesc vouă bucurie mare. Deci bucurie mare la Naşterea Domnului Hristos, bucurie mare la Înviere şi Înălţarea la cer a Domnului Iisus Hristos şi bineînţeles, bucuria de la Buna-vestire, când îngerul binevestitor i-a spus Preasfintei Fecioare Maria: Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.

Prin urmare, avem trei daruri ale Învierii pe care le-am pomenit: bucuria, netemerea sau curajul – bucuraţi-vă şi nu vă temeţi; al treilea dar, ar fi iertarea păcatelor. în ziua în care Domnul Hristos a înviat din morţi a suflat peste ucenicii Săi şi a zis: Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele voastre vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. Sunt cuvinte prin care s-a dat Apostolilor puterea dezlegării păcatelor şi de care depind şi bucuria şi netemerea. În măsura în care avem iertarea păcatelor, avem condiţia bucuriei şi a netemerii şi, pe lângă aceasta, avem şi pacea.

Şi, în sfârşit, mai avem încă un dar, binecuvântarea. Sf. Ev. Luca, în relatarea despre Înălţarea la cer a Domnului Hristos, spune că Mântuitorul, mergând cu ucenicii spre Betania, deci pe Muntele Măslinilor, şi-a ridicat mâinile şi I-a binecuvântat, şi adaugă Sf. Ev. Luca – cumva aşa ca să nu se şi, pe când îi binecuvânta, S-a depărtat de ei şi S-a înălţat la cer. Deci ce a făcut Domnul Hristos la Înălţarea Lui la cer? Şi-a ridicat mâinile şi I-a binecuvântat pe ucenici. Şi cum s-a înălţat? Binecuvântând! Şi pe când îi binecuvânta, S-a depărtat de ei şi S-a înălţat la cer.

E al cincilea dar al Învierii: binecuvântarea pe care o dă Dumnezeu. E foarte încurajator lucrul acesta, să ştii că Domnul nostru Iisus Hristos S-a înălţat la cer binecuvântând lumea. şi binecuvântarea aceasta este temelia tuturor binecuvântărilor pe care le dă Biserica noastră în sfintele slujbe, pe care de fapt Hristos le dă în Biserica noastră prin mijlocire preoţească.

Tristeţea strălucitoare

Reiau, acum la finalul Postului cel Mare, textul pe care l-am pus pe blog la începutul lui şi care ne aminteşte şi reaminteşte, esenţa acestuia: pelerinaj către bucuria Paştilor.

Când un om purcede într-o călătorie trebuie să cunoscă încotro se îndreaptă. La fel se întâmplă şi cu Postul cel Mare. Mai presus de orice, Postul cel Mare este o călătorie duhovnicească, iar destinaţia sa este Paştile, “Praznic al praznicelor”. Postul este pregătirea pentru “plinirea Paştilor, descoperirea cea adevărată”. De aceea trebuie să începem prin a încerca să înţelegem legătura dintre Post şi Paşti, pentru că aceasta descoperă ceva esenţial, ceva fundamental referitor la credinţa şi viaţa noastră creştină.

Este oare necesar să explicăm că Paştile sunt mult mai mult decât una dintre sărbători, mult mai mult decât o comemorare anuală a unui eveniment trecut? Oricine a luat parte, chiar şi o singură dată, la acea noapte care este “mai luminoasă decât ziua”, care a gustat din acea unică bucurie cunoaşte acest lucru. Dar ce este această bucurie? De ce putem cânta aşa cum o facem în timpul liturghiei pascale: “Astăzi toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de sub pământ”? Cu ce înţeles prăznuim, aşa cum afirmam că o facem: moartea morţii, zdrobirea iadului, începutul unei noi şi nesfârşite vieţi…? Răspunsul la toate aceste întrebări este noua viaţă, care cu aproape două mii de ani în urmă a răsărit din mormânt, ne-a fost dăruită nouă, tuturor celor care credem în Hristos. şi ne-a fost dată în ziua Botezului nostru,, în care, aşa cum Sfântul Apostol Pavel spune: ne-am îngropat cu El în moarte prin botez, pentru ca precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii (Romani VI,4). Astfel, de Paşti, prăznuim învierea lui Hristos ca pe ceva ce s-a petrecut şi încă se mai petrece cu noi. Pentru că fiecare am căpătat darul acestei vieţi noi, puterea de a o primi înăuntrul nostru şi de a trăi după rânduielile ei. Este un dar care schimbă total atitudinea noatră faţă de orice în această lume, inclusiv faţă de moarte. Prin acest dar putem să afirmăm cu bucurie: Moartea nu există! O, dar moartea este încă acolo, să fim siguri, încă o înfruntăm, iar într-o zi va veni să ne ia. Căci în aceasta stă întrega noastră credinţă: prin propria Sa moarte, Hristos a schimbat natura intimă a morţii, a transformat-o într-o punte – o trecere, nişte Paşti – către împărăţia lui Dumnezeu, schimbând tragedia tragediilor într-o biruinţă capitală. Cu pe moarte călcând ne-a făcut iarăşi părtaşi la învierea Sa. Acesta este motivul pentru care, la sfârşitul Utreniei Paştilor spunem: Hristos a înviat şi viaţa stăpâneşte! Hristos a înviat şi nici un mort nu rămâne în mormânt!

Aceasta este credinţa Bisericii, mărturisită şi arătată prin nenumăraţii ei sfinţi. Oare nu ni se confirmă zilnic că această credinţă o avem foarte rar, că tot timpul risipim şi înşelăm viaţa cea nouă pe care am primit-o ca pe un dar şi că, de fapt, noi trăim ca şi cum Hristos n-ar fi înviat din morţi, ca şi cum acest unic eveniment nu ar avea nici un sens pentru noi? Toate acestea se petrec din cauza slăbiciunii noastre, din cauza imposibilităţii noastre de a trăi statornic în credinţă, nădejde şi dragoste, la acel nivel către care Hristos ne-a ridicat când a spus: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Sa. Pur şi simplu uităm toate acestea - atât de ocupaţi, atât de adânciţi suntem în problemele noastre cotidiene – şi, pentru că uităm, cădem. Iar din cauza acestei uitări totale, din cauza acestei căderi şi a acestui păcat, viaţa noastră devine din nou cea veche – neînsemnată, tristă şi, în cele din urmă, zadarnică – o peregrinare lipsită de sens care este calea către un sfârşit al vieţii fără sens. Reuşim să uităm chiar şi moartea, iar atunci, pe neaşteptate, în mijlocul vieţii noastre “fericite” se apropie – înfricoşătoare, implacabilă, absurdă. Putem din când în când să recunoaştem şi să mărturisim feluritele noastre păcate, neîncetând totuşi să raportăm viaţa noastră la acea viaţă nouă pe care Hristos a descoperit-o şi ne-a dăruit-o. Trăim ca şi când El nu ar fi venit niciodată. Acesta este singurul păcat adevărat, păcatul păcatelor, nesfârşita tristeţe şi tragedie a creştinătăţii noastre.

Dacă pricepem aceasta, atunci putem înţelege ce sunt Paştile, de ce este nevoie de post, şi ce implică acesta. Pentru că abia atunci înţelegem că tradiţiile liturgice ale Bisericii, toate perioadele şi slujbele sale, există, întâi de toate, cu scopul de a ne ajuta să recătăm vederea şi gustul acestei vieţi noi pe care atât de uşor o risipim şi o înşelăm, pentru a face pocăinţă şi a ne întoarce la ea. Cum putem iubi şi dori ceea ce nu cunoaştem? Cum putem aşeza mai presus de orice altceva în viaţa noastră, ceva ce nu am văzut şi de care nu ne-am bucurat? Pe scurt, cum putem căuta o împărăţie despre care nu ştim nimic? Slujbele Bisericii au fost de la început şi încă sunt intrarea noastră înăuntru, comuniunea noastră cu viaţa cea nouă a împărăţiei. Biserica ne descoperă, prin viaţa sa liturgică, ceva despre care urechea nu a auzit, ochiul nu a văzut şi ceva ce încă nu a intrat în inima omului, dar Dumnezeu l-a pregătit pentru cei ce-l iubesc pe El. Iar în centrul acestei vieţi liturgice, ca inimă şi apogeu al său, precum soarele care răsărind pătrunde în tot locul, stau Paştile. Aceasta este uşa deschisă în fiecare an către negrăita frumuseţe a împărăţiei lui Hristos, este pregustarea bucuriei veşnice care ne aşteaptă, slava biruninţei care, deşi nevăzută, umple deja întreaga Creaţie: Moartea nu mai există! slujbele Bisericii, în totalitatea lor, gravitează în jurul Paştilor şi, prin urmare, anul liturgic, adică succesiunea timpurilor liturgice şi a praznicelor, devine o călătorie, un pelerinaj către Paşti, Sfârşitul care este în acelaşi timp şi începutul: sfârşitul celor vechi, începutul vieţii celei noi, puntea statornică ce leagă această lume cu împărăţia deja descoperită prin Hristos.

Şi totuşi, viaţa veche, aceea a păcatului şi a meschinăriei, nu este uşor de biruit şi de schimbat. Evanghelia aşteaptă şi cere de la om un efort de care, în starea sa actuală, este practic incapabil. Suntem ispitiţi cu o privelişte, un ţel, un fel de viaţă care sunt atât de mult peste posibilităţile noastre! Chiar şi apostolii, când au auzit învăţăturile Domnului lor, L-au întrebat cu deznădejde: Dar cum poate fi posibilă aceasta? într-adevăr, nu este uşor să respingem un ideal de viaţă mărunt – construit pe grijile zilnice, ale căutării bunurilor materiale, siguranţei şi plăcerii – pentru un ideal de viaţă în care desăvârşirea este scopul ultim: Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este. Lumea aceasta, prin toate mijloacele ei de comunicare, ne îndeamnă: fii fericit, ia-o domol, urmează calea cea mai simplă. Hristos spune în Evanghelie: Alege calea ce strâmtă, luptă şi pătimeşte, pentru că aceasta este calea către singura fericire adevărată. Cum putem face fără ajutorul Bisericii această teribilă alegere, cum putem să ne pocăim şi să ne întoarcem la negrăita făgăduinţă dăruită nouă în fiecare an de Paşti? Aici intervine Postul Paştilor. Acesta este ajutorul pe care Biserica ni-l întinde nouă; şcoala pocăinţei, singura care va face posibilă primirea Paştilor nu ca pe o simplă dezlegare de a mâna, a bea şi a ne relaxa, ci într-adevăr ca pe sfârşitul celor vechi din noi, ca pe intrarea noastră întru cele noi.

Cu toate că suntem botezaţi, risipim şi înşelăm permanent exact ceea ce am primit la Botez. De acea, Paştile sunt întoarcerea nostră anuală la propriul nostru botez, pe când Postul este pregătirea noastră printr-un efort încet şi susţinut pentru a realiza, la sfârşit, propria noastră trecere sau pascha (paşti) către viaţa cea nouă în Hristos. … Pentru fiecare an, Postul şi Paştile sunt, o dată în plus, redescoperirea şi refacerea de către noi a stării la care am fost aduşi prin propria noastră moarte şi înviere în Botez.

O călătorie, un pelerinaj! Totuşi, îndată ce începem acest pelerinaj, îndată ce facem primul pas în tristeţea strălucitoare a Postului vedem – foarte, foarte departe – destinaţia. Aceasta este bucuria Paştilor, intrarea întru slava împărăţiei. şi este această vedere, pregustarea Paştilor, cea care face tristeţea Postului strălucitoare şi ostenelile noastre postitoare o primăvară duhovnicească. Noaptea poate fi întunecoasă şi lungă, dar de-a lungul pelerinajului o rază tainică şi strălucitoare pare că luminează la orizont. Nu ne ruşina pe noi din nădăjduirea noastră, Iubitorule de oameni!

Alexander Schmemman - Postul cel Mare

Am primit de la Fundaţia Arsenie Boca (11)

Din păcare vă redau cu mare întârziere acest mesaj primit în 15 aprilie. Cum însă el conţine lucruri care sunt actuale sau chiar pentru viitor, îl postez totuşi cu împreună cu rugămintea de iertare.

Paul Ghiţiu

Doamne, ajută!


Dragi membri şi prieteni,

Vă mulţumim din nou pentru promptitudinea cu care răspundeţi acţiunilor noastre! S-au strâns ceva alimente pentru cele două familii, precum şi pampers nr. 4 (au nevoie de nr. 5, însă Laura Tanasa m-a rugat să-i oferim şi acest număr, chiar dacă este mic). Ne bucură şi mesajele ce le-am primit de la unii dintre dumneavoastră care doresc să viziteze familiile personal!

Ne-am propus ca miercuri, 20.04.2011, în jur de ora 11.30 să mergem la aceste familii cu produsele donate de dumneavostră până acum. Înainte de a merge la ei vom face şi ceva cumpărături, pentru că ni se vor dona bonuri de masă. Dorim să ne însoţiţi la această acţiune! Vom avea nevoie şi de o maşină cu care să transportăm ajutoarele! Astfel, apelăm din nou la bunăvoinţa dumneavoastră, iar până marţi aşteptăm confirmări pentru vizita ce urmează să o facem! Întâlnirea este la sediul fundaţiei, la ora 11.30.

Mâine îi vom vizita pe cei din Valea Plopului. S-au strâns bani pentru materiele de construcţii: 1560 lei (Slavă Domnului!), pe care îi vom înmâna mâine părintelui Tănase sau dnei Tatiana Samoliă - administrator! Mulţumiri!

În curând (săptămâna viitoare sau maxim peste 2 săptămâni), cu ajutorul Domnului, vom scoate pe piaţă două filme documentare: O întâlnire binecuvântată cu Părintele Arsenie Boca – mărturie a doamnei Aspazia Oţel Petrescu, fost deţinut politic şi Eroism şi jertfă pe Frontul de Est – un film impresionant cu dl. dr. Iosif Niculescu despre participarea României în Al Doilea Război Mondial. Sperăm să fiţi alături de noi la evenimentele legate de apariţia acestora!

Mai jos vă prezentăm articolele pe care le-am pregătit pentru această săptămână:

1.Izbânda abstractului, învingerea epicului: Dan Lucinescu – caracterizare a cărţii Jertfa a dlui Lucinescu;2.Proiectul Basmele copilăriei (susţinut de părintele Mihai Aldea – recomandăm părinţilor);

3.Apariţie editorială la Editura Predania: De ce a fost Iona înghiţit de un chit?;

4.Părintele Rafail Noica: Dumnezeu nu gândeşte ca noi.


La mulţi ani pentru Duminică tuturor celor care poartă numele de floare! Sărbătoare cu bucurie să aveţi!

Cu preţuire,

Irina Coşoveanu

Bine şi rău

Cine nu este mulţumit cu un bun mic, acela crede într-un bun mai mare şi caută bunul mai mare.


Cine nu se mulţumeşte cu un bun mai mare, acela crede în bunul cel mai mare şi caută bunul cel mai mare.

Însă cine nu se mulţumeşte cu bunul cel mai mare, acela nu mai crede în nici un bun şi nici nu caută vreun bun.

Cine nu se mulţumesşte cu o stare morală scăzută, acela crede într-o stare morală înaltă şi caută starea morală înaltă.

Cine nu se mulţumeşte cu o stare morală înaltă, acela crede într-o stare morală mai înaltă şi caută starea morală cea mai înaltă.

Însă cine nu se mulţumeşte cu cea mai înaltă stare morală, acela nu mai crede în nici o stare morală şi nici nu caută vreo stare morală.

Cine nu se mulţumeşte cu faţa luminată a adevărului, acela crede în faţa mai luminată a adevărului şi caută faţa mai luminată a adevărului.

Cine nu se mulţumeşte cu faţa mai luminată a adevărului, acela crede în faţa cea mai luminată a adevărului şi caută faţa cea mai luminată a adevărului.

Însă cine nu se mulţumeşte cu faţa cea mai luminată a adevărului, acela nu mai crede în nici un adevăr şi nici nu caută vreun adevăr.

Aşa se explică de ce, printre creştinii care au primit credinţa creştină, există adeseori mai mulţi amorali şi atei decât printre necreştinii care nu au avut totul şi nu au pierdut totul.

Sfântul Nicolae Velirimovici – Învăţături despre bine şi rău

Sărbătoarea, moment al întâlnirii omului cu Dumnezeu

În cadrul oricărei religii, relaţiile dintre om şi divinitate sunt definite prin cult care este atât expresia datoriei omului faţă de creatorul său cât şi modalitatea omului de a rămâne în legătură cu acesta. Iniţiativa îi revine divinităţii care se prezintă şi se manifestă omului în diverse moduri şi instituie regulile de bază ale acestei relaţii. Peste acestea, timpul vine şi aşează memoria evoluţiei acestor relaţii astfel încât cultul cuprinde locuri, obiecte şi persoane sacre, timpul liturgic (timpul sacru), acte de cult, prescripţii cultuale. Timpul liturgic este definit şi redefinit pe baza totalităţii sărbătorilor pe care le conţine.

La creştinii ortodocşi, sărbătoarea este unitatea de bază a cultului, şi deci a calendarului liturgic, declararea legăturii nemijlocite a omului cu Dumnezeu, momentul de suspendare a timpului pământesc pentru ca lumea terestră să se unească cu lumea cerească. In „Duhul sărbătorii”, Vasile Băncilă spune: Ideea de sărbătoare e o idee de organizare totală a existenţei. Fiindcă sărbătoarea e o horă gravă de comuniuni cu toată relitatea, cu toate aspectele ei necesare, posibile, imaginabile sau numai bănuite. E o comuniune cu transcendentul; e o comuniune cu natura cosmică; e o comuniune cu societatea; e chiar o comuniune cu lumea animală şi vegetală şi e, în sfârşit o comuniune cu tine însuţi, prin contenirea sau topirea contradicţiilor, decepţiilor, revendicărilor. …Sărbătorile folclorice româneşti au un puternic suflu cosmic şi religios, căci în popor şi profanul devine religios atunci când e adânc, totuşi ceea ce e sărbătoare la români nu s-ar putea înţelege fără suflul doctrinar dat de sărbătorile teologice. Evident, autorul se referea la sărbătorile tradiţionale nu la mai recentele sărbători inventate în scopuri ideologice.

Dacă sărbătoarea populară, plină de suflu sacru este dislocată de civilizaţia contemporană către muzeu, deci către uitare, sărbătoarea religioasă continuă să rămână la fel de vie. 

Omul s-a raportat întotdeauna, până la raţionalişti, la o realitate mai profundă, adică mai cuprinzătoare decât cea a lumii simţurilor (lumea materiei = lumea simţurilor căci un om lipsit de acestea şi care nu ar primi nici o informaţie despre lume, nici nu ar fi conştient de ea).

Dumnezeu e mereu alături de noi şi în noi (prin Duhul Sfânt), sunt însă zile în care se întâmplă mai mult: cerurile se deschid, ni se arată şi ne cheamă. Sunt zilele de sărbătoare, ruperi ale timpului, când avem prilejul de a petrece alături de cei de sus, de a participa la sărbătoare lor. Căci creştinismul asta a făcut: a mutat sărbătoarea în cer iar pe noi ne-a făcut părtaşi, duminicile şi în celelalte zile de sărbătoare, la trăirea ei. Atunci omul păşeşte în afara realităţilor personale (simţurile prezintă fiecăruia o altă realitate) şi dincolo de ele în realitatea absolută, una şi aceeaşi pentru toţi dar la care nu au acces decât o parte dintre noi: cei care intuiesc această realitate, o respectă şi doresc să se înscrie în ea – cei care ştiu să trăiască sărbătoarea. Aflăm şi cum este această realitate absolută a lui Dumnezeu: sărbătorească. Împărăţia Lui este sărbătoarea cea mare, unică şi nesfârşită a vieţii. Cine nu o găseşte trăieşte în afara ei, adică în afara luminii, căldurii, fericirii, comuniunii cu cei dragi. Iar acest înafară este tocmai iadul. Şi aceasta este şi marea deosebire, pasul înainte, faţă de sărbătorile iudaice, unicitatea sărbătorii creştine: suntem invitaţi la a participa la sărbătorirea victoriei lui Dumnezeu. Nu avem decât a accepta să luăm parte.

Sărbătoarea cea mare, cea care ritmează tot anul şi dă conţinut tuturor celorlalte sărbători este Paştele, ziua Învierii Domnului Iisus Hristos, tot una cu ziua învierii noastre, împlinită deja prin Maica Sa care a fost ridicată la cer. Şi la această zi şi la sărbătoarea veşnică din cer, suntem chemaţi nu numai în Duminica Paştelu,i ci la liturghia din fiecare duminică şi de la slujbele sărbătorilor importante.

            Deşi rămân şi ele, pentru noi, legate de ritmul timpului şi al pământului, sărbătorile creştine celebrează evenimente care odată împlinite au valoare veşnică. Sărbători ale ciclului anotimpurilor şi ale activităţilor umane, ale intervenţiei lui Dumnezeu sau ale unor semeni de-ai noştri care l-au găsit şi ni l-au arătat şi nouă (că au intrat în Împărăţia lui Dumnezeu ne-o arată însuşi faptul că au devenit sărbătoare, deci parte a realităţii absolute), ale istoriei sau oricare altele, ele sunt, toate, transfigurate de prezenţa lui Iisus.

            Anul bisericesc, care începe la 1 septembrie conţine sărbători fixe, marea majoritate, şi sărbători mobile. Sărbătorile cu dată schimbătoare sunt Paştele şi toate cele legat de el. Sărbătorile fixe importante sunt legate de momente premergătoare naşterii lui Hristos, de traseul Lui pe pământ, sau de unele personaje importante pentru construcţia Bisericii Lui. Obiceiul pomenirii unor credincioşi mai importanţi  a apărut chiar din primii ani –  martiri şi episcopi. În acele vremuri, comemorarea acestora se făcea chiar la mormântul lor unde se săvârşea şi Euharistia (actele martirice vorbeau despre moartea martirilor ca despre naşterea lor). Se sărbătoreau tot în comun sfinţirea locaşurilor destinate cultului sau mutarea moaştelor. Mai târziu au apărut şi sărbătorile drepţilor, sfinţilor şi apostolilor din Vechiul şi Noul testament, sărbătorile de cinstire a Maicii Domnului (după Sinodul de le Efes din 431), apoi ale unor călugări şi călugăriţe sau ale unor personaje exemplare apropiate de viaţa Bisericii. Există sărbători comune dar şi sărbători specifice fiecărui neam şi deci fiecărei Biserici Naţionale.

Despre minuni, vrăjitorii, yoghini…

La Creaţie, oamenii au primit de la Dumnezeu anumite daruri. După căderea, pe unele le-au pierdut, altele le-au rămas. Acest lucru se manifestă şi astăzi şi fiecare dintre noi se naşte cu un anumit talent, o anumită aplecare, abilitate sau pasiune – bineînţeles vorbim aici doar de cele pozitive. Oricum le va fi zicând, ele sunt de fapt manifestarea acestor daruri activate prin harul divin (har divin – energia care se revarsă de la Dumnezeu peste lumea creată). De aceea, în funcţie de viaţa omului şi de raportarea sa faţă de Dumnezeu, darurile pot fi stimulate şi dezvoltate sau, dimpotrivă, descrescute şi irosite. Darul dezvoltat tot mai mult sub înrâurirea harului, ca urmare a strângerii legăturii cu Dumnezeu, devine harismă; el este tot mai mult înlocuit de har. Sfinţii şi marii duhovnici au arătat în timpul vieţii lor harisme precum cele ale facerii de minuni, înainte vederii etc. 

Faptele deosebite capătă statut de minuni dacă se fac în numele lui Dumnezeu, sunt în concordanţă cu învăţătura Bisericii, sunt făcute de oameni a căror viaţă este dăruită lui Dumnezeu şi au un scop moral-religios. Deşi aşa pare, minunile nu sunt însă făcute de oameni; ele sunt făcute de Dumnezeu prin intermediul unora dintre oamenilor, atunci şi acolo unde este nevoie pentru sădirea şi întărirea credinţei. De aceea minunile au fost mai multe în primele secole ale propovăduirii Evangheliei. 

Sfinţii au înţeles că harismele nu se primesc ca urmare a voii proprii, adică a cererii lor şi ca urmare, cei prin care Dumnezeu a înfăptuit minuni, nici nu au încercat să repete experienţa după voia lor; au înfăptuit cu smerenie minunea, lăsându-se în mâna şi voia lui Dumnezeu. 

Iată de ce, harismele nu pot şi nu trebuie să fie confundate cu manifestările “paranormale” ale vrăjitorilor, vindecătorilor, yoghinilor, bioenergeticienilor etc. Aceştia pot repeta performanţele respective în orice moment, ca pe un act personal de voinţă în care se folosesc de puterile personale şi de energii sau prezenţe supranaturale. Eliminând din discuţie magia neagră şi ritualurile magice desfăşurate în jurul unor idoli, zei etc., care, în mod evident, sunt de natură diavolească, nu trebuie să cădem în capcana acceptării, practicării sau supunerii la procedurile ajutătoare ale celorlalte forme, căci şi acestea, sub o formă mascată, fac apel la aceleaşi forţe şi prezenţe ca şi celelalte. Chiar şi atunci când, pentru înşelarea noastră, se face apel la Dumnezeu, Iisus sau Pururea Fecioara Maria, cum este în aşa-zisa magie albă a vrăjitoarelor, activitatea acestor, să le zicem, paranormali rămâne în aceeiaşi parametri. Trecând peste aspectul de negoţ, inclusiv cu publicitatea aferentă, peste înşelătoria şi mai grav, şantajarea psihică a unora din cei cărora li se adresează, sau chiar agresarea fizică până la ucidere, magia albă este tot o lucrare împotriva lui Dumnezeu.Sprijinul suprabatural, atunci când există, este dat de duhurile întunecate care, la simpla chemare a unei mantre, a unei formule de chemare, sau printr-un ritual magic, vin şi îndeplinesc, pe puterile lor, cele cerute, pentru ca astfel beneficiarii acestor “servicii” să fie înşelaţi şi pierduţi. Procedeelor mai complicate le răspund duhuri tot mai puternice şi astfel practicantului i se pare că dobândeşte puteri tot mai mari. Trufia acestuia, încredinţarea că este un om deosebit care poate comanda lumea nevăzută, că totul îi este posibil continuând pe acest drum, îl depărtează de Dumnezeu de care crede că nu mai are nevoie, pe care îl uită sau îl neagă. Adesea, duhurile întunecate intervin la cea mai mică dorinţă a noastră pentru a ne crea iluzia că stăpânim lumea nevăzută. Neştiind de fapt ce stăpânim nu ştim nici că ele ajung să ne stăpânească. Nenorocirile, tragediile, pierderile pe care le suferă cei înşelaţi, practicanţi sau pacienţi, sunt fără număr şi tot mai mari pe măsură ce coboară mai adânc, chiar dacă ele nu se manifestă la toţi de la început. şi tot mai grea este şi întoarcerea către Dumnezeu, căci mai pierduţi sunt acum în întuneric şi mulţi alţii trag de ei, într-o mie de feluri, în direcţia cealaltă. 

Dumnezeu însă nu uită şi nu abandonează pe nimeni, iar posibilitatea de revenire există până în ultimul ceas. şi mulţi au fost aceia care luptând din greu au învins. Un exemplu celebru ne stă la îndemână: cel al Sfântului Ciprian, mare vrăjitor din Antiohia care, după ce toate vrăjile lui s-au dovedit neputincioase în faţa credinţei fecioarei creştine Iustina, înţelege greşeala în care se afla, se leapădă de satana, se botează, ajunge episcop şi sfânt.

Braţele lui Dumnezeu sunt deschise permanent, trebuie doar să-l chemăm. Amin!