ion iliescu cu degetul în sus (reluare a unui text potrivit momentului)

 
   MEDIAFAX FOTO - Andreea ALEXANDRU       

După cum am precizat şi în titlu, acest material este reluarea a unei serii de trei postări mai vechi despre ion iliescu. Le reiau nu pentru a mă "cita", ci pentru că ele, deşi scrise anii trecuţi, sunt la fel de actuale şi ne ajută să înţelegem ce se întâmplă acum.

(I)
          În mai toate fotografiile şi filmările, ion iliescu, apare cu degetul în sus.
          În fiecare zi, ion iliescu, cu degetul în sus, ne spune ceva.
          ion iliescu, ca un coşmar.       
          Finalul unui film de groază – sau al unor filme de groază – nu înseamnă decât finalul acelei ore şi jumătate dar nu al coşmarului. Aţi văzut poate filme, unele thriller nu neapărat de groază, în care, la final, atunci când crezi că ameninţarea a trecut, răul se pregăteşte a se întrupa în altcineva, sau a se transmite într-un fel sau altul către un viitor pe care nu-l vedem dar putem să-l bănuim extrem de întunecat. Pentru că, pe Pământ, răul găseşte mereu cel puţin un petec de sol fertil pentru o viitoare recoltă.
           Seminţele comunismului - ca manifestare a răului - nu s-au uscat, nu au putrezit, nu au îngheţat. Ele au fost răspândite peste noi toţi şi au germinat, într-un fel sau altul, în fiecare. Şi nu au sucombat nici alienii din care s-au răspândit. Ba, din contră, ei au dus-o chiar mai bine.

           ion iliescu
      
           ion iliescu nu a dispărut. Nu s-a ascuns. Nu s-a retras.
           ion iliescu e bine mersi şi înfierează cu aceeaşi mânie - căreia nu-i mai spune proletară, dar care sună absolut identic – pe cei care îl deranjează, pe duşmanii poporului, adică pe duşmanii lui. De exemplu, duşmanipsdi -ului sunt duşmanii lui. Dar şi alţii. De exemplu, duşmanii Moscovei. Chiar dacă el nu o spune aşa.
           ion iliescu nu tace. El stabileşte principii morale, criterii de evaluare civică, dă note de valoare şi decenţă politică, măsoară IQ-ul şi cultura politică a celorlalţi, emite judecăţi şi dă sentinţe, ştie oricând ce este cel mai bine pentru România. Aruncă la gunoi telegramele wikileaks care, după el, nu sunt decât nişte bârfe (Vă mai amintiţi to'arăşu cu ce plăcere ascultau bârfe băieţii noştrii de încredere, miliţienii, securiştii şi activiştii de partid?). Ne bagă şi ne scoate din criză. Criză de care e de vină doar prezentul lui Băsescu nu şi trecutul lui. Le ştie pe toate dar nu le spune cu voce tare. (Cel mai bine era tot ca înainte dar cu el în locul lui ceauşescu, nu-i aşa to'arăşu?)
           
           Lui ion iliescu nu i-a părut nicio clipă rău.
           ion iliescu nu şi-a cerut iertare.
           ion iliescu nu a arătat decât regrete pentru devierile tovarăşului ceauşescu, care a întinat nobilele idealuri …. – după cum chiar el a declarat la începuturile din ’90.
           Pentru ion iliescu, asasinatele, reprimarea cruntă, detenţia politică, torturare şi omorârea, destinele frânte, sărăcia şi foamea, terorizarea psihică, alienarea, deformarea structurii umane normale, deportarea, tâlhărirea, aculturalizarea a milioane de români nu au existat, sau dacă au existat atunci au existat pentru că ăia care le-au păţit o meritau.
           ion iliescu pare a avea o conştiinţă curată, luminoasă. Dacă l-ai întreba sunt sigur că asta ar şi declara: Că nu are ce să-şi reproşeze. Poate nişte chestiuţe mici care mai curând ar înduioaşa decât ar îndemna la condamnare. Nu spune el că este o victimă a represiunii ceauşiste? Nu e el primul revoluţionar al ţării? Nu a ajuns el, după vreo 30 de ani de fruntăşie comunistă – cu toate cele din panoplia respectivă – un dizident muritor de foame pe post de director la Editura Tehnică?
           Şi tot ca în filme, ion iliescu rânjeşte şi hohoteşte lugubru peste morţii comunismului lui, peste morţii revoluţiei lui, peste toţi ceilalţi amintiţi mai sus, