Dansând cu fasciştii - fasciştii buni, fasciştii răi

 Propaganda rusească – mod de întrebuinţare 

de Cristian Ghinea  (preluat din Dilema Veche)

„Consiliul European subliniază nevoia de a răspunde campaniilor curente de dezinformare ale Rusiei şi invită Înaltul Reprezentant, în colaborare cu statele membre şi instituţiile UE, să pregătească pînă în iunie un plan de acţiune pentru comunicare strategică. O echipă de comunicare va fi organizată, ca prim pas în această direcţie.“ Această frază apare în concluziile oficiale ale ultimului Consiliu European (20 martie) şi reprezintă, deci, decizia oficială luată la cel mai înalt nivel al Uniunii de a face ceva în legătură cu problema propagandei ruseşti. Decizia vine după ce miniştrii de Externe ai Lituaniei, Estoniei, Marii Britanii şi Danemarcei au adresat o scrisoare şefei diplomaţiei europene, Federica Mogherini, cerînd măsuri de contracarare a propagandei ruseşti.

 

Problema e că propaganda rusească e greu de contracarat pe teren neutru şi în mod clasic. Haideţi să luăm un exemplu. Am văzut recent filmul „documentar“ produs de televiziunea rusească Crimeea – întoarcerea acasă. E halucinant. Pe fondul unui interviu lung luat lui Putin, este spusă povestea anexării. Putin şi ziaristul-preş, un fel de Mihai Gâdea şi mai zîmbitor, şi mai unsuros, sînt întrerupţi de miniinterviuri cu eroi şi oameni simpli care se topesc de fericirea de a trăi în Rusia. Evenimentele care au dus la anexare sînt „reconstituite“, practic minifilme artistice care spun povestea asta cum trebuie scrisă în mod oficial. În această versiune, Putin povesteşte cum îl salvează in extremis pe Viktor Ianukovici, care era aşteptat cu mitraliere grele la şosea. Chestia e povestită şi filmată ca într-un film de acţiune, bandele de fascişti aşteaptă la pîndă, eroicul preşedinte şi eroicii săi soldaţi îl scapă la mustaţă pe Ianukovici. Uff, planeta e salvată pentru moment!

 

DE ACELASI AUTOR

Aferim! şi paşoptiştii

Antirusismul, de la gargară la alianţe

Ţara din Cloud

Ce aşteaptă un om de dreapta de la un nou partid de dreapta

Problema de fond e că totuşi Rusia a anexat o provincie a altui stat pe motiv de intervenţie umanitară fără să existe nici o criză umanitară. Acest adevăr simplu trebuie edulcorat. Propaganda rusească acţionează cu tactica de la alba-neagra: vorbeşte mult, schimbă piesele între ele cînd nu eşti atent. Acolo unde nu are de arătat criză umanitară în Crimeea, propaganda mută discuţia. Deci, să vedeţi, stimaţi patrioţi, nişte oameni fuseseră din Crimeea la Kiev ca să participe la manifestaţiile anti-Maidan. Un erou apare într-o carcasă arsă de autobuz (filmul pare a dispune de un buget serios). Eroul povesteşte. Deci ne întorceam de la Kiev cînd ne-au oprit bandele de fascişti. Un fascist cu mutră de măcelar, reconstituire cum ar veni, se apropie de cameră în timp ce eroul continuă să povestească. Fascistul-măcelar scoate un puşcoci şi trage fix spre cameră. Apoi rîde vampirian, vedem cartuşul cum sare din puşcă şi creierii şoferului împrăştiaţi pe parbriz. Eroul continuă să povestească: deci ne-au dat jos din autobuz, ne-au întins în şanţuri şi ne-au pus să mîncăm geamurile sparte. În imagini, reconstituire cum ar veni, oameni oropsiţi, cu figuri înfricoşate, sînt bătuţi cu bîte de nişte namile fasciste. 

 

Păi, dat fiind că brutele fasciste – vedeţi imaginile reconstituite, le vedeţi, da? – împuşcă şoferi în Ucraina, nu e limpede că trebuia să luăm Crimeea? E limpede. Şi urmează un şir lung de eroi care îşi spun povestea. Forţele Berkut. După fuga lui Ianukovici, „berkuţii“ au fost umiliţi în Ucraina, vedem imagini de la Liov, unde sînt puşi să ceară iertare poporului. O atrocitate. Peste tot în Ucraina, zice o voce gravă, berkuţii au fost linşaţi de fascişti (trecerea de la puşi să ceară iertare la linşaj se face aşa, din încheietură, cît v-aţi întins după seminţe). Numai în Crimeea au fost primiţi ca eroi. Şi vedem imaginile cu gospodine care aplaudă şi sar de gîtul berkuţilor să îi pupe. Motivul clasic al femeii anonime care pupă şi dă flori soldatului anonim – el zîmbeşte, cadrul se lărgeşte, vedem marea, vedem mănăstirea, Crimeea plînge de fericire şi se iubeşte cu berkuţii. 

 

Ne întoarcem la Putin, care serveşte ziaristul cu ceai. Problema e că berkuţii anti-Ucraina erau puţini în Crimeea, iar miliţiile populare organizate spontan nu aveau arme. În acest timp, haite de fascişti ucraineni se organizau pentru a invada Crimeea. Vedem imagini care aduc a Frăţia Inelului, chipuri abrutizate de fascişti ucraineni băutori de sînge fug de colo-colo bezmetic, agită bîte, zbiară isteric (imagini reale filmate nu se ştie unde şi cînd). Şi ca să nu ratăm referinţa culturală, sînt numiţi chiar aşa: orci. Deci orcii fascişti se pregătesc să invadeze Tărîmul de Mijloc. Ce să facă cel mai erou dintre preşedinţi? Ce să facă, ce să facă? Se zbate în dilemă. În timp ce orcii fascişti se pregătesc, tătarii se agită. Dar, staţi aşa, tătarii pe care îi ştiţi de la televiziunile odioase occidentale sînt nişte trădători plătiţi de fascişti. Nişte „profesionişti ai drepturilor omului“, zice Putin cu dispreţ. Ha-ha-ha – se distrează ziaristul –, ce le-aţi mai zis-o la pramatiile alea, auziţi, cică drepturile omului! Deci tătarii trădători se organizează anti-Rusia, dar aici intervin adevăraţii tătari. Ziaristul-ventuză stă la masă cu nişte tătari care zic că iubesc Rusia. Caz închis, şi tătarii voiau în Rusia, şi basta. Ne întoarcem la „Primăvara rusească“. Da, aşa se numeşte oficial. 

 

Primăvara rusească arată cam aşa. Poporul crimeean, cu feţe de muncitori stahanovişti, se prezintă la o unitate a armatei ucrainene. Poporul cere predarea armatei trădătoare. Din unitate ies nişte bestii cu mitraliere. Şeful lor, o brută cu faţă de orc – nu uitaţi că e reconstituire fidelă, la virgulă –, ordonă poporului să plece. Şeful poporului se încruntă de parcă ar auzi că producţia pe ramură a scăzut. Bestia cu chip de om ordonă soldaţilor să armeze mitralierele, în două minute urmează să tragă în popor. E îmbrăcat în piele ca tîlharii legionari ai lui Sergiu Nicolaescu, zici că e „dom’ Semaca“. Numără secundele, mai e un minut şi poporul va fi masacrat. Tensiunea este de nedescris, reconstituire fidelă, cum ar veni. Poporul nu cedează, nici unul nu a întors spatele, zice şeful lor în interviu şi lăcrimează, ziaristul se emoţionează patriotic. Faţă-de-Semaca continuă să numere secundele. Şi, dintr-odată, din spatele poporului, se aude un huruit de motoare. Poporul se întoarce, sînt nişte camioane militare. Şeful poporului spune alert: nu ştiam cine sînt, am crezut prima dată că sînt tot fascişti, că ne-au înconjurat, am crezut că s-a terminat. Uşa unui camion sare, din ea zboară un tip mascat, îmbrăcat în uniformă. Apoi altul, şi altul. Ei au arme şi iau poziţii în mijlocul poporului. Poporul nu ştie ce să creadă. Tipii mascaţi îndreaptă armele spre fascişti. Semaca e descumpănit. Înţelegem că sînt soldaţii noştri, ruşi, zice şeful miliţiei populare. Poporul are lacrimi în ochi, fasciştii fug ca nişte laşi ce sînt. Poporul a scăpat la mustaţă, mai ceva ca în filmele americane, alea sînt minciuni, dar aici e reconstituire la secundă. 

