Miracolul în politică

Nu există. Să încetăm să-l mai căutăm. Să ne trezim, să privim cu atenţie, să încercăm să înţelegem, să judecăm limpede şi să alegem ce avem de făcut.

În politică nu există miracole. Există doar magie. Iar magia nu are substanţă, e fum, e copie deformată, e înşelătorie, vrajă.

Cei mai mulţi dintre noi - într-un moment sau altul, fiecare dintre noi, poate chiar şi cei mai lucizi - aşteaptă, a aşteptat, totuşi, minuni. Să se întâmple ceva care să schimbe totul ... să vină cineva care să ne salveze...  adică să se schimbe deodată lucrurile şi să ne fie bine. E adevărat, "binele" ăsta are tot atâtea feţe câţi suntem; de la a putea să furăm, să terorizăm şi să ucidem, fără ca să ne urmărească "gaborii", până la a construi o viaţă luminoasă, o carieră strălucită, o afacere de succes.

Ieri am fost la Fundaţia Creştin Democrată la semnarea Manifestului Forţelor de Dreapta. Agitaţie, presă, simpatizanţi reali, prieteni, observatori, simpatizanţi oportunişti, profitorii de serviciu...

Cuvinte: unele mari, altele aşezate (mai rar), întrebătoare, optimiste, pesimiste, dulci-catifelate-alunecătoare. Revin ca un laitmotiv: Nu se mai putea, trebuia să se facă ceva...

Aici am vrut să ajung: la ce ne aşteptăm de la această sau de la altă (cine ştie ce se va mai întâmpla până la alegeri) formulă necesară dar extrem de complicat de aşezat în lumea scaunelor de parlamentar şi aşa mai departe.
Probabil, cei de la PDL, mai mult de nevoie decât de voie, mai mult împinşi de un val al zilei decât de propriile idealuri sau interese (adesea în contradicţie cu "idealurile nobile şi principiile morale" şi cu interesul general), vor accepta în final şi o concretizare politică a acestei formule, care, deocamdată, serveşte doar latura de propagandă. Vor apărea  astfel alţi oameni noi, pe lângă cei deja implicaţi în urmă cu 4 ani.

Nu vor fi mulţi: Poate că nu vor fi toţi de calitate. Ambiţiile, orgoliul pot distruge peste noapte şi idealuri şi principii, chiar şi fundamente solide de educaţie deschisă către ceilalţi. Dar totuşi ceva se va mişca. Aşa cum, poate pentru prima oară în istoria acestor partide medii-mari, s-a mişcat ceva la PDL la alegerile de acum patru ani şi au intrat în politică Voinescu, T Ungureanu, Preda, Paleologu, o mai veche combatantă dar fără partid, Macovei...

Nu a fost uşor; nu e încă vindecată grefa asta care a tot părut că va fi respinsă. dar iată că a rezistat. A rezistat pentru că, în final, a fost necesară. Iar în ultimele două luni, a fost poate chiar vitală. Nişte oameni diferiţi de activul obişnuit al acestor partide  au rămas şi au prins chiar şi ceva rădăcini.

Nu au făcut mare lucru în afară de a rezista; nu au schimbat mentalităţile în partid, nu au schimbat năravurile şi nici chiar imaginea partidulu. Ajunge însă că au rezistat într-un mediu ostil chiar dacă au provocat  dureri de cap, crize de nervi, spume pe la gurile unor baroni pdlişti. Au şi avut mici victorii teoretice, au reuşit să declanşeze dezbateri interne, au reuşit nişte modificări de discurs, de ton, de argument. Vizibili fiind, au schimbat faţa partidului, chiar dacă aprecierea a fost mai ales în exteriorul ţării.

DECI:
Această alianţă, sau alta care se va construi până la alegeri, nu va putea să producă minunile, pe care, mulţi le aşteaptă. Micile reuşite, victoriile de etapă, rezistenţa figurilor noi la ispite şi la încercarea de respingere din partea celorlalţi, alt tip de discurs, afirmarea, în sfârşit, a unor valori şi principii reale nu a lozincăriei putrede şi putrefiante a demagogiei politicianiste, exemplul că se poate, ridicarea de jos după o bătălie pierdută, toate acestea se adună şi mai târziu, cineva mai neimplicat şi mai obiectiv ar putea să constate că lucrurile s-au schimbat în bine (e adevărat, nu ţine numai de ei, ţine în primul rând de fiecare dintre noi, dar aceasta este o altă discuţie, la care voi reveni, ţine de ce se întâmplă şi aici şi aiurea, ori situaţia nu e roză niciunde).

Să nu-i omorâm, cu aşteptările noastre nerăbdătoare. Nu ajută la nimic, doar la adâncirea degringoladei. La răspândirea magiei întunecate prin care, deja, o mare parte din populaţia acestei ţări a fost infestată cu ură şi isterie.

