Spuneam la finalul episodului trecut
să softul infailibil şi imposibil de stopat al acestui
război permanent, în realitate un program direcţionat către distrugere, se
găseşte în două cărţi: Coranul, cartea în care profetul Mahomed ne dezvăluie
cuvintele lui Allah, şi Hadith, cartea tradiţiilor, cea care ne spune cuvintele
şi ne relatează faptele profetului.
Pentru a
înţelege de ce, fundamental, dincolo de argumentele conjuncturale expuse
anterior, confruntarea dintre majoritatea indigenilor – creştini, dar şi atei,
mitologişti etc. – şi comunitatea musulmană este, în viitorul apropiat,
inevitabilă, trebuie să ne întoarcem la baza ideologică: religia islamică, de
fapt o ideologie a războiului, un
program al motivaţiei de extindere perpetue îmbrăcat într-o haină
religioasă.
Unii dintre
fruntaşii musulmani, dar şi liote mari de politicieni-analişti-civici-etc.
occidentali, începând chiar cu preşedinţi ca Obama şi Hollande –, ne vând
islamismul ca pe o religie a păcii. Dar, iarăşi dincolo de realitatea
sângeroasă din teren, aşa să fie el în spirit?
Este cu totul adevărat că în multe părţi ale Coranului
se vorbeşte despre pace, despre colaborare, despre interdicţia de a ucide, despre
milostenie, chiar despre îngăduinţa faţă de necredincioşi. De exemplu, se admite ca Șaria să le fie aplicată numai
musulmanilor, sau celor care au păgubit un musulman, pe când necredincioșii,
pot trăi, dacă plătesc nişte impozite specifice, după propriile lor legi (conform
principiului despărțirii comunităţilor religioase denumit millet). In plus, evreii şi creştinii au statutul de dhimmi, adică de minoritate ocrotită,
deoarece au, ca și musulmanii, "cărți sfinte", Tora şi Biblia, asimilate
în parte în Coran. A fost un concept de bază în Imperiul Otoman, dar tot mai
puţin respectat acum, astfel că şi în majoritatea statelor care încă îl
recunosc, Egipt, Iran, Pakistan, Bangladesh, Siria, Irak situaţia creştinilor
şi a evreilor a devenit tot mai problematică, tendinţa mergând către convertirea
sau eliminarea lor, fie prin omorâre fie prin alungare.
Mai
mult decât atât, Islamul a avut, mult înaintea Europei, perioade de înflorire a
ştiinţelor, artelor, filozofiei. Au existat, până către sfârşitul secolului 19,
încercări permanente de reformare a Islamului, de aşezare a lui pe preceptele
generoase din Coran şi Hadith şi nu pe cele războinice. Din nefericire, în secolul
20, înainte de toate ca un răspuns la provocările, “brutale” pentru o societate
arhaică, ale modernizării accelerate, în principal seculariste, libertine, îndreptată
împotriva religiei, familiei, identităţii, a Occidentului, glasurile care sprijineau în mod real
moderaţia şi reforma, au devenit minore, sau au fost eliminate, având câştig de
cauză formula restrictivă a Salafismului (sau Wahhabismului) - o şcoală a
islamului sunit, susţinută de Arabia Saudită, care respinge inovaţiile
teologice şi susţine stricta respectare a Şariei şi a structurilor sociale
existente la începuturile Islamului. Este
deosebit de activ în Europa şi de carismatic pentru tinerii europeni, fie ei
musulmani sau nu, astfel că astăzi, reformiştii sunt declaraţi apostaţi şi executaţi,
sau siliţi să fugă în locuri mai sigure, în timp ce aceia care ţin Coranul
într-o mână (pentru a se atesta ca drept-credincioşi) şi sabia în cealaltă,
sunt pe cale să preia puterea peste tot în lumea musulmană.
Jihadul
Pentru că
subiectul acestei analize este, în final, evaluarea evoluţiei situaţiei din
Europa şi nu o cercetare extensivă a Islamului, nu voi evoca aici întreaga
discuţie despre jihad. Mă voi referi doar la un singur text de bază despre
legea islamică, text care, printre multe altele, defineşte şi jihadul. El se
numeşte ’Umdat al-salik wa ’uddat al-nasik, sau Reliance of the Traveller and Tools of the Worshipper cunoscută sub
numele scurt Reliance of the Traveller. Este vorba despre un manual clasic de
jurisprudenţă islamică scris de Shihabuddin Abu
al-'Abbas Ahmad ibn an-Naqib al-Misri (1302-1367). Versiunea în engleză este prima traducere a unei cărţi despre
legea islamică care a primit certificarea din partea universitaţii Al-Azhar din Cairo, cea mai înaltă autoritate
pentru doctrina islamică sunită. Ceea ce înseamnă că este, dincolo de orice
îndoială, o traducere corectă şi fidelă textului arab şi tuturor înţelesurilor
acestuia, adică Coranului şi Hadit-ei.
Jihadul
este definit în Cartea O, “Justice”. Dar definiţii similare găsim şi în alte texte
traduse: de exemplu, Cartea X “Book of Jihad” din scrierea lui al-Walid
Muhammad ibn Ahmad ibn Muhammad ibn Rushd (The
Distinguished Jurist’s Primer), sau Cartea
XIII “Siyar” (Relaţii cu non-musulmanii)
din vol.2 al scrierii “Al-Hidayah
(The Guidance), A Classical Manual of Hanafi Law” a lui Burhan al-Din
al-Farghani al-Marghinani:
Jihadul
înseamnă războiul cu cei care nu sunt musulmani şi este derivat etimologic de
la cuvântul mujahada, care înseamnă
război pentru consacrarea religiei. Şi acesta este cel mai mic jihad.
Să-i lăsăm
deoparte pe occidentalii care repetă ca nişte papagali (unii doar papagali,
alţii şi ticăloşi) spusele unora dintre imamii musulmani (cei care voresc
despre pacea Islamului) şi să ne întrebăm de ce este rostogolită minciuna “religiei
păcii” şi, deci, câtă încredere putem avea în posibilitatea unui dialog real cu
musulmanii angajaţi, în special, şi cu musulmanii, în general. Iată ce aflăm
din acelaşi manual de jurisprudenţă de mai sus. În Cartea R “Holding
One’s Tongue”, după ce ni se spune că este
interzis a minţi, ni se dau şi excepţiile. Secţiunea R8.2 ne spune, citând
cuvintele profetului, că:
Nu l-am
auzit să permită minciuna în orice ar spune oamenii, cu excepţia a trei
lucruri: războiul, rezolvarea
disputelor şi a unui bărbat care vorbeşte cu nevasta sa, sau ea cu el.
Deci, un musulman angajat în război
poate minţi. Dar nu este Islamul, prin definiţia jihadului, în război cu
necredincioşii, adică şi cu noi? În secţiunea R10.3 se vorbeşte despre a induce
în eroare: Învăţaţii spun că nu este
greşit să induci în eroare dacă acest lucru este cerut de un interes încuviinţat de Legea Sfântă. Asta
înseamnă că legea islamică permite rostirea unor declaraţii care sunt partial
sau total adevărate dacă astfel se îndeplineşte un scop aprobat de Legea
Sfântă. Dacă acel scop este obligatoriu, atunci şi minciuna sau inducerea în
eroare, este obligatorie. Care este deci interesul prezentării în tonuri de roz
a Islamului în Vest? Infiltrarea, înrădăcinarea lui aici. Pentru că dacă s-ar
prezenta aşa cum este varianta care câştigă teren în acest moment, politicienii
ar fi fost nevoiţi să adopte o cu totul altă politică faţă de prolema musulmanilor în Europa.
În concluzie: e cert că musulmanii
au permisiunea, chiar datoria să ne mintă în legătură cu esenţa demersului
ideologiei lor. Dacă nu suntem informaţi, nu ştim când şi cât ne mint, dar dacă
vreunul vă prezintă situaţia în culori trandafirii, fiţi siguri că acolo e ceva
putred.
Şi pentru a ne reîntoarce la softul ascuns
în Coran şi Hadith, în plus faţă de cele de mai sus, să nu uităm că cele două
cărţi aprobă omorurile, jafurile, violurile luptătorilor jihadişti, pe care îi
slăveşte ca pe nişte eroi şi care au în plus perspectiva, în paradisul promis de
Profet, unei fără de sfârşit vieţi de dezmăţ în compania a 72 de fecioare
sclave ale eroului. (Va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu