Femeile voastre, târfele noastre, viermilor! Apocalipsa Europei (V)

Spuneam în episodul (II) că atentatele din Franţa anului 2015 au fost un semnal de forţă atât pentru indigeni cât şi pentru colonizatori, un semnal de teroare pentru unii, de îmbărbătare şi de chemare la luptă pentru ceilalţi. Şi asta pentru că condiţiile s-au copt: musulmanii au atins un nivel critic în multe dintre statele Europei de Vest (de exemplu, cca. 10 % în Franţa, Suedia, Germania şi pe aproape în altele) de la care ştiu deja că, demografic, victoria şi viitorul sunt ale  lor. Şi mai ştiu ceva: că în favoarea lor lucrează un formidabil conglomerat financiaro-politico-media occidental împreună cu toate instituţiile şi ramificaţiile sale din societatea vestică, inclusiv o mare parte din societatea civilă. În plus, intrarea masivă de aşa-zişi refugiaţi din 2015 a dus la o creştere bruscă a acestui nivel, la introducerea în devălmăşia generală a unor fanatici, a unor luptători antrenaţi şi a unor mari cantităţi de armament şi explozibili.

Europa este prefigurarea grădinii raiului musulman pe pământ, iar femeile Vestului, fecioare sau nu, sunt numai bune pentru a le înlocui, deocamdată, pe cele de care eroii vor avea parte dincolo de această viaţă. Musulmanii ştiu acum că Europa va fi a lor peste 30 de ani. Ar putea aştepta, chiar mai puţin, pentru a prelua puterea politic, la început în alianţă cu politicieni indigeni. Dar de ce să aştepte atâta? Ce să facă până atunci? Presiunea este prea mare. Au fost răscoliţi, împinşi de spate, plătiţi, ajutaţi să ajungă în Europa. Şi vor continua să vină. Nu va fi de lucru decât pentru câţiva, nu vor fi locuinţe, nu vor fi, în final, nici bani. Nu e mai simplu să pornească deja războiul de cucerire?

Şi această stare, această siguranţă a cuceritorului s-a transmis şi celor din afară. Aţi văzut supărarea şi determinarea migratorilor de la graniţe, sau din interiorul unor state de tranzit? Aţi văzut determinarea şi agresivitatea lor? Ale cui păreau acestea? Ale unor refugiaţi speriaţi şi umili, sau ale unor personaje care îşi cunosc bine drepturile. Printre care, acela de a veni în Europa ca acasă, pentru că, în minţile lor, Europa este Dar al-Harb, ţinuturile războiului, care trebuie cucerite de la necredincioşi.

După ce ani buni au fost nu numai toleraţi ca traficanţi, agresori, incendiatori, neplătitori de taxe, ba şi răsfăţaţi cu subvenţii consistente de la stat, cu locuinţe cu chirie nesemnificativă sau deloc; după ce şi-au putut întinde în linişte şi cu ajutor de la buget reţeaua de organizaţii islamiste şi de moschei, în mare parte faţadă pentru activităţile islamiste dure; după ce autorităţile occidentale s-au făcut surde la plângerile celor care au avut de suferit din cauza turbulenţilor islamişti, ba chiar şi-au inculpat  proprii cetăţeni pentru vina de islamofobie, adică pentru semnalarea adevărului; după ce Occidentul şi-a transformat femeile în prostituate, umplând panourile de pe străzi, zidurile, ecranele televizoarelor, internetul cu “femeia trup” destinată să vândă orice, inclusiv pe ea însăşi; după ce şi-a transformat bărbaţii în femei, după ce au dărâmat familia şi i-au transformat pe copii în obiecte-marfă pentru plăcerea dezaxaţilor, adică după ce au instaurat homosexualitatea şi pedofilia ca normalitate; după ce şi-au “castrat” psihic bărbaţii şi femeile; după ce i-au invitat şi continua să-i invite pe aşa-zişii refugiaţi să le ocupe oraşele şi ţările, ce altceva era cel mai normal să se întâmple, dacă nu ca aceştia să iasă în stradă şi să-şi pretindă ceea ce li s-a promis?

Dacă încă nu credeţi  că în Europa de Vest s-a declanşat rebeliunea musulmană, deocamdată sub forma unor hărţuieli aproape zilnice, pentru cucerirea acesteia şi că suntem în pragul unor războaie civile crâncene, care vor modifica fundamental continentul nostru, să urmărim puţin configurarea celor două linii ale frontului şi evenimentele din teren la acest început de an. Astăzi, atacatorii.

            Ca în orice război de cucerire – dar mai mult decât în oricare altul, fiind vorba, de această dată, de o cucerire din interior – atacatorul este mult mai organizat, mai decis, mai conştient de scopurile sale. Mai mult, este, după cum spuneam, sigur de victorie, ceea ce îi creează un avantaj psihologic extraordinar. Iată-i cum au evoluat în trecutul recent.

2014 - Cam despre câte alte evenimente extreme legate de musulmanii din Europa aţi auzit în 2014? Mai niciunul. Nu pentru că nu ar fost violuri (care au adus Suedia pe locul 2 în lume după Lesotho), trafic de arme, de droguri, de fiinţe umane, abuzuri asupra a zeci, poate sute de mii de minori, dar ele au putut fi ţinute de autorităţi şi de presa mainstream sub obroc. De exemplu, numai în localitatea Rotherham, Marea Britanie, între 1997 și 2013, bande pakistanezo-afgane au violat și exploatat sexual peste 1400 de fetițe și adolescente. Cu știința autorităţilor locale, a poliției și a serviciilor sociale!

2015 - Lucrurile se mai schimbă: avem la un capăt al anului (7 ianuarie) Charlie Hebdo, la celălalt, atentatele din 13 noiembrie. Interesantă încadrare a anului şi probabil nu întâmplătoare. În interior alte câteva evenimente de mai redus ecou emoţional.

2016 - Începe în forţă cu o nouă declaraţie de război: agresarea femeilor în noaptea anului nou. Un atac la însăşi fundamentul existenţei oricărui neam, femeia, matricea neamului. Un anunţ că ele vor fi în curând prada cuceritorului. “Femeile vor fi târfele noastre, iar bărbaţii vor muri, sau vor fi sclavi”. (Vezi bileţelele găsite asupra unora dintre ei). O provocare deosebit de dură şi de gravă luând în seamă caracterul special al agresiunii, din sfera intima, a sexualităţii, a proliferării, dar şi a onoarei unui bărbat: dacă nu vor riposte, bărbaţii europeni vor fi catalogaţi ca laşi, viermi. Dacă vor riposta, încep conflictele deschise. Şi aici, atacatorii sunt mult mai tineri, mai determinaţi şi fără nimic de pierdut.

Mai multă teroare pentru europeni, mai mult curaj pentru atacatori. O provocare deosebită, având în vedere şi participarea masivă a agresorilor. Pentru că nu au mai fost câţiva terorişti ca în Franţa; au fost mii, adică o mică armată. La început s-a aflat (cu greu) despre Koln, apoi despre alte oraşe ale Germaniei. Dar manifestări similare, de batjocorire a femeii europene şi, extrem de important, prin reflecţie, de înjosire a bărbatului european (refugiaţii s-au manifestat ca nişte masculi alfa care sunt siguri că vor deveni noii şefi de turmă) au avut loc şi în alte state europene.

Berliner Morgenpost, pe 6 ianuarie, dezvăluie că totuşi şi la Berlin au fost cazuri de atacuri sexuale în faţa porţii Brandenburg, în Prezlauer Berg şi Kreuzberg.  Atacuri similari cu cele din Koln au fost în Hamburg, Stuttgart, Dusseldorf etc.

Agresiunile nu s-au limitat la Germania. Suedia, Finlanda, Austria and Elveţia au avut şi ele incidentele lor. De exemplu, Finlanda a înregistrat agresiuni sexuale fără precedent la Helsinki în timpul nopţii de Anul Nou. Şeful poliţiei din oraş, Ilkka Koskimaki, a declarat pentru The Telegraph că aveau informaţii despre pregătirea acestor agresiuni şi că au avut pe străzi forţe masive, care să-i controleze pe cei 1000 de refugiaţi din Iraq ce se adunaseră în tunelele din jurul staţiei de metrou centrale pe la ora 23.00. Tot el a spus că până la venirea celor 32.000 de solicitanţi de azil din 2015 atacurile sexuale pe străzi sau în  parcuri erau necunoscute în Finlanda.

Mii, sute, zeci de imigranţi adunaţi deodată în oraşe din mai multe ţări europene, veniţi, spune poliţia, şi din afara localităţilor respective, uneori de la distanţe consistente, pare a depăşi, totuşi varianta unor coincidenţe. Cade în ridicol şi argumentul că au ieşit pe stradă să vadă cum se distrează occidentalii în acea noapte.

În acest sens, Heiko Maas, ministrul federal al justiţiei germane a declarat pentru Bild am Sonntag: “Pentru ca astfel de hoarde de oameni să se întâlnească şi să comită aceste infracţiuni, trebuie ca totul să fi fost planificat. Nimeni nu-mi va putea spune că acest lucru nu a fost coordonat sau planificat.

În ultimele zile ale anului trecut: autorităţile din Bruxelles au anulat focurile de artificii pentru noaptea anului nou; au fost arestaţi şase suspecţi de pregătirea unor atentate pentru acceaşi noapte; alţii doi fuseseră arestaţi la începutul ultimei săptămâni a anului pentru că plănuiau atacarea unor ţinte “emblematice” ale capitalei Belgiei.

Tot din motive de protecţie împotriva unor atacuri teroriste, autorităţile ruseşti au închis Piaţa Roşie pentru noaptea Anului Nou.

În Bosnia, procurorul Dubravko Campara a anunţat arestarea a 11 membri ai mişcării islamiste, printre care şi predicatori radicali, care pregăteau un atac terorist la Sarajevo cu ocazia sărbătorilor de sfarsit de an, în care sa ucida "circa o suta de persoane", a relatat sâmbătă televiziunea publică din Bosnia şi Herţegovina.

Militari francezi au fost vizaţi de un atac cu maşina (am vorbit despre atacator, un radicalizat singuratic, în episodul 4).

Gările din Munchen au fost ţintite de ISIS pentru atentate.

Rafale de armă automată au ucis 2 oameni şi au rănit alţi 7 într-un bar din Tel Aviv.

“Un bărbat a fost ucis joi 8 ianuarie de poliţişti în faţa unui comisariat din cartierul sensibil Goutte d'Or din Paris, în timp ce încerca să pătrundă în clădire”, anunţă AFP.
Acesta "era înarmat cu un cuţit şi un dispozitiv ce putea fi o vesta explozivă" şi striga "Allah Akbar" în timp ce încerca sa agreseze un poliţist, potrivit unui comunicat al ministerului de Interne. Interesant este că sirianul respectiv, Walid Salihi, fusese arestat în 2014 în Koln pentru agresiune sexuală, iar un prieten al acestuia a  fost arestat la Koln, ca participant la agresiunea din noaptea Anului Nou.

Anul trecut, în pregătirea acestei analize scriam:

În 13 noiembrie 2015 au fost cinci puncte de atac, 8 atacatori, 130 de victime, câteva sute de răniţi. Pierderile economice pentru Paris de circa 500 milioane euro.

Datele oficiale vorbesc de cca 6000 de islamişti europeni, care au luptat, sau luptă în ISIS. Cei mai mulţi, se pare, au revenit acasă. Aceleaşi date oficiale nu ne spun nimic despre numărul de islamişti radicali, care au pătruns anul acesta purtaţi de valul de imigranţi şi care continuă să pătrundă.

Să presupunem că ar fi încă 5-6000 (La peste un milion de intraţi, estimarea nu poate fi exagerată decât în jos. Adică prea puţini.) ca să nu-i mai punem la socoteală pe cei pregătiţi, după cum am dat deja exemple în episodul 4, să se radicalizeze. Sau cei care, nemulţumiţi de diferenţa dintre aşteptări şi realitate, disperaţi, sau pur şi simplu supăraţi, vor decide că e cazul ca musulmanii să cucerească Vestul.

Dincolo de cazurile particulare, avem, aşadar, pentru început, cel puţin 12-15.000 de terorişti gata de orice. Evident nu vor ataca toţi deodată. Nu încă, trebuie să fie mult mai mulţi, să-i ia, sau să-i oblige să intre şi pe alţii în trena lor. Dar dacă o vor face 400 în 100 de ţinte? Sau 1000 în mai multe locuri?  Cu mii, poate zeci de mii de morţi şi sute de mii de răniţi? Cu pierderi economice incalculabile? Ce se va întâmpla atunci? Ce va fi în 2016? Ce vor face europenii?

Începutul anului mi-a arătat că situaţia s-ar putea să fie mai gravă decât anticipam cu doar câteva săptămâni în urmă.

(Va urma).

De acelaşi autor, pe aceeaşi temă:

Califatul Europei de Vest? (I)

Califatul Europei de Vest? (II)- Imigraţie, violuri, incendii şi dictatură în Suedia

Califatul Europei de Vest? (III) - Alarmism, sau realism? Copacii Islamului

Mega-Moscheea (I) - Se pregăteşte islamizarea României? De către cine?

Mega-Moscheea (II) - Cine urmăreşte islamizarea României?

Apocalipsa Europei (IV) - Schizofrenia islam/islamism şi depresia islamică teroristă

Pentru a ne anestezia vigilenţa şi a ne altera inteligenţa, Sistemul foloseşte mai multe tehnici, preluate cu mult succes şi de către jihadiştii din întreaga lume. Două dintre ele sunt probabil cele mai importante şi, după o scurtă punere în temă în cele ce urmează, voi reveni mai târziu pe larg asupra lor.

Prima este cea a antirasismului şi a drepturilor minorităţilor, care, din nişte idealuri nobile şi nişte concepte generoase, s-au transformat într-o  teroare intelectuală şi o cenzură a libertăţii de gândire şi de expresie. Alain Finkielkraut, considerat “unul dintre cei mai iluştri filozofi şi eseişti francezi contemporani”, a şi etichetat antirasismul ca “comunismul secolului 21”. Musulmanii militanţi, cu susţinere financiară de la state islamice, în primul rând Arabia Saudită, dar şi finanţări extrem de generoase de la autorităţile locale, au împânzit Occidentul cu asociaţii şi fundaţii pentru drepturi şi libertăţi, de fapt, după cum voi exemplifica, paravane pentru propaganda islamistă şi acţiuni teroriste.

O a doua a fost cea a adormirii vigilenţei prin oferirea unei ţinte false: islamismul. De fapt a unei duble antagonice care să ne deruteze: islamul bun, format din moderaţi, regatul păcii şi iubirii; islamismul, regatul radicalilor, răul personificat în fundamentalişti şi terorişti. Pentru a nu fi etichetate ca rasiste, declaraţiile publice şi documentele oficiale ale autorităţilor din statele occidentale, nu-i identifică pe teroriştii ca musulmani, ci doar ca terorişti, extremişti, jihadişti (de parcă jihadul l-ar fi inventat, de exemplu, taoiştii).

Despre ambele aceste tehnici (componente ale unei demonice strategii a distrugerii) vom discuta mai pe larg în episoadele ulterioare celor despre războaiele civile (dacă ne referim la statele europene separate), sau despre războiul civil (dacă ne referim la europeni contra musulmani), ce sunt pe cale să izbucnească pe continentul nostru. Până atunci, în sensul celor de mai sus, să urmărim 3 opinii despre islam ale unor personaje care provin din lumea islamului. Dacă aveţi nevoie de mai multe, alte sute, chiar mii, vă stau la dispoziţie pe internet.

Prima este cea a  doamnei Wafa Sultan, medic din Siria, stabilită împreună cu familia în Statele Unite. Într-o conferinţă (https://www.youtube.com/watch?v=RFN8ahYN1b0)  ea spune printre altele:  “M-am decis să combat islamul; nu islamul politic, nu islamul militant, nu islamul radical, nu islamul wahabist, ci islamul în sine, islamul pur şi simplu. Cred că Occidentul a inventat toţi aceşti termeni pentru a rămâne corect politic… Islamul nu a fost niciodată prost înţeles. Chiar islamul în sine este prolema. Dar nimeni nu are curajul să spună adevărul. Nimeni nu caută cu adevărat rădăcinile terorismului, care sunt chiar această maşină de spălat creierele, care este islamul. Islamul este exact ceea ce a spus şi a făcut profetul Mohamed.”

A doua este a unui professor de ştiinţe politice din Tunisia, Salem Ben Ammar, care trăieşte în Franţa.  Într-unul din multele sale texte, privind islamul în sine şi islamul şi lumea înconjurătoare, Ben Ammar spune: “Discipolii islamului sunt ghidați necontenit în acțiuni de o forță superioară, stăpână a voinței și a vieții lor. Viermele este chiar rodul fructului musulman. Dacă mulți dintre musulmani au ales calea terorismului, ei n-au făcut-o de plăcere, sau datorită vreunei predispoziții nihiliste, sau a vreunui puseu sinucigaș, ci pentru ca au fost conditionați psihologic si ideologic de îndoctrinarea religioasă din paginile Coranului… Coranul le servește de catalizator și le procură senzația de putere și de invincibilitate. Cu cât se îmbată mai mult din studiul lui, cu atât dobândesc mai mult convingerea că sunt invulnerabili și conduși de o forță greu de descris, care îi face să piardă legătura cu realitatea și, mai ales, instinctul de conservare atât de propriu oamenilor normali.”

Al treilea avertisment este al lui Mosab Hassan Youssef , un palestinian, care a făcut parte din conducerea Hamas, împreună cu tatăl, Sheikh Hassan Yousef, co-fondator al organizaţiei, şi cu fraţii săi. Între 1997 şi 2007, din dorinţa de a ajuta la curmarea violenţei şi supărat pentru folosirea de către tovarăşii săi din Hamas a civililor, şi mai ales a femeilor şi copiilor, ca scuturi umane, devine agent al serviciului israelian de Securitate, Shin Bet. În1999 se creştinează în ascuns, convertire pe care o anunţă public în 2008, după ce ajunge, în 2007, în SUA. Este invitat frecvent să vorbească despre Hamas şi terrorism. Într-o  declaraţie despre musulmanii moderaţi şi cei fundamentalişti el spune: “Totuși adevăratul musulman este mai periculos decât fundamentalistul, deoarece el pare inofensiv și niciodată nu-ți dai seama când a făcut acel pas următor spre vârf, spre Jihad. Cei mai mulți atentatori sinucigași au fost la început moderați.”

Evident nu toţi musulmanii normali devin, sau vor deveni radicali fundamentalişti. Stau ca dovadă cei 60.000 de musulmani din România provenind din turcii şi tătarii aşezaţi aici în trecut. Stau dovadă şi cei din alte state est şi central europene. Stau dovadă şi primii musulmani ajunşi, de exemplu, în Franţa sau în Marea Britanie cu zeci de ani în urmă. Softul radicalizării există însă în fiecare dintre ei şi, în anumite condiţii el se activează: Fie din cauza nemulţumirii, din cauza nefericirii, din cauza unui tratament advers, din cauza depresiilor nervoase (!!!) (Depresia a fost invocată pentru Mohammed Merah, Medhi Nemmouche, les frères Kouachi, Amedy Coulibaly, Yassin Salhi – cazul Charlie, pentru Seifeddine Rezgui, ucigaşul lui Sousse în Tunisia a fost de asemenea prezentat de către familia sa ca fiind “deprimat”. Aceeaşi ipoteză pentru Nidal Malik Hassan, jihadistul de la Fort Hood din Texas, pentru Mohammad Abdulazeez, jihadistul din Chattanooga, Tennessee, sau pentru Syed Farook, unul dintre jihadiştii din San Bernardino.); din cauze care ţin de dorinţa de avere şi de putere,  ori pur şi simplu pentru că ceva neştiut se declanşează şi afectează gândirea persoanei respectiv. Ajung astfel să devină terorişti, musulmani care până la un moment dat nici nu fuseseră interesaţi de partea religioasă a identităţii lor, musulmani cu o carieră de invidiat, sau chiar persoane de altă origine şi religie, care aderă la islam. Nu întâmplător aflăm, deocamdată, despre cei mai mulţi dintre teroriştii europeni şi americani, că erau nişte persoane liniştite, politicoase, amabile etc.

Radicalizarea moderaţilor se poate exemplifica cu sute de exemple din toate statele vest europene şi din SUA. De exemplu, în Franţa, nici cel arestat în aprilie, nici cel care şi-a decapitat patronul în iunie, încercând să arunce în aer o uzină de produse chimice, nici cel care a încercat la începutul lui 2016 să omoare nişte soldaţi, nu erau membri ai unei reţele teroriste. Despre acesta din urmă procurorul de caz a declarat că nimic nu lasă să se întrevadă apartenenţa sa la o reţea teroristă, că e vorba de un individ solitar, un personaj, până atunci, aparent normal. Iată, deci, şi e importantă de reţinut pentru demonstraţiile viitoare privind probabilitatea unor confruntări sângeroase, şi varianta terorismului imposiil de monizotizat, aleatoriu, în afara structurilor organizate, venit ca din neant.

Un exemplu perfect, în acest sens, ni-l oferă o ştire recentă din România:

Astfel, începând cu anul 2014, Jamal A. Abdel Jabbar Khalil Shalash a parcurs un proces progresiv de (auto)radicalizare ca urmare a accesării sistematice a propagandei online a unor entităţi teroriste jihadiste prezente în arealul de conflict siriano-irakian şi, în special, Daesh, echivalentul arab al acronimului în limba engleză ISIS (Islamic State in Iraq and Syria).

SRI a mai transmis că iordanianul a derulat în mediul virtual, dar și în relațiile cu cei cunoscuți, o susţinută propagandă jihadistă, de radicalizare şi recrutare ideologică în favoarea Daesh, încercând chiar să legitimeze modul de operare al organizaţiei, inclusiv atacurile comise recent la Paris. De altfel, susţinerea necondiţionată pe care acesta o manifestă faţă de acţiunile Daesh include şi disponibilitatea de a se implica în acţiuni împotriva României. (Hot News)

Pentru a susţine afirmaţia despre transformarea în jihadişti a unor convertiţi sosiţi din afara islamului, iată tot de la noi o altă ştire recentă despre un elev, Luigi C. B., după botez Omar al-Faruq, din Craiova:

“Procurorii DIICOT l-au ridicat pe tânărul de 17 ani suspect de propagandă jihadistă şi l-au dus la sediul instituţiei pentru audieri. Craioveanul era radicalizat și întreținea legături cu membri ai ISIS, iar, în paralel, încerca să racoleze adepți. El le trimitea mesaje inclusiv colegilor de școală, pentru a-i determina să creeze o grupare jihadistă, susțin surse judiciare.” (EVZ).

Şi pentru a ilustra şi faptul că reţelele islamiste lucrează sub acoperirea unor asociaţii, fundaţii şi moschei (oficiale sau clandestine) să vedem şi unde se şcolea tânărul Luigi:

“Locul în care tânărul mergea să „se închine” se află pe strada Grigore Pleşoianu. Acolo îşi află sediul fundaţia “Europe Trust”. Fondatorul acesteia este Ibrahim El-Zayat, lider al Federaţiei Organizaţiilor Islamice din Europa (FIOE).”(EVZ)

Va urma.

Apocalipsa Europei? (III). Despre război şi minciună în Islam

Spuneam la finalul episodului trecut să softul infailibil şi imposibil de stopat al acestui război permanent, în realitate un program direcţionat către distrugere, se găseşte în două cărţi: Coranul, cartea în care profetul Mahomed ne dezvăluie cuvintele lui Allah, şi Hadith, cartea tradiţiilor, cea care ne spune cuvintele şi ne relatează faptele profetului.

Pentru a înţelege de ce, fundamental, dincolo de argumentele conjuncturale expuse anterior, confruntarea dintre majoritatea indigenilor – creştini, dar şi atei, mitologişti etc. – şi comunitatea musulmană este, în viitorul apropiat, inevitabilă, trebuie să ne întoarcem la baza ideologică: religia islamică, de fapt o ideologie a războiului, un  program al motivaţiei de extindere perpetue îmbrăcat într-o haină religioasă.

Unii dintre fruntaşii musulmani, dar şi liote mari de politicieni-analişti-civici-etc. occidentali, începând chiar cu preşedinţi ca Obama şi Hollande –, ne vând islamismul ca pe o religie a păcii. Dar, iarăşi dincolo de realitatea sângeroasă din teren, aşa să fie el în spirit?

Este cu totul adevărat că în multe părţi ale Coranului se vorbeşte despre pace, despre colaborare, despre interdicţia de a ucide, despre milostenie, chiar despre îngăduinţa faţă de necredincioşi. De exemplu,  se admite ca Șaria să le fie aplicată numai musulmanilor, sau celor care au păgubit un musulman, pe când necredincioșii, pot trăi, dacă plătesc nişte impozite specifice, după propriile lor legi (conform principiului despărțirii comunităţilor religioase denumit millet). In plus, evreii şi creştinii au statutul de dhimmi, adică de minoritate ocrotită, deoarece au, ca și musulmanii, "cărți sfinte", Tora şi Biblia, asimilate în parte în Coran. A fost un concept de bază în Imperiul Otoman, dar tot mai puţin respectat acum, astfel că şi în majoritatea statelor care încă îl recunosc, Egipt, Iran, Pakistan, Bangladesh, Siria, Irak situaţia creştinilor şi a evreilor a devenit tot mai problematică, tendinţa mergând către convertirea sau eliminarea lor, fie prin omorâre fie prin alungare.

Mai mult decât atât, Islamul a avut, mult înaintea Europei, perioade de înflorire a ştiinţelor, artelor, filozofiei. Au  existat, până către sfârşitul secolului 19, încercări permanente de reformare a Islamului, de aşezare a lui pe preceptele generoase din Coran şi Hadith şi nu pe cele războinice. Din nefericire, în secolul 20, înainte de toate ca un răspuns la provocările, “brutale” pentru o societate arhaică, ale modernizării accelerate, în principal seculariste, libertine, îndreptată împotriva religiei, familiei, identităţii, a Occidentului,  glasurile care sprijineau în mod real moderaţia şi reforma, au devenit minore, sau au fost eliminate, având câştig de cauză formula restrictivă a Salafismului (sau Wahhabismului) - o şcoală a islamului sunit, susţinută de Arabia Saudită, care respinge inovaţiile teologice şi susţine stricta respectare a Şariei şi a structurilor sociale existente la începuturile Islamului. Este deosebit de activ în Europa şi de carismatic pentru tinerii europeni, fie ei musulmani sau nu, astfel că  astăzi, reformiştii sunt declaraţi apostaţi şi executaţi, sau siliţi să fugă în locuri mai sigure, în timp ce aceia care ţin Coranul într-o mână (pentru a se atesta ca drept-credincioşi) şi sabia în cealaltă, sunt pe cale să preia puterea peste tot în lumea musulmană.

Jihadul

Pentru că subiectul acestei analize este, în final, evaluarea evoluţiei situaţiei din Europa şi nu o cercetare extensivă a Islamului, nu voi evoca aici întreaga discuţie despre jihad. Mă voi referi doar la un singur text de bază despre legea islamică, text care, printre multe altele, defineşte şi jihadul. El se numeşte ’Umdat al-salik wa ’uddat al-nasik, sau Reliance of the Traveller and Tools of the Worshipper cunoscută sub numele scurt Reliance of the Traveller. Este vorba despre un manual clasic de jurisprudenţă islamică scris de Shihabuddin Abu al-'Abbas Ahmad ibn an-Naqib al-Misri (1302-1367). Versiunea în engleză  este prima traducere a unei cărţi despre legea islamică care a primit certificarea din partea universitaţii Al-Azhar din Cairo, cea mai înaltă autoritate pentru doctrina islamică sunită. Ceea ce înseamnă că este, dincolo de orice îndoială, o traducere corectă şi fidelă textului arab şi tuturor înţelesurilor acestuia, adică Coranului şi Hadit-ei.

Jihadul este definit în Cartea O, “Justice”.  Dar definiţii similare găsim şi în alte texte traduse: de exemplu, Cartea X  “Book of Jihad” din scrierea lui al-Walid Muhammad ibn Ahmad ibn Muhammad ibn Rushd (The Distinguished Jurist’s Primer), sau Cartea XIII “Siyar” (Relaţii cu non-musulmanii) din vol.2 al  scrierii “Al-Hidayah (The Guidance), A Classical Manual of Hanafi Law” a lui Burhan al-Din al-Farghani al-Marghinani:

Jihadul înseamnă războiul cu cei care nu sunt musulmani şi este derivat etimologic de la cuvântul mujahada, care înseamnă război pentru consacrarea religiei. Şi acesta este cel mai mic jihad.

Să-i lăsăm deoparte pe occidentalii care repetă ca nişte papagali (unii doar papagali, alţii şi ticăloşi) spusele unora dintre imamii musulmani (cei care voresc despre pacea Islamului) şi să ne întrebăm de ce este rostogolită minciuna “religiei păcii” şi, deci, câtă încredere putem avea în posibilitatea unui dialog real cu musulmanii angajaţi, în special, şi cu musulmanii, în general. Iată ce aflăm din acelaşi manual de jurisprudenţă de mai sus. În Cartea R “Holding One’s Tongue”, după ce ni se spune că este interzis a minţi, ni se dau şi excepţiile. Secţiunea R8.2 ne spune, citând cuvintele profetului, că:

Nu l-am auzit să permită minciuna în orice ar spune oamenii, cu excepţia a trei lucruri: războiul, rezolvarea disputelor şi a unui bărbat care vorbeşte cu nevasta sa, sau ea cu el.

Deci, un musulman angajat în război poate minţi. Dar nu este Islamul, prin definiţia jihadului, în război cu necredincioşii, adică şi cu noi? În secţiunea R10.3 se vorbeşte despre a induce în eroare: Învăţaţii spun că nu este greşit să induci în eroare dacă acest lucru este cerut de un  interes încuviinţat de Legea Sfântă. Asta înseamnă că legea islamică permite rostirea unor declaraţii care sunt partial sau total adevărate dacă astfel se îndeplineşte un scop aprobat de Legea Sfântă. Dacă acel scop este obligatoriu, atunci şi minciuna sau inducerea în eroare, este obligatorie. Care este deci interesul prezentării în tonuri de roz a Islamului în Vest? Infiltrarea, înrădăcinarea lui aici. Pentru că dacă s-ar prezenta aşa cum este varianta care câştigă teren în acest moment, politicienii ar fi fost nevoiţi să adopte o cu totul altă politică  faţă de prolema musulmanilor în Europa.

În concluzie: e cert că musulmanii au permisiunea, chiar datoria să ne mintă în legătură cu esenţa demersului ideologiei lor. Dacă nu suntem informaţi, nu ştim când şi cât ne mint, dar dacă vreunul vă prezintă situaţia în culori trandafirii, fiţi siguri că acolo e ceva putred.

Şi pentru a ne reîntoarce la softul ascuns în Coran şi Hadith, în plus faţă de cele de mai sus, să nu uităm că cele două cărţi aprobă omorurile, jafurile, violurile luptătorilor jihadişti, pe care îi slăveşte ca pe nişte eroi şi care au în plus perspectiva, în paradisul promis de Profet, unei fără de sfârşit vieţi de dezmăţ în compania a 72 de fecioare sclave ale eroului.  (Va urma)

Apocalipsa Europei? (II) – Război, sau pace?

Anul 2015 ne-a adus cele mai clare semne despre războiul în care ne găsim acum; este anul în care războiul a ieşit la suprafaţă în forma lui cea mai concretă şi mai distrugătoare: cea fizică, a sângelui şi a morţii. Evenimentele din Franţa ne-au transportat brusc, cu mare viteză către această realitate, scoţându-ne din amorţeala călduţă a confortului material şi a limitării spirituale în care ne complăceam.

Spun: războiul iese la suprafaţă şi nu că războiul a început, aşa cum s-au exprimat diverşi politicieni şi analişti, pentru că, după cum am spus-o deja, este vorba despre un război vechi, pornit din chiar sânul Europei creştine. Ceea ce avem acum este forma sa cea mai brutală, este războiul fizic cu moarte şi distrugere, pornit dinspre Islam, dar pus în pagină, după cum vom arăta, tot de complotiştii locali.

Atacul a fost dat. Provocarea a fost aruncată. Atentatele din Franţa anului 2015 au fost, pentru cei atenţi, extrem de concludente. Ele au fost un semnal de forţă atât pentru indigeni cât şi pentru colonizatori.

Iată suntem aici, suntem pretutindeni, suntem mulţi, suntem hotărâţi, sunt gata să murim pentru a vă lua locul, temeţi-vă, supuneţi-vă, convertiţi-vă, fugiţi sau veţi pieri! - a fost semnalul pentru vechii europeni.

Suntem pretutindeni, suntem pregătiţi, suntem puternici, trebuie să-i atacăm, urmaţi-ne exemplul, loviţi-i pe necredincioşi, stârpiţi-i, supuneţi-i, convertiţi-i, Europa, cu toate bogăţiile ei, e a noastră! – a fost semnalul pentru musulmani.

Un semnal de teroare pentru unii, de îmbărbătare şi de chemare la luptă pentru ceilalţi. Şi asta pentru că condiţiile s-au copt: musulmanii au atins un nivel critic în Europa, de la care ştiu deja că victoria şi viitorul sunt ale  lor. Intrarea masivă de aşa-zişi refugiaţi din 2015 a dus la o creştere bruscă a acestui nivel, la introducerea în devălmăşia generală a unor luptători antrenaţi şi a unor mari cantităţi de armament şi explozibili.

Aceasta este semnificaţia fluierăturilor şi huiduielilor de pe stadioane la momentele de reculegere în amintirea victimelor atentatelor din Franţa, fluierături şi huiduieli care nu s-ar fi auzit în lipsa acestui semnal de forţă.

Război? De ce, nu, Pace?

Dar oare e posibilă pacea? Este Islamul o religie (eu zic ideologie) a păcii? Poate fi pace, înţelegere, cooperare cu Islamul? Unele exemple de state musulmane ale ultimilor zeci de ani ar înclina spre un răspuns afirmativ. Dar cele mai multe acele state sunt acum amintire. În schimb, istoria şi anii din urmă ne îndreaptă într-o direcţie contrară.

Pentru a răspunde împreună la această întrebare vă propun puţină geografie: faceţi un mic efort şi căutaţi date despre răspândirea Islamului în lume şi despre situaţia din fiecare continent, regiune, ţară în care el a ajuns. Veţi vedea că peste tot unde numărul musulmanilor a ajuns la o proporţie semnificativă de câteva procente situaţia este de conflict cu localnicii. Iar acolo unde el a ajuns majoritar sau aproape majoritar, situaţia este de genocid împotriva celorlalţi, în special împotriva creştinilor. Faceţi acelaşi lucru cu zona lui de origine: veţi constata că Islamul se găseşte în conflict cu el însuşi, iar musulmanii suniţi, de exemplu, se omoară pe rupte cu cei şiiţi. Şi din când în când se omoară şi între ei: suniţi cu suniţi, sau şiiţi cu şiiţi. De ce? Vom căuta împreună şi acest răspuns.

Imaginaţi-vă Islamul ca pe un super virus – real, sau de calculator – o superbacterie, o super

reţea în care fiecare unitate elementară a ei, fiecare musulman adică, conţine tot ceea ce trebuie, este programat pentru cucerirea întregii lumi, aşa cum a cerut profetul. Unitatea respectivă poate trăi şi muri ca o persoană moderată, chiar liberală, cu programul în stare pasivă, potenţială, dar în urmaşii săi, în anumite condiţii, programul poate să se activeze. Astfel de condiţii sunt îndeplinite acum.

Cu o rată de proliferare mare, primită tot prin softul respectiv, organismul reţea al Islamului se dezvoltă după aceleaşi legi oriunde ar ajunge: creşte în linişte, trece într-o perioadă de linişte relativă – uşoară turbulenţă, apoi, ajuns la un anumit stadiu de creştere, revendică şi, în final, cucereşte, întregul spaţiu în care s-a aşezat. Aşa cum face cancerul, sau cum fac unele bacterii, sau animale, de exemplu, unele insecte, unii viermi, cu corpurile în care ajung: le devorează interior complet, le metastazează, le distrug. 

Revin cu invitaţia (şi îi invit mai ales pe sceptici) de a arunca o scurtă privire istorică şi geografică asupra creşterii Islamului în lume în cei 1400 de ani de existenţă. Asupra zonelor în care acesta se găseşte în conflict cu gazdele sale: India, Indonezia, Filipine, Pakistan, China, Africa de Nord şi cea Sub-sahariană, Australia, Caucaz, SUA, Canada, Europa...

Privit astfel, înţelegem că Europa nu este un caz singular, nu este o excepţie. Este doar un nou corp gazdă îmbolnăvit, în care ocupantul a ajuns la un nivel suficient pentru a şi-l revendica complet. Şi în regim de urgenţă. Nu există, practic, niciun loc pe planetă în care Islamul să fi ajuns şi să nu se comporte după acest tipar.  Şi a ajuns aproape peste tot. De la cei câteva adepţi ai lui Mohamed, la început, la 25 % din populaţia lumii, adică aproape 2 miliarde astăzi; de la un oraş, Medina, la peste 72 de state în care musulmanii depăşesc acum un 1 milion. Şi nenurmărate altele în care sunt într-un număr mai mic. Iar estimările sunt de continuare a creşterii şi a ponderii în populaţia totală locală şi mondială. Căci softul respectiv conţine atât imperativul, direcţia de acţiune – cucerirea lumii – cât şi toate ingredientele ncesare privind organizarea viaţii sociale şi personale, inclusiv prolificitatea, care să-i asigure succesul.

Islamul nu e nici în Europa, nici în afara ei, o structură coerentă, coordonată de un centru. Ba din contră, în principiu şi în practică, fiecare imam, fiecare mulah este un general şi un centru al Islamului. Şi, iarăşi, oricine poate ajunge imam, sau mulah dacă cei din jur îl acceptă. Pentru că Islamul nu are o Biserică şi nu are cler. Imamul este cel ce conduce rugăciunea, este şeful moscheei, este cel care iese în faţă. Pentru a fi şef este de ajuns să fii musulman, înțelept, să ştii stâlpii islamului, o mare parte din Coran pe de rost şi să-ţi doreşti să fii şef. Poţi ajunge în fruntea unei moschei, a unei grupări, a unei comunităţi sau a unui stat. Poţi conduce Al Qaida, Statul Islamic, talibanii. Te poate chema Osama, al Baghdadi, Omar. Poţi muri, alţii îţi vor lua locul. Şi alţii, după modelul tău, vor apărea în alte părţi ale lumii.

Diverşii lideri locali sau regionali vin şi trec, Islamul rămâne şi creşte ca un virus pentru cucerirea lumii, construit după o formulă infailibilă. Islamul, după cum spuneam,  nu are un centru. Coordonarea lui din teren e făcută de mulahi, imami, muftii şi de oricine se simte inspirat de ambiţii de putere. De aceea nu există musulmani sau comunităţi musulmane moderate pentru totdeauna. De aceea urmaşii de generaţia N, sau personaje care păreau extrem de bine integrate, personaje de succes din Occident se transformă peste noapte în activişti radicali.

Islamul nu are şi nu recunoaşte frontiere. Pentru credinciosul musulman lumea se împarte în două: Dar al-Islam (Casa Islamului), teritoriul ocupate de credincioşii musulmani şi Dar al-Harb, (Casa războiului), teritoriile şi popoarele care trebuie islamizate, indiferent cum, inclusiv prin război.

Softul infailibil şi imposibil de stopat al acestui război permanent, în realitate un program direcţionat către distrugere, se găseşte în două cărţi: Coranul, cartea în care profetul Mahomed ne dezvăluie cuvintele lui Allah, şi Hadith, cartea tradiţiilor, cea care ne spune cuvintele şi ne relatează faptele profetului. (Va urma)

Alte detalii despre Islam, expansiunea lui şi situaţia din Europa găsiţi în Califatul Europei de Vest (I).