Să fim realişti. Să cerem doar ceea ce se poate. Restul să punem noi.
Şi să nu uităm, mai ales aceia care măcar folosim vocabularul creştin, dacă nu şi ducem o viaţă creştină, că "răbdarea" şi "speranţa" fac parte, alături de "credinţă" şi "iubire", din corpul virtuţilor teologice.       

Senzaţional: În România mai trăiesc doar 7 milioane de români! Sau chiar mai puţini!

       În acest ritm, în maxim doi ani dispărem ca popor, probabil fără a lăsa în urmă prea multe regrete, ba chiar o uşurare generală.
       Sau nu? Dacă mai rămân prinţişorii antonescu, ponta şi şeful lor, felixoiculescu, împăratul şi românul cel mai verde de paris de pe pământ, împreună cu toată curtea lor de troli, gnomi şi orci? Înseamnă că noi ăştialalţi dispărem degeaba?
       Cam ăsta ar fi viitorul în perspectiva oferită de cei amintiţi cu multă neplăcere mai sus.
       Multă lume se întreabă ce se întâmplă? Cum pot minţi cu neruşinare tot timpul? Cum pot face ceea ce fac? Sunt nebuni? Şi-au pierdut minţile? Sunt posedaţi? (Asta da!)
       Ei bine, nu! Pur şi simpli ei vorbesc numai pentru cei 7 milioane, pe care, cu ajutorul antenelor, mitei electorale şi ameninţărilor interlopilor i-au convins  că realitatea virtuală pe care le-au oferit-o este cea adevărată, că aşa e bine, că aşa vor avea un viitor. Aceştia sunt cei pe care îi consideră a forma poporul român pe care îl tot amintesc în declaraţiile lor băşicoase pentru că dacă ei spun că vorbesc în numele poporului, că poporul îl vrea pe Băsescu mort, spânzurat, tras pe roată, înfipt în ţeapă etc., acest popor nu poate fi altul decât cei care i-au urmat. Iar ceilalţi 12 - 13 milioane sunt nimic şi merită o soartă asemănătoare cu aceea a dictatorului, asta în cazul în care nu au fost declaraţi morţi şi evacuaţi pe lumea cealaltă de dracii care se lăfăie în vilele, apartamentele, sediile de partid ale supuşilor lor felixoiculescu, antonescu, ponta&compania.
      usl-ul a intrat pe o spirală deosebit de periculoasă. Asistăm în direct la naşterea monstruosului, a anormalului, a absurdului, a dictaturii hâde, care, ca toate dictaturile, nesocoteşte legea, morala, valorile adevărate, pe care le înlocuieşte cu o singură lege, normă, nonvaloare: bunul plac pe care actorii acestui grotesc spectacol îl pohtesc.
       Intrând pe acest drum de sens unic, liderii usl-işti mai mari sau mai mici nu mai pot da înapoi (nu că şi-ar dori-o): pentru a-i ţine în formă pe cei pe care i-au spălat pe creier, i-au hipnotizat, i-au vrăjit, i-au isterizat, i-au umplut de ură drăcească şi dorinţă diavolească de răzbunare, trebuie să meargă înainte. Să urle şi mai tare, să-şi verse şi mai multă vomitătură plină de fiere neagră, să înjure, să nege tot ceea ce nu le convine, să desfiinţeze pe oricine, care, de aici sau de aiurea, pare a le sta în cale, să nege existenţa, dreptul la opinie, dreptul la alegere a mejorităţii neconvenabile. E un drum fără ieşire: dorinţa de putere absolută şi teama de puşcărie îi vor duce mai departe; cei 7 milioane (câţi or fi ei real, Dumnezeu ştie, căci acum, după marea fraudă de la referendum, nu mai ştiu nici puciştii pe câţi se pot baza cu adevărat) trebuie ţinuţi în priză pentru a-i vota la toamnă.
       Şi mai rău: acestei haite uriaşe de bieţi îndobitociţi va trebui să i se ofere şi sânge, jertfe umane, carne vie, pe care, ca în orice ritual orice ritual întunecat de posesiune diavolească, să o rupă bucăţi şi să o mănânce caldă şi încă tresărindă. Pentru că altfel, riscul (numai pentru ei) este ca înşăşi întunecata guvernare şi monştrii din spatele ei să devină victimele furiei iraţionale pe care au stârnit-o în aceşti bieţi oameni lipsiţi de Dumnezeu şi nopţii terifiante pe care încearcă să o coboare peste noi. 

Predescu - Judecătorul "dăi şi luptă" cu nasul roşu

       Pe vremea când era în senat, mai tot timpul ,senatorul Predescu era cu nasul cam roşu. Şi mai ales după ce se întocea de la restaurantul senatului unde adăsta, uneori îndelung, alteori mai pe fugă, cu destinşii săi colegi. Avea şi o poreclă pe care nu mi-o mai amintesc.
       Cu nasul roşu ori ba, senatorul Predescu era mereu gata de luptă pentru cauza partidului şi, pentru că adunase ceva cunoştinţe la viaţa domniei sale, juridice şi de materie constituţională sau privind regulamentul senatului, el avea adesea succes în a impune o motivare sau alta. Era, adică, cu nasul roşu ori ba, un actor politic important în senat pentru psd-ul acelor vremuri.
       Şi iată-l astăzi, pe acest gagamiţă dandanache al psd-ului, pus să vegheze asupra intereselor acestuia în CCR, că este în aceeaşi poziţie de "şi dă-i şi luptă şi dă-i şi luptă" după cum l-a învăţat partidul. Adică nu să aplice litera şi spiritul constituţiei, ci să aplice ordinele conducerii superioare a usl-ului. Ce contează legea, ce contează Constituţia, ce contează adevărul! usl-ul să câştige.
       O declaraţie jenantă, descalificantă (nu ştiu dacă mai bea, dar pare făcută cu nasul roşu ca de clown), care anulează orice lucruri bune (dacă or fi) lăsate în anterioara activitate parlamentară şi CCR-istă, o declaraţie după care respectivul aşa-zis judecător nu ar mai avea decât să-şi dea demisia. (Că oricum şi-a dezamăgit şi stăpânii
       E adevărat, în acelaşi timp judecătorul Predescu merită şi un premiu pentru sinceritate, calitate nemaiîntâlnită şi nemaiauzită prin usl-ul vremurilor noastre în care minciuna "sufletul nemuritor al comunismului", după cum spunea Leszek Kolakowski, e ridicată la rang de virtute absolută.

crin antonescu: de la Mireille Mathieu, la hitler

        Nu m-aş fi gândit niciodată că o să ajung să fac paralele între antonescu şi hitler.
        Aseară, citind diverse articole şi dând peste o poză a lui crinuţ trecându-şi mâna tandru prin păr şi privind languros viitorul (e în Ev Zilei, la articolul "Biografia neromanţată a lui Crin Antonescu", mi-am reamintit că în Parlament, mai demult, i se spunea Mireille Mathieu - şi era tratat ca atare. Şi revăzând instantaneu alte multe imagini în care, pe vremuri sau de curând, antonescu îşi tot mângâie şi aranjează drăgăstos părul m-am gândit să scriu ceva despre narcisismul evident şi chiar violent al acestui personaj, din punct de vedere creştin, nefericit.
       De dimineaţă, mi-au căzut ochii pe o imagine din profil a acestuia, din "Gândul", care mi-a adus aminte de hitler: o tăietură scurtă şi ridicată sus a părului la spate şi o pleaşcă care se cere mângâiată şi aranjată - gest pe care şi dictatorul neamţ îl avea - în faţă.
       Nu am să spun că, aceste semne exterioare justifică o apropiere între cei doi. Dar ele o pot iniţia. Nu m-am gândit niciodată la această paralelă. Imaginea însă mi-a adus-o, apoi gândurile au dus-o mai departe: narcisismul evident la ambii, egolatria, măiestria discursului, lipsa de scrupule şi de valori morale, agresivitatea, minciuna, ţâfnoşenia, ...
       Nu, politicianul crin nu e încă hitler. Dar cred că poate fi. Chiar cu brio! Pentru că în interior deja este.

Amice, eşti idiot! (2)

Locul I: crin antonescu,
pentru naturala interpretare a rolului din lovitura de stat la teatru "Un bufon pe scaunul Preşedintelui", căci ce altceva poate fi cel care recunoaşte că este un "acting president" (în engleză acting are şi sensul de interimar dar şi pe acela de a juca teatru) şi ne anunţă că Florin Geogescu este "mother and father hahaha..." după care, cocoţat pe spătarul scaunului cu pricina şi ţinându-l strâns în braţe ne anunţă că nu mai pleacă de pe el decât omorât de Băsescu? (De ce oare numai de Băsescu, de ce nu şi de altcineva? Care e fondul psihanalitic al acestei relaţii? Ură şi iubire fără margini? Băsescu e, pentru crin, masculul alfa?)

Locul II: victor paul dobre
care după ce face nefăcuta, îşi dă viteaz şi demn demisia pentru a scăpa de  "anumite presiuni" cărora tocmai le dăduse curs.

Locul III: (aproape permanent, alături de oricare alt vremelnic ocupant) radu mazăre
un bufon mai mititel (care şi-a us păr pe el), de provincie, care tot ţopăie şi ne face cu mâna de lângă barosanii zilei ca să-l vedem şi pe el. Ultima dată ne-a adus, conform declaraţiilor personale, 25 de manechine cu buletinul în chiloţi - viril cum îl ştim, suntem siguri că l-a verificat el înainte şi şi-a pus şi ştampila "votat" cât l-a ţinut cerneala - şi care aveau voie să se ducă la plajă numai după ce votau "DA". Pentru răuvoitori, precizăm: evident că pentru destituire. Căci pentru instituire, ştiu fetele mai bine şi nu e nevoie să le mâne cineva de la spate.

ponta moare de grija manechinelor, iar ţara se usucă sub secetă

       Ce putem înţelege din sfatul dat în stil iliescian - vă amintiţi episodul cu restituirea proprietăţilor - dat de victor ponta colegilor din fosta, şi a lui, breaslă? Adică, procurorilor?
       Că primul ministru dă ordine acestora mascate neglijent sub forma unor sfaturi prieteneşti? De genul: Hai măi băieţi, e cald, mai beţi şi voi o bere, ce tot faceţi dosare.
       Că aşa va arăta posibila viitoare guvernare usl - sau psd, cine ştie?
       Că-l doare în cot de ce se întâmplă în agricultură - căreia i-a dedicat deunăzi câteva cuvinte atunci când i-a cerut ministrului de acolo să rezolve problema apei, în timp ce pentru manechine a avut chiar câteva fraze, aproape un minidiscurs?
      
       Ei nu! Eu cred că de fapt el este înduioşat de soarta bietelor fete pripăşite la sânul lui mazăre de prin toate colţurile ţării şi care au fost atacate grosolan tocmai acum când erau şi ele pe cale să-şi facă un rost în viaţă, să înveţe o meserie, să câştige un ban cinstit.
       Că i-a fost milă de ele când a văzut că umblă săracile despuiate că n-au un ban să-şi ia şi ele o cârpă, două.
      Că i s-a părut aşa comicuţ-drăguţ cum şi-a bătut joc mazăre de convenţii, de reguli de bună purtare, de decenţă, de responsabiltate, de votul prin care poporul ar trebui -şi decidă viitorul, unii dintre duşmanii personali şi ai lui victoraş. Că i- a plăcut, adică, bâlciul obscen în care mazăre a transformat un moment de deplină seriozitate.
       Şi că poate le aduce data viitoare mazăre la o şedinţă de guvern la una din vilele lac, munte, mare, să facă schimb de experienţă cu cei mai cinstiţi şi competenţi miniştri din câţi a avut România vreodată. Dar ce zic eu? Din câţi a avut Europa. Sau poate chiar... Ei nu, că nu aş vrea să-l viziteze iar ambasadorul Gitenstein.

ion iliescu cu degetul în sus (reluare a unui text potrivit momentului)

 
   MEDIAFAX FOTO - Andreea ALEXANDRU       

După cum am precizat şi în titlu, acest material este reluarea a unei serii de trei postări mai vechi despre ion iliescu. Le reiau nu pentru a mă "cita", ci pentru că ele, deşi scrise anii trecuţi, sunt la fel de actuale şi ne ajută să înţelegem ce se întâmplă acum.

(I)
          În mai toate fotografiile şi filmările, ion iliescu, apare cu degetul în sus.
          În fiecare zi, ion iliescu, cu degetul în sus, ne spune ceva.
          ion iliescu, ca un coşmar.       
          Finalul unui film de groază – sau al unor filme de groază – nu înseamnă decât finalul acelei ore şi jumătate dar nu al coşmarului. Aţi văzut poate filme, unele thriller nu neapărat de groază, în care, la final, atunci când crezi că ameninţarea a trecut, răul se pregăteşte a se întrupa în altcineva, sau a se transmite într-un fel sau altul către un viitor pe care nu-l vedem dar putem să-l bănuim extrem de întunecat. Pentru că, pe Pământ, răul găseşte mereu cel puţin un petec de sol fertil pentru o viitoare recoltă.
           Seminţele comunismului - ca manifestare a răului - nu s-au uscat, nu au putrezit, nu au îngheţat. Ele au fost răspândite peste noi toţi şi au germinat, într-un fel sau altul, în fiecare. Şi nu au sucombat nici alienii din care s-au răspândit. Ba, din contră, ei au dus-o chiar mai bine.

           ion iliescu
      
           ion iliescu nu a dispărut. Nu s-a ascuns. Nu s-a retras.
           ion iliescu e bine mersi şi înfierează cu aceeaşi mânie - căreia nu-i mai spune proletară, dar care sună absolut identic – pe cei care îl deranjează, pe duşmanii poporului, adică pe duşmanii lui. De exemplu, duşmanipsdi -ului sunt duşmanii lui. Dar şi alţii. De exemplu, duşmanii Moscovei. Chiar dacă el nu o spune aşa.
           ion iliescu nu tace. El stabileşte principii morale, criterii de evaluare civică, dă note de valoare şi decenţă politică, măsoară IQ-ul şi cultura politică a celorlalţi, emite judecăţi şi dă sentinţe, ştie oricând ce este cel mai bine pentru România. Aruncă la gunoi telegramele wikileaks care, după el, nu sunt decât nişte bârfe (Vă mai amintiţi to'arăşu cu ce plăcere ascultau bârfe băieţii noştrii de încredere, miliţienii, securiştii şi activiştii de partid?). Ne bagă şi ne scoate din criză. Criză de care e de vină doar prezentul lui Băsescu nu şi trecutul lui. Le ştie pe toate dar nu le spune cu voce tare. (Cel mai bine era tot ca înainte dar cu el în locul lui ceauşescu, nu-i aşa to'arăşu?)
           
           Lui ion iliescu nu i-a părut nicio clipă rău.
           ion iliescu nu şi-a cerut iertare.
           ion iliescu nu a arătat decât regrete pentru devierile tovarăşului ceauşescu, care a întinat nobilele idealuri …. – după cum chiar el a declarat la începuturile din ’90.
           Pentru ion iliescu, asasinatele, reprimarea cruntă, detenţia politică, torturare şi omorârea, destinele frânte, sărăcia şi foamea, terorizarea psihică, alienarea, deformarea structurii umane normale, deportarea, tâlhărirea, aculturalizarea a milioane de români nu au existat, sau dacă au existat atunci au existat pentru că ăia care le-au păţit o meritau.
           ion iliescu pare a avea o conştiinţă curată, luminoasă. Dacă l-ai întreba sunt sigur că asta ar şi declara: Că nu are ce să-şi reproşeze. Poate nişte chestiuţe mici care mai curând ar înduioaşa decât ar îndemna la condamnare. Nu spune el că este o victimă a represiunii ceauşiste? Nu e el primul revoluţionar al ţării? Nu a ajuns el, după vreo 30 de ani de fruntăşie comunistă – cu toate cele din panoplia respectivă – un dizident muritor de foame pe post de director la Editura Tehnică?
           Şi tot ca în filme, ion iliescu rânjeşte şi hohoteşte lugubru peste morţii comunismului lui, peste morţii revoluţiei lui, peste toţi ceilalţi amintiţi mai sus, dar şi peste noi şi prezentul nostru şi peste copii noştri şi viitorul lor.
           Pentru că ion iliescu nu e singur. Nu, el nu este decât un cap, poate nici cel mai de seamă, al balaurului.   
         
 (II)
         De ce m-am trezit să scriu acum despre ion iliescu? Ce mi-a venit să mă iau de bietul bătrânel?
          Exact ceea ce trăim: dezastrul, haosul, falimentul acestui stat construit strîmb după ’89 de el şi de gaşca lui de activişti, securişti, miliţieni… – nu ca o negaţie, ci ca o continuitate a holocaustului comunist anterior.
           Minciuna, abuzul, incompetenţa, lipsa de reponsabilitate, aroganţa agresivă, dispariţia solidarităţii umane şi sociale reale, hoţia, tâlhăria, jaful generalizat de acolo, de la ei, vin.
           Statul mafiotizat de acolo vine.
           Disoluţia autorităţii, nelegiuirea în locul respectului legiuirii, de acolo vin.
           Legile strâmbe, şchioape, chioare sau chiar oarbe de-a dreptul, aşezarea politicienilor deasupra legii, de acolo vin.
           Faptul că, după modelul politicienilor, magistraţii şi poliţiştii nu respectă legea, pe care ei trebuie, printre primii, să o apere, de acolo vine.
           Faptul că acum legiferează şi justiţia începând cu chiar drepturile lor salariale – anii trecuţi – şi modificarea incredibilă a legii alegerilor pentru CSM, chiar de către CSM, de acolo vine.
           Poliţia şi justiţia înfrăţită cu mafia, de acolo vin.
           Funcţionarii leneşi, obraznici şi corupţi, de acolo vin.
           Nu ion iliescu le-a făcut pe toate, dar a fost cel dintâi, a fost fruntea, mintea, îndrumătorul,  conducătorul, apoi simbolul celor care le-au făcut în aceşti 20 de ani.
          Nu tot ceea ce este rău a fost făcut de el, dar el este în tot ceea ce e rău, pidosnic, potrivnic, invers în România. E posibil ca şi fără el lucrurile ar fi mers oarecum pe un făgaş similar, căci balaurul era prea mare şi prea determinat; dar el, şi nu altul, a fost acolo în posturile amintite mai sus, el a avut o cotă de popularitate nemaiatinsă de niciun alt preşedinte al României, el ar fi putut să încerce să ducă ţara asta năpăstuită într-o altă direcţie. Chiar dacă ar fi fost sacrificat politic sau omorât. Ce altceva mai măreţ ar fi putut să i se întâmple? Ce altă şansă de a te împăca cu istoria?
Dar el, nu: a fost acolo şi a tunat şi fulgerat împotriva altora, a înfierat realele sau pretinsele metehne ale altora, dar a ascuns, patronat, girat, oblăduit, bine cuvântat toate matrapazlăcurile, hoţiile, tâlhăriile, ticăloşiile, crimele împotriva românilor, înfăptuite de ai lui.
           Nu s-a dezis de ei, nu i-a dezvăluit, nu i-a înfierat cu cunoscuta lui mânie, încă şi mereu, proletară.
           A fost acolo şi nu a zis nimic. Aşa cum nu zice nici azi. Decât despre alţii. Care alţii? Păi, depinde ce negociem cu ei, ce folos ne aduc!
            Îl văd, îl ascult, aud şi citesc depre ion iliescu în fiecare săptămână. Se simte bine, e în formă, mereu vioi, vigilent, sfătuitor, ironic, acid, zâmbitor, agresiv, ultimativ. Le ştie cel mai bine pe toate, combate, organizează, luptă. Citeşte şi ne povesteşte şi nouă. Ca să ne lumineze.
           Este evident că doarme bine, că nu-l deranjează nimic din interior. Pentru cineva care nu a trăit aici şi nu ştie, ion iliescu poate părea un omuleţ corect, documentat, simpatic.
           Dar ion iliescu nu mai este un simplu om; el este un simbol: simbolul balaurului care a luat ostatică această ţară şi acest popor. El este simbolul răului, al cancerului care a măcinat acest neam şi care vrea să-l distrugă cu totul.
           ion iliescu nu este răul, el este un simbol al lui. Un simbol, poate, a ceva mai dureros decât ceea ce reprezenta ceauşescu. Căci dacă dictatorul ne aminteşte de noaptea îngheţată a comunismului, ion iliescu, părtaş la acel simbol, ne-a furat şi dimineaţa libertăţii.
           Chiar după ce va muri, ion iliescu nu va dispărea; ca în filmele de groază, răul pe care l-a întruchipat s-a răspândit în noi toţi, în care a renăscut şi va continua să renască cu toată haita lui de demoni. Şi, din nefericire, pentru rău nu există soluţii miraculoase, medicamente vindecătoare, spălături. Ţine de fiecare, de relaţia lui cu Binele, cu Adevărul, cu Dumnezeul, pe care ion iliescu îl înfruntă de la începuturi, de a putea să se curăţa de el.
           ion iliescu nu trebuie urât; a-l urâ înseamnă a sădi răul în noi încă o dată. Dar nu trebuie nici uitat – marea şmecherie a răului este aceea că el încearcă să ne facă să credem că nu există. ion iliescu trebuie pus la gazeta de perete la “Aşa nu!”, trebuie trecut înapoi în poveste, trebuie să-şi reia înfăţişarea de cap al balaurului, care, dacă nu suntem cuminţi, vine şi ne mănâncă şi pe care eroul viteaz din fiecare, Făt Frumosul sufletului nostru să-l prăbuşească simbolic dar şi real în ţărână.

(III)
       Erată: activist, nu comunist. Sau, ambele.
       Trebuie să fac o mărturisire: am greşit faţă de ion iliescu.
       Am greşit atunci când am spus despre ion iliescu că a rămas un comunist, acelaşi comunist – adică un soi de personaj cu idealuri - chiar dacă strâmbe - un personaj care chiar dacă şi-a greşit viaţa şi a greşit grav faţă de semenii săi, are măcar meritul că crede în ceva: într-o sumă de idei, într-un proiect, într-o, de fapt, utopie a distrugerii.
        Am greşit şi atunci când, în diverse discuţii, am mai afirmat – după ce am reluat teza “iliescu comunist” – că trebuie că este sfâşiat între satisfacţie şi ciudă: satisfacţie pentru că, cel puţin în România, iliescu şi ai lui par a fi avut dreptate cu “capitalismul găunos”, şi ciudă pentru că ceea ce a fost până în ’89 pare tot atât de îndepărtat pe cât părea atunci ceea ce este acum.
        Mi-am înţeles greşeala nu cu mult timp în urmă, într-o zi în care, după o şedinţă iniţial secretă şi restrânsă, apoi deconspirată şi lărgită, a conducerii psd, am găsit relatată şi o poziţie a lui ion iliescu. Ceva cu daunele aduse partidului de declaraţiile lui geoană dar şi despre şi mai marile prejudicii pe care le-ar aduce în acest moment excluderea acestuia. Şi atunci în cea clipă, în aceeaşi clipă, am mai recitit şi reauzit aceste cuvinte spuse de multe alte ori cu acelaşi sens. Şi am înţeles fulgerător că am greşit: ion iliescu nu a rămas tot un comunist idealist. Nu, ion iliescu a rămas tot un activist comunist, un funcţionar credincios şi devotat partidului; ieri, celui comunist, azi, celui capitalist. Nu contează ideile, ci structurile. Nu contează rezultatele sociale, ci binele partidului, adică al oamenilor lui. ion iliescu a rămas permanent preocupat de ceea ce este mai bine pentru partid. Asta a fost şi este preocuparea bătrânului activist.
        Dacă ar fi crezut în comunism şi ar fi rămas cu acest crez, ion iliescu ar fi fugit repede din PSD; pe vremea când acesta se numea FSN sau FDSN. Ar fi fugit şi ar fi încercat de mai multe ori – căci ar fi dat de fiecare dată greş – să facă un partid după modelul pe care îl purta în minte şi în suflet şi cu acesta să intre în lupta pentru o Românie dacă nu se putea comunistă, măcar socialistă.
        Ar fi fost oripilat de grobianismul, indiferenţa, hoţia, imoralitatea şi amoralitatea noilor săi colegi şi supuşi, de capitalismul tâlhăresc şi otrăvitor pe care aceştia au pornit şi au reuşit să-l construiască în România.
        Dar, chiar dacă a mai mârâit la unul sau la altul, ion iliescu nu a acţionat ca un comunist credincios idealului său. Nu, de fiecare dată când a avut o critică internă, a avut-o doar pentru că cei arătaţi cu degetul făceau rău partidului; nu ţării, nu "maselor largi populare", nu viitorului lor.
        Aruncat de ceauşescu la magazia celor fără putere – probabil nu atât pentru ideile sale reformatoare cât pentru relaţiile sale cu ruşii – Iliescu a rămas fără jucăria care spera că într-o zi va fi a lui; să-i poată el invârti cheiţa şi prin ea, pentru stăpânii săi de la răsărit, să ne învârtă nouă destinul.
        Nu i-a fost uşor. E clar că a suferit. S-a măcinat. A urât. Dar s-a şi întărit, a făcut, ca să zicem aşa, o bună condiţie fizică.
        Şi când a venit momentul, pentru că nu mai avea partid, a făcut el unul: cel în care este şi acum şi care s-a numit: fsn, fdsn, pdsr, psd (nu pot, pentru răul pe care l-au făcut, să le scriu cu litere mari).
       Nu are acelaşi principii ca cel comunist? Şi ce dacă? Ce contează? Partid să fie şi, dacă se poate, la guvernare. Importantă era jucăria şi misiunea pe care o putea îndeplini cu ajutorul ei: de a ne distruge nouă şansele, de a face o Românie haotică, dezamăgitoare, bolnavă, isterică, depopulată, prostituată, interlopă. O Românie care multor români le trezeşte ruşinea, iar străinilor dispreţul, jena, greaţa. O Românie în genunchi, vîndută pe tarabe.
       Pe de altă parte, ideea că psd-ul (şi asemeni lui toate celelalte partide) nu a funcţionat şi nu funcţionează după cerinţele comuniste este şi ea falsă; în realitate este vorba de acelaşi tip de oameni, de aceleaşi abuzuri şi hoţii, de acelaşi dispreţ şi dezinteres, de aceeaşi corupţie, şi multe altele, ca şi în atotbiruitorul şi atotputernicul pcr (partidul comunist român).

Măritul crin, când nu-i fudul, e trist că nu e crin destul.

       Dacă eşti prost, mai bine taci. Dacă nu ştii engleza, mai bine vorbeşti româneşte. Dacă nu ai stofă de Preşedinte nu te aşezi pe scaunul acestuia pentru că te înţeapă, te face să te mişti continuu, dezordonat, să viermuieşti, să dai din mâini ca să acoperi golurile de idei şi de cuvinte, chiar să hăhăi, ca cel căruia i-ai uzurpat acest scaun, să pari o precupeaţă toantă şi intimidată de cei din faţa ei (şi pe care doar distanţa prea mare te opreşte de la a-i bate mârlăneşte pe spate), dar mai ales de cea care a ajuns să fie.
       Toate acestea a reuşit să le adune într-o singură întâlnire cu cei de la FMI, UE, BM, crin antonescu, acest Dinu Păturică al liberalismului şi politicii româneşti. Şi dacă până azi mai aveam o reţinere în ceea ce priveşte "lou profailul"acestuia - adică, ezitam să-l aşez pe raftul de jos al piramidei capacităţilor intelectuale - acum nu mai am niciuna - o apariţie caricatură până şi în raport cu cele de tristă amintire ale lui ion iliescu, un comportament de personaj al lumii mahalalelor ajuns - prin ironia sorţii - în centrul atenţiei, la vârful puterii sau călare pe un munte de bani.
       Păpuşa pe care nenea felix o agita în faţa personajelor reci, flegmatice, reţinute, diplomate, educate, dacă nu mai mult (nu am niciun motiv să mă îndoiesc de competenţa lor), măcar în ceea ce priveşte comportamentul într-un cadru oficial, aducea perfect cu o paiaţă dezarticulată, penibilă, ridicolă. Şi totul amplificat de evidenţa faptului că individul în pielea goală chiar se crede împărat. Numai că din prea puţină cultură - decât să rămână repetent şi să joace babaroase, mai bine mai punea şi el mâna pe câte o carte - e evident că habar nu are ce înseamnă a fi ceea ce el încearcă să pară că este; şi în puţinătatea sa  intelectuală chiar crede că este menit să fie.  

Ion Iliescu - un zombi care bântuie România

      Ion Iliescu, această mumie malefică, acest zombie al unei lumi pe care mulţi o credeau trecută, bântuie iar vioi prezentul şi mai ales viitorul României simţindu-se pesemne ca acasă în realitatea pe care "copiii" lui, ai Moscovei şi ai mafiei au croşetat-o.
      Căci  ce altceva aş mai putea spune despre acest vulcan nesfârşit de noroi, rău, ură, resentiment, ticăloşie, minciună, falsitate, abuz, adorator al legii "cum vrea muşchii mei", criminal - şi nu mă refer numai la morţii revoluţiei, ci la toţi morţii comunismului şi post -comunismului iliescenist, la morţii vii cărora li s-a distrus viitorul, la morţii vii cărora li s-a distrus conştiinţa, la morţii vii cărora li s-a distrus sufletul, atunci şi acum, după 1990, la copiii morţi de dorul părinţilor din cauza realităţii construite pe care Ion Iliescu şi slugile şi stăpânii lui au fabricat-o pentru România, la oceanul de suferinţă care s-a perpetuat şi care ameninţă acum să se reîntoarcă şi mai teribilă, şi mai pustiitoare şi mai corozivă şi mai otrăvitoare.
      Ion Iliescu vorbeşte din nou; Ion Iliescu dă indicaţii; Ion Iliescu stabileşte adevărul; Ion Iliescu judecă, ameninţă; Ion Iliescu scuipă; Ion Iliescu aruncă picioasă şi foc; Ion Iliescu urlă ca un câine turbat; Ion Iliescu, înoată viril în acvariul fărădelegii pe care încearcă USL-ul să o impună ca unică lege în România.
      Ion Iliescu, un zombie care a ieşit la lumină şi ne ameninţă cu transformarea tuturor - nu numai a celor vrăjiţi de duhurile rele de la Antene şi de la Realitatea - în aceleaşi fiinţe ale întunericului şi frigului veşnic.
      Despre Ion Iliescu am scris mai demult două texte mai lungi (care pot fi găsite în postările din trecut): rămân la aceeaşi idee: Ion Iliescu nu este şi nu a fost un comunist, ci un activist. Un soldat credincios al partidului, apoi un şef apărător al unui partid al crimei, terorii, bunului plac, fărădelegii. Ori, între activist şi şef de astfel de partid şi membru şi apoi naş al mafiei nu este în cele din urmă nicio diferenţă.

Ioan Rus la Mercedes? Poate pentru experimente.

       Despre ex, deja, ministrul Ioan Rus, cunoscut şi ca ministrul "Bă Vasile, ce ştii de Popescu?" am aflat de la Traian Băsescu că dacă i se încurcă drumurile se întoarce la Mercedes. Se întoarce adică să lucreze la Mercedes? Au nevoie nemţii de el? Incredibil?
      Dar poate adevărat. Şi poate doar ca manechin în încercările de rezistenţă la "buşirea" maşinilor de perete, din lateral şi din spate. Cel puţin asta e concluzia la care putem ajunge rememorând traseul de circa 3 luni al acestui fost ministru, iepuraşul acar al lui Ponta şi Antonescu, care a dat-o în bară şi pentru că nu a organizat furtul cum trebuie şi pentru că, luat poate din somn, a apucat să dea pe gură cifre care le frigeau celor doi dosul.
        Si aşa vor păţi - şi veţi vedea că ei vor fi tot mai mulţi - cei care nu ascultă de ordinele lu' nenea Felix transmise prin această, din punct de vedere al meritelor şi realizărilor intelectuale, cea mai jalnică echipă de conducători politici ai României.  Că de meritele şi realizările morale nu are rost să vorbim atât timp cât ele nu sunt scoasela lumină din hăul care, se aude prin târg, a depăşit deja adâncimea gropii Marianelor.
      Şi să vedeţi ce "cea mai cinstită şi competentă" echipă guvernamentală vom avea în curând, ca aia din mai va părea una de îngeraşi.