 

Aşa a fost, zice preşedintele-erou Putin, am salvat poporul de la masacru. Deci Rusia a trimis armata pentru că Faţă-de-Semaca ar fi tras în popor, mă-înţelegi? O intervenţie umanitară cu anexarea unei regiuni de la alt stat pe motiv că urma să se tragă? Păi, nu vedeţi reconstituirea? Şi ştiţi ceva, zice Putin, oricum noi aveam dreptul prin tratat să avem 20.000 de soldaţi în Crimeea. Cu toţi omuleţii verzi, nu am ajuns la atît, deci nici măcar nu am încălcat vreun tratat. Ziaristul zîmbeşte, la modul: da, dom’le, a fost după tratat. Bine, nu zicea tratatul cu Ucraina că soldaţii au voie să iasă din baze, să ameninţe şi să izoleze armata ucraineană, dar acesta e detaliu tehnic, altfel totul a fost legal. După două ore şi jumătate de asemenea poveşti comentate de Putin, filmul se termină cu copiii fericiţi care rîd în focuri de artificii. Konieţ film. 

 

Cam aşa arată propaganda rusească la zi. Acest film nu este unul marginal, ci o producţie plătită de statul rus, cu participarea personală a lui Putin şi promovată intens în afară. Ziariştii care au lucrat la film şi regizorul pleacă în turnee externe (în Moldova li s-a interzis accesul). Acesta este mesajul oficial al Rusiei. Că pare absurd şi prostesc pentru orice om cu bun-simţ, nu contează. Pentru că propaganda rusească nu mizează pe bun-simţ, ci pe efectele nesimţirii. Propaganda rusească nu e ceva finuţ, nu lucrează la nuanţe. Propaganda rusească e grobiană şi îşi propune să fie aşa. Pentru că scopul nu e să convingă neapărat, ci să provoace confuzie. Propaganda rusească joacă pe un instinct al echidistanţei care este parte din funcţionarea lumii libere.

 

Abuzează de acest instinct. Să zicem că punctele de vedere asupra unui subiect pot fi înşirate de la 1 la 10 pe o scală. O persoană X zice că 2 reprezintă adevărul. O persoană Y spune că 8 reprezintă adevărul. Ziaristul onest şi echidistant crescut în libertate îi va chema pe X şi pe Y să discute. După îndelungi dezbateri, opinia publică se va aglomera statistic în jurul valorii medii, deci dacă îi întrebi pe oameni vei avea o majoritate care votează că adevărul e în jur de 5. Încerc să simplific pentru a se înţelege ideea. Cam aşa funcţionează lumea liberă, unde există dispute de idei şi unde decizia finală se ia prin vot. Ce face propaganda rusească (şi, în general, totalitară)? Vine şi spune că adevărul este 25. O declară cu tupeu şi bagă mulţi bani ca să arate că sub 25 nici nu se discută, cine e sub 25 e imperialist american sau fascist. Comentezi?! 

 

Practic, propaganda rusească invadează cetatea nu ca să participe la dezbatere, ci ca să dea peste cap dezbaterea. Instinctul de echidistanţă trădează libertatea cetăţii. Care e media dintre 2, 8 şi 25? Ce face propaganda rusească e să delegitimeze centrul, să îl arunce în aer. Adevărul nu mai este posibil. De asta, propaganda rusească are atît de mult tupeu, pentru că scopul ei este confuzia, nu adevărul. 

 

Propaganda rusească se îngrijorează de creşterea fascismului în Ucraina şi în Europa. Asta în timp ce susţine partide de extremă dreapta şi de extremă stînga în ţările UE, în timp ce partidul guvernamental de la Moscova organizează în Rusia conferinţa extremei drepte din Europa. Şi în timp ce şeful de stat european cel mai apropiat de portretul unui fascist clasic este chiar Vladimir Putin. Orice dezbatere este inutilă cu aceşti oameni. Ambasadorul rus la Bucureşti îl face, cu tupeu, pe Vladimir Tismăneanu „bădăran“. Vasile Ernu spune că Monica Macovei propune un pogrom contra săracilor. Acest gen de tupeu nu e menit să provoace dezbatere reală. Vine şi zice că tot ce ştim noi e invers, de fapt, deci hai să flecărim fiecare de capul nostru. În timp ce Putin cucereşte ce vrea el. Iar dacă ne indignăm de asta, propaganda rusească vrea să ne ţină ocupaţi cu temele şi termenii ei. Să „dezbatem“ cu ei. Oare este Maidanul fascist, oare este Tismăneanu bădăran, oare este Macovei ucigaşă de săraci, oare sînt amîndoi nişte zoofili sau poate, de ce nu, nişte pedofili? Păi, haideţi să dezbatem chestiile astea, Ernu e mereu la datorie. Dar atenţie ce poziţii luaţi în public, pentru că ambasadorul rus şi Ernu dau note şi decid ce e democratic şi acceptabil în spaţiul public. Păi, nu? 

 

Nu trebuie să cădem în această capcană. Dezbaterea cu propagandiştii ruşi nu are ca rezultat decît să le facă jocul. În ţările UE şi în ţările asociate, ca Moldova, propaganda trebuie combătută cu mijloace penale şi administrative. Nu avem nici un motiv să lăsăm spaţiul public infectat de agenţii distrugerii libertăţii. Nu avem nici un motiv să oferim drept egal în cetate agenţilor propagandei ruse. Apoi, contraofensiva UE trebuie să meargă în terenul Rusiei. Abia acela e un plan eficient. Vocea Americii, BBC şi Europa Liberă au fost instrumente eficiente în fostul Război Rece, care trebuie reînviate în Războiul Rece care tocmai începe, adaptate tehnologiei la zi. Spoiala va cădea de pe regimul fascist al lui Putin, aşa cum a căzut şi de pe regimul comunist, cele două ideologii surori antilibertare nu pot livra bunăstare, iar ruşii se vor sătura treptat de isteria lui Putin. Doar că va dura. Şi trebuie să ne pregătim să rezistăm infecţiei cu propagandă, de dragul libertăţii.  

 

Şi eu sunt un bădăran. Ba chiar şi golan. Şi uneori şi animal.

Dorogoy tovarishch (Dragă tovarăşe) Malghinov,

(Folosesc termenul  „tovarăşe” pentru că în textul dumnitale, ca în toată această politică rusească a apropierii teritoriale până la contopire, am simţit o nostalgie clară după tovărăşie.)

În primul rând, ţin să îţi mulţumesc pentru că mi-ai deschis ochii şi am înţeles, că şi eu şi cei mai mulţi dintre români suntem nişte „bădărani”. Nu te îngrijora, nu mă voi simţi jignit, nu am să mă supăr, asta e realitatea şi ţin să-mi exprim infinita gratitudine pentru ajutorul dat. Ba, aş zice, ştiind că nu prea o ai cu limba română şi că de fapt ai folosit destul de greşit termenul, că sunt chiar încântat de ceea ce se adună de fapt în mintea dumitale şi a şefilor dumitale de la Kremlin pentru a da consistenţă acestui blând cuvânt.

Doi, îţi mulţumesc că l-ai demascat final, irevocabil şi definitiv pe tovarăşul Iliescu, zis şi Ilici, nume de cod, Bunicuţa. Am înţeles acum, peste ani, chiar peste decenii, ce înţelegea el prin şi de unde veneau calificativele „golan” şi „măi animalule”. Din acelaşi dicţionar al limbii moldoveneşti făurit cu migală, neţărmurită dragoste şi nestinsă înţelepciune în cadrul Universităţii Liubianca. Dar parcă mai contează unde, când vezi atâta omenie, atâta iubire, atâta ortodoxie cu care ne învăluie de vreo două sute şi ceva de ani marele prieten de la Răsărit pe care cu aplomb îl reprezinţi!

În al treilea rând, te-aş ruga să mă luminezi cu o părere într-o anumită „cestiune” care mă frământă de când am devenit vecini:

Este anexarea Moldovei Orientale la 1812 expresia înţelegerii sufletului ortodox, umanist şi european al românului şi al nesmintitei prietenii  a Rusiei faţă de România? Drept care a vrut nu numai să fie mai aproape, dar chiar să şi-o aşeze în braţe, să o ţină la inima ei?

Şi dacă da, nu i-ai cataloga tot ca nişte bădărani pe acei indivizi susţin altceva, printre care s-au strcurat şi unii, altfel, mult dragi tovarăşului Lenin, tovarăşului Stalin şi, probabil, tovarăşului Putin, cât nu mă îndoiesc, că şi dumneavoastră tovarăşe Malginov, care au îndrăzneala să afirme că ocuparea Moldovei a fost un act samavolnic? (Mărturisesc că personal nu–i agreez pe cei doi pe care îi voi denunţa mai jos, şi tocmai de aceea le  şi aduc mărturiile, să nu zică cineva că citez din prietenii mei şi că am ceva, Doamne fereşte!, cu dumneata, cu tovarăşul ţar Alexandru I şi cu restul de tovarăşi şefi de la Moscova, de atunci şi până în zilele noastre)? Şi nu ar trebui certate editurile, ziarele, revistele, universităţile, partidele etc, care îi publică, popularizează, promovează, iubesc pe aceşti domni, că tovarăşi nu merită să le zicem? Iată ce afirmă diversioniştii şi deviaţioniştii ăştia:

Domnul Karl Marx, în  „Note despre români”, zice că trecerea Basarabiei la Rusia în 1812 s-a făcut cu încălcarea statutului Moldovei de către Imperiul Otoman:

„Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea, deoarece Poarta Otomană nu a fost niciodată stăpână peste Ţările Române. Acest fapt s-a confirmat în timpul tratatului de la Karlowitz, când Poarta, presată de polonezi să cedeze Moldova, a răspuns că nu are dreptul să facă această cedare teritorială neavând drept de suzeranitate”.

Tot la fel de reacţionar, domnul Fr. Engels, în lucrarea „Politica externă a ţarismului rus”,consideră că:

„Dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismul rus găsise unele pretexte – nu vreau să spun justificare, ci scuză – pentru cuceririle lui Alexandru I, nici vorbă nu putea fi de aşa ceva. Finlanda este finlandeză şi suedeză, Basarabia este românească,iar Polonia Concresului – poloneză. Aici nu poate fi vorba de unirea unor neamuri înrudite, risipite, care poartă nume de ruşi; aici avem de-a face pur şi simplu cu o cucerire prin forţă a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un jaf”.

Altfel zis, cei doi afirmă, în deplină luciditate şi cunoştinţă de cauză, că Imperiul Rus a dus o politică expansionist agresivă în sud-estul Europei şi a reuşit la 1812 să-şi strămute hotarul pe Prut şi gurile Dunării, anexând un teritoriu străin lui din punct de vedere etnic, istoric, geografic, politic şi cultural. Păi să nu le fie ruşine de “bădărani”, “golani” şi “animale” ce se află?

despre carenu au reuşit să mă lămurească cărţile de istorie, care una zic astăzi, alta mâine, una la Bucureşti, alta la Moscova, nici bunicii, nici părinţii, te-aş ruga, aşa ca de la ditamai ambasadoru’ la celavec, să mă lămureşti, în cazul în care ceea ce au scris nesimţiţii ăia doi de Stan şi Tismăneanu e o bădărănie (aşa e tovarăşe Ernu, tovarăşu ambasador a fost delicat, ai dreptate, e chiar o samavolnicie) , dacă, aşa cum am înţeles eu din amabilele explicaţii ale nacealinicilor dumitale din trecut, fie-le betonul uşor, din prezent (bine i-au făcut cecenii de serviciu pramatiei ăleia de Nemţov) şi din viitor (cu musulmanii noi ne-am avut întotdeauna bine),

Reforma politică a României (I). Consiliul de administrare a ţării.

[Proiecte mai mult (pentru că nu vor ei) sau mai puţin (dacă vrem noi) fanteziste]

Nu vi se pare că avem cam mulţi politicieni? Prea mulţi în general, de nu mai avem loc de ei în orice instituţie a statului te-ai duce, dar şi în comparaţie cu, de exemplu, medicii, profesorii sau inginerii? Nu sunt ei, cel mai adesea, nişte nulităţi inutile, ba chiar dăunătoare? Nu sunt ei cei care, pentru că habar nu au ce să facă, încurcă şi complică existenţa noastră prin reglementări tâmpite, ticăloase, sau şi una şi cealaltă. Dar şi  cei care cred că merită mult mai mult decât salariul, bun doar pentru prostovani, aşa că ţes scheme de jaf, pe care le descoperim acum în toată splendoarea zecilor şi sutelor de milioane de euro pe care le implică? Şi nu ocupă ei locul altora mai bine pregătiţi, mai responsabili şi mai amabili?

Ba da, veţi răspunde într-un glas (sper să nu mă înşel, dar oricum o excepţie două nu se pun), să scăpăm de ei. Uşor de spus, greu de făcut din moment ce noi am fost de acord să le dăm în mână puterea de a decide cum să arate statul în care trăim. Şi pe urmă, nici nu ar fi nimerit să scăpăm de toţi deodată pentru că asta ar însemna haos şi, în haos, la putere se caţără alţii, cel puţin la fel de hămesiţi, de fără principii şi de fără ruşine ca şi ceilalţi. Din cauza asta nici nu agreez anarhismul (care, ca în orice perioadă de decrepitudine politică şi socială, îşi face tot mai simţită prezenţa în lume şi în România). Dar să ne întoarcem.

Poate că nu putem (pentru că nu vor fi ei de acord) şi nici nu e bine (pentru că noi suntem nişte persoane raţionale, cu izvoarele competenţei noastre în învăţămintele trecutului şi cu privirile aţintite către viitor) să scăpăm de toţi dintr-o dată, dar măcar de unii, pe ici pe colo, putem.

Să luăm, de exemplu, parlamentul. În MAI AVEM NEVOIE DE PARLAMENT? DAR DE PARTIDE?), după o analiză, pe care nu o mai reiau aici, a inutilităţii parlamentului, a daunelor şi costurilor imense (nu numai financiare) induse societăţii, enumeram la final câteva posibile variante de înlocuire sau de îmbunătăţire a activităţii acestuia. În continuare am să v-o prezint, mai pe larg, pe una dintre cele care au trezit interesul .

Dacă poporul reprezintă totalul proprietarilor României şi  îşi desemnează prin alegeri nişte reprezentanţi care să decidă pentru el, de ce ne trebuie 588 (ca acum), 470 (ca în trecut), 300 sau 100 de parlamentari (în afară de motivele şmechereşti şi ipocrite pe care le-am prezentat în articolul menţionat mai sus) şi nu sunt suficiente 4, 5, 6, 7… persoane, liderii, sau reprezentanţii, partidelor care trec un anumit prag de susţinere populară (3 %, 5 %)? Mai ales că, după cum ştim cu toţii,  şi în parlamentul actual şi în toate cele anterioare s-a votat după cum s-a decis la partid?

Principiul de lucru s-ar menţine. Ai luat 40 % din voturile populare, ai 40 de voturi în consiliu. Ai luat 20, ai 20. Ai luat 5, ai cinci.  Te poţi alia pentru a face guvernul, ca şi acum. Legile ar fi făcute de personalul tehnic, ca şi acum. Oamenii s-ar aduna dimineaţa şi până pe seară ar lucra. Dar în toate cele 5 zile lucrătoare. Fără deplasări în teritoriu. Fără vacanţe prelungite. Adică, un soi de consiliu de administrare, care trasează prin legi politica pe care o face guvernul, similar relaţiei dintre consiliul de administraţie şi comitetul director într-o firmă.

Ce am obţine? Renunţarea la ipocrizie (Parlamentul este organul reprezentativ suprem și unica autoritate legiuitoare a României!!!!?) şi revenirea la realitate: cine conduce (adică guvernul, adică partidul sau partidele aflate la putere) răspunde. Nu am mai avea fenomene de bipolaritate pe aceeaşi temă; vezi Ponta primul-ministru şi Ponta deputatul. Legile s-ar vota mult mai repede, mai transparent şi, poate, mai responsabil dat fiind contactul direct cu publicul interesat care ar şti că de vină este cutare sau cutare partid şi nu o misterioasă şi incontrolabilă alianţă a parlamentarilor răi şi de nestăpânit (care de fapt îndeplinesc ordinele primite de la partid). Şi dacă nu am avea legi mai bune, măcar am cheltui mult, mult mai puţini bani. De exemplu, acum, bugetul parlamentului este de 346 milioane de lei.

Mi s-ar putea răspunde invocându-se posibilitatea (iluzorie) ca parlamentarii mânaţi de responsabilitate să se unească pentru a se opune iniţiativelor dăunătoare şi pentru a le susţine pe cele benefice pentru ţară. Cunoaştem vreo astfel de situaţie în cei 25 de ani? Eu nu-mi amintesc. Pretextul discutării şi modificării în parlament nu stă în picioare pentru că nicio modificare nu se admite în formula finală fără a trece prin filtrul deciziei de partid.

Ar mai putea fi argumentul reprezentării minorităţilor în camera deputaţilor, dar aceasta nu este decât doar o prezenţă de imagine, altfel grupul respectiv aliniindu-se, întotdeauna celor aflaţi la putere.

Aceeaşi regulă poate să fie aplicată pentru consiliile judeţene şi consiliile locale. La alegerile din 2012 au fost votați 41 de preşedinţi de consilii judeţene, 3.187 de primari, 1.338 consilieri judeţeni  și 40.311 consilieri locali, adică 44.877 de membri de partid plătiţi de la bugetul de stat. Care îşi aduc în structurile pe care le conduc alte zeci şi sute de mii de colegi de partid, de membri de familie sau de fraţi de tâlhărie. Nu am date, dar dacă adunăm toate cheltuielile implicate de fiecare ales local (salarii, pensii, clădiri, chirii, energie, dotări, consumabile, comunicaţii, automobile, deplasări în străinătate, comunicaţii, protocol etc ) per total, probabil, se adună câteva miliarde. Ca să nu mai vorbim de învârteli, escrocherii, hoţii, jafuri, corupţie adică. Şi pentru ce? Pentru a mima democraţia? Păi dacă tot o mimăm, putem mima în 5 la fel de bine ca în 50 sau în 500. Este evident că orice activitate în folosul societăţii are nişte costuri, dar activează aceşti oameni în folosul societăţii? Din păcate, cei mai mulţi, copleşitor de mulţi, nu!

Data viitoare vom vorbi şmecheriile legislaţiei privind înfiinţarea şi funcţionarea partidelor şi despre cum ar putea fi altfel.

"Ocupantul rus" - ce ne-a adus şi ce ne-a luat

Circulă de câteva zile pe internet un filmuleţ denumit "ocupantul rus ("http://www.evz.ro/sunt-un-ocupant-rus-ce-contine-video-clipul-devenit-viral-video.html) în care ni se aduc la cunoştinţă marile realizări de care au beneficiat popoarele şi statele ocupate de ruşi (evident în epoca bolşevică): fabrici, spitale, şcoli, grădiniţe, blocuri, centrale electrice etc. De parcă în acele state nu era nimic înaintea sosirii lor.

Sau, dacă ne-au ocupat în secolele trecute, când încă nu fuseseră inventate unele dintre ele, ei le aveau deja şi numai noi nu.

Sau nu tot popoarele respective le-au construit în timp ce “ocupantul rus” îşi lua birurile.

Sau de parcă, în timp ce în Uniunea Sovietică şi în statele lagărului socialist se construiau cele de mai sus, în restul lumii nu se făcea nimic; popoarele se holbau pur şi simplu cu gura căscată la minunăţiile cu care bolşevicii “înfrumuseţau” planeta şi nu mai făceau.

Şi tot datorită acestor binefaceri, la falimentul general al statelor comuniste din anii '90, aceste state, în frunte cu glorioasă Uniune Sovietică, erau zeci de ani în urma celor din Vest. Şi tot din atât de mult bine şi din atât de multe realizări nu mai erau produse alimentare, haine, încălţăminte, medicamente, dar erau în schimb cozi, speculă, lipsuri, înapoiere.

“Ocupantul rus” ne crede proşti. Prima greşeală.

A doua greşeală este că ne crede pe toţi spălaţi pe creier, inculţi, ridicaţi de sub masa sub care am căzut de prea multă votcă fără ca să ne amintim cum am ajuns acolo, de unde veneam, cu cine am băut, unde stăm şi cum ne cheamă; cam cum e cazul lui. Aşa că, în respectivul filmuleţ infantil-obraznic, născut din puţină minte şi multă, multă aroganţă imperială găunoasă - făcut probabil pentru ca să-i gâdile orgoliul de mare maestru mondial al preşedintelui Putin – “ocupantul rus” nu ne spune nimic despre ceea ce a  adus cu adevărat. Şi, mai ales, despre ceea a luat de pe unde a năvălit. De aceea, vă propun  să o facem împreună. 

Deci, dragă “ocupantule rus” - remarcă, te rog, ca pentru un ocupant credincios ce spui că ai fost şi că eşti (probabil după o biblie neagră care nu vorbeşte despre iubirea faţă de aproapele, ci despre dispreţul, siluirea, omorârea aproapelui) – textura creştinească a adresării noastre:

ne-ai adus:

- ruşi în locul alor noştri aşa că acum ai pretenţii de tată iubitor, care trebuie să-şi apere puii împrăştiaţi prin lume,

- partid comunist, securitate, ocupaţie, lagăre, canale, închisori, deţinuţi politic, teroare, crimă, deportare, genocid, jaf, minciună, ură, violuri, distrugeri, internaţionalism marxist, limba rusă, alfabetul rus, comunism, mizerie umană, spaimă, coşmaruri, delaţiune, singurătate, tristeţe ...

şi ai luat:

- milioane de vieţi, sute de miloane de destine, de vocaţii, de drumuri drepte,

- sute de mii, milioane de oameni mutaţi în Siberia, în stepele deşertice, în nordul îngheţat, 

- limba noastră,

- identitatea noastră,

- trecutul nostru,

- valorile noastre,

- părinţii şi strămoşii noştri,

 - cinstea femeilor noastre,

 - copiii noştri,

- fraţii, surorile, rudele noastre, prietenii noştri,

- vecinii noştri, dascălii noştri

-  specialiştii noştri,

- muncitorii noştri calificaţi,

- intelectualii noştri,

- ţăranii noştri,

- oraşele noastre pe care le-ai tipizat,

- satele noastre pe care le-ai colectivizat,

- fabricile noastre,

- bogăţiile noastre,

- tezaurele noastre,

- banii noştrii,

- cerealele noastre,

- petrolul nostru,

- aerul, apa, soarele,pământul,

- visele, bucuria, speranţele, poeziile, arta, filmele, piesele de teatru, gândurile bune....

Şi câte şi mai câte, pe care îi las pe cititorii noştri să le adauge după punctele de final.

 Aşa că, dragă “ocupantule rus”, mulţumim dar nu avem nevoie de tine. Nu te mai vrem. Nu te regretăm. Nu te credem când faci pe apărătorul ortodoxiei, moralei şi tradiţiilor de care nu ai habar, pe care nu le respecţi şi de care te foloseşti cu acelaşi cinism monstruos şi aceeaşi teroare a minciunii, cu care ai ucis zeci de milioane dintre proprii tăi cetăţeni şi cu care încerci acum să-i aţâţi împotriva noastră minţindu-i . Pentru că, poate cea mai importantă omisiune a ta, din caricatura aia de film de propaganda, este aceea că primii pe care i-ai ocupat au fost chiar ruşii cumsecade, ruşii normali, ruşii visători, ruşii, ruşii credincioşi, ruşii prietenoşi cu aproapele, ruşii tăi, sânge din sângele tău, cărora le-ai adus şi de la care ai luat toate cele înşirate mai sus şi încă altele pe care le ştiu şi vii, dar mai ales morţii tăi de acasă, deportaţii tăi de acasă, schingiuţii tăi de acasă, striviţii tăi de acasă,  victimele tale de acasă. Zeci de milioane de morţi care ştiu de ce au murit, cine i-a omorât şi pe care nu mai poţi nici să-i minţi, nici să-i terorizezi.

  De ei să te temi, ocupantule rus pentru că împotriva lor şi împotriva morţilor noştri, pe care îi ai pe conştiinţă, nu mai ai nicio putere.

P.S. Ne acuzi că avem ceva cu ruşii. Poate doar cu cei ocupanţi. Pentru că altfel,  de ce ruşii poeţi, scriitori, muzicieni, pictori, regizori, actori, savanţi şi toţi ruşii normali, "ruşii neocupanţi" adică, stau în casele noastre, în minţile noastre, în sufletele noastre, în carierele şi în realizările noastre şi ne simţim atât de bine împreună?