Anul 2015
ne-a adus cele mai clare semne despre războiul în care ne găsim acum; este anul
în care războiul a ieşit la suprafaţă în forma lui cea mai concretă şi mai
distrugătoare: cea fizică, a sângelui şi a morţii. Evenimentele din Franţa
ne-au transportat brusc, cu mare viteză către această realitate, scoţându-ne
din amorţeala călduţă a confortului material şi a limitării spirituale în care
ne complăceam.
Spun: războiul iese la suprafaţă şi nu că războiul a început, aşa cum s-au
exprimat diverşi politicieni şi analişti, pentru că, după cum am spus-o deja,
este vorba despre un război vechi, pornit din chiar sânul Europei creştine.
Ceea ce avem acum este forma sa cea mai brutală, este războiul fizic cu moarte
şi distrugere, pornit dinspre Islam, dar pus în pagină, după cum vom arăta, tot
de complotiştii locali.
Atacul a
fost dat. Provocarea a fost aruncată. Atentatele din Franţa anului 2015 au
fost, pentru cei atenţi, extrem de concludente. Ele au fost un semnal de forţă
atât pentru indigeni cât şi pentru colonizatori.
Iată suntem aici, suntem pretutindeni, suntem
mulţi, suntem hotărâţi, sunt gata să murim pentru a vă lua locul, temeţi-vă, supuneţi-vă,
convertiţi-vă, fugiţi sau veţi pieri! - a fost semnalul pentru vechii europeni.
Suntem pretutindeni, suntem pregătiţi, suntem
puternici, trebuie să-i atacăm, urmaţi-ne exemplul, loviţi-i pe necredincioşi,
stârpiţi-i, supuneţi-i, convertiţi-i, Europa, cu toate bogăţiile ei, e a
noastră! – a fost
semnalul pentru musulmani.
Un semnal
de teroare pentru unii, de îmbărbătare şi de chemare la luptă pentru ceilalţi.
Şi asta pentru că condiţiile s-au copt: musulmanii au atins un nivel critic în
Europa, de la care ştiu deja că victoria şi viitorul sunt ale lor. Intrarea masivă de aşa-zişi refugiaţi
din 2015 a dus la o creştere bruscă a acestui nivel, la introducerea în
devălmăşia generală a unor luptători antrenaţi şi a unor mari cantităţi de
armament şi explozibili.
Aceasta
este semnificaţia fluierăturilor şi huiduielilor de pe stadioane la momentele
de reculegere în amintirea victimelor atentatelor din Franţa, fluierături şi
huiduieli care nu s-ar fi auzit în lipsa acestui semnal de forţă.
Război? De ce, nu, Pace?
Dar oare e
posibilă pacea? Este Islamul o religie (eu zic ideologie) a păcii? Poate fi
pace, înţelegere, cooperare cu Islamul? Unele exemple de state musulmane ale ultimilor
zeci de ani ar înclina spre un răspuns afirmativ. Dar cele mai multe acele
state sunt acum amintire. În schimb, istoria şi anii din urmă ne îndreaptă
într-o direcţie contrară.
Pentru a
răspunde împreună la această întrebare vă propun puţină geografie: faceţi un
mic efort şi căutaţi date despre răspândirea Islamului în lume şi despre
situaţia din fiecare continent, regiune, ţară în care el a ajuns. Veţi vedea că
peste tot unde numărul musulmanilor a ajuns la o proporţie semnificativă de
câteva procente situaţia este de conflict cu localnicii. Iar acolo unde el a
ajuns majoritar sau aproape majoritar, situaţia este de genocid împotriva
celorlalţi, în special împotriva creştinilor. Faceţi acelaşi lucru cu zona lui
de origine: veţi constata că Islamul se găseşte în conflict cu el însuşi, iar
musulmanii suniţi, de exemplu, se omoară pe rupte cu cei şiiţi. Şi din când în
când se omoară şi între ei: suniţi cu suniţi, sau şiiţi cu şiiţi. De ce? Vom
căuta împreună şi acest răspuns.
Imaginaţi-vă
Islamul ca pe un super virus – real, sau de calculator – o superbacterie, o
super
reţea în care fiecare unitate
elementară a ei, fiecare musulman adică, conţine tot ceea ce trebuie, este
programat pentru cucerirea întregii lumi, aşa cum a cerut profetul. Unitatea
respectivă poate trăi şi muri ca o persoană moderată, chiar liberală, cu
programul în stare pasivă, potenţială, dar în urmaşii săi, în anumite condiţii,
programul poate să se activeze. Astfel de condiţii sunt îndeplinite acum.
Cu o rată
de proliferare mare, primită tot prin softul respectiv, organismul reţea al
Islamului se dezvoltă după aceleaşi legi oriunde ar ajunge: creşte în linişte,
trece într-o perioadă de linişte relativă – uşoară turbulenţă, apoi, ajuns la un
anumit stadiu de creştere, revendică şi, în final, cucereşte, întregul spaţiu
în care s-a aşezat. Aşa cum face cancerul, sau cum fac unele bacterii, sau
animale, de exemplu, unele insecte, unii viermi, cu corpurile în care ajung: le
devorează interior complet, le metastazează, le distrug.
Revin cu
invitaţia (şi îi invit mai ales pe sceptici) de a arunca o scurtă privire
istorică şi geografică asupra creşterii Islamului în lume în cei 1400 de ani de
existenţă. Asupra zonelor în care acesta se găseşte în conflict cu gazdele
sale: India, Indonezia, Filipine, Pakistan, China, Africa de Nord şi cea
Sub-sahariană, Australia, Caucaz, SUA, Canada, Europa...
Privit
astfel, înţelegem că Europa nu este un caz singular, nu este o excepţie. Este
doar un nou corp gazdă îmbolnăvit, în care ocupantul a ajuns la un nivel
suficient pentru a şi-l revendica complet. Şi în regim de urgenţă. Nu există,
practic, niciun loc pe planetă în care Islamul să fi ajuns şi să nu se comporte
după acest tipar. Şi a ajuns aproape
peste tot. De la cei câteva adepţi ai lui Mohamed, la început, la 25 % din
populaţia lumii, adică aproape 2 miliarde astăzi; de la un oraş, Medina, la
peste 72 de state în care musulmanii depăşesc acum un 1 milion. Şi nenurmărate
altele în care sunt într-un număr mai mic. Iar estimările sunt de continuare a
creşterii şi a ponderii în populaţia totală locală şi mondială. Căci softul
respectiv conţine atât imperativul, direcţia de acţiune – cucerirea lumii – cât
şi toate ingredientele ncesare privind organizarea viaţii sociale şi personale,
inclusiv prolificitatea, care să-i asigure succesul.
Islamul nu
e nici în Europa, nici în afara ei, o structură coerentă, coordonată de un
centru. Ba din contră, în principiu şi în practică, fiecare imam, fiecare mulah
este un general şi un centru al Islamului. Şi, iarăşi, oricine poate ajunge
imam, sau mulah dacă cei din jur îl acceptă. Pentru că Islamul nu are o Biserică
şi nu are cler. Imamul este cel ce conduce rugăciunea, este şeful moscheei, este cel care iese în faţă. Pentru a fi şef este de ajuns să
fii musulman, înțelept, să ştii stâlpii islamului, o mare parte din Coran pe de rost şi să-ţi
doreşti să fii şef. Poţi ajunge în fruntea unei moschei, a unei grupări,
a unei comunităţi sau a unui stat. Poţi conduce Al Qaida, Statul Islamic,
talibanii. Te poate chema Osama, al Baghdadi, Omar. Poţi muri, alţii îţi vor
lua locul. Şi alţii, după modelul tău, vor apărea în alte părţi ale lumii.
Diverşii
lideri locali sau regionali vin şi trec, Islamul rămâne şi creşte ca un virus
pentru cucerirea lumii, construit după o formulă infailibilă. Islamul, după cum
spuneam, nu are un centru. Coordonarea
lui din teren e făcută de mulahi, imami, muftii şi de oricine se simte inspirat
de ambiţii de putere. De aceea nu există musulmani sau comunităţi musulmane
moderate pentru totdeauna. De aceea urmaşii de generaţia N, sau personaje care
păreau extrem de bine integrate, personaje de succes din Occident se transformă
peste noapte în activişti radicali.
Islamul nu
are şi nu recunoaşte frontiere. Pentru credinciosul musulman lumea se împarte
în două: Dar al-Islam (Casa
Islamului), teritoriul ocupate de credincioşii musulmani şi Dar al-Harb, (Casa războiului), teritoriile şi popoarele care
trebuie islamizate, indiferent cum, inclusiv prin război.
Softul infailibil
şi imposibil de stopat al acestui război permanent, în realitate un program
direcţionat către distrugere, se găseşte în două cărţi: Coranul, cartea în care
profetul Mahomed ne dezvăluie cuvintele lui Allah, şi Hadith, cartea tradiţiilor,
cea care ne spune cuvintele şi ne relatează faptele profetului. (Va urma)
Alte detalii despre Islam, expansiunea lui şi
situaţia din Europa găsiţi în Califatul
Europei de Vest (I).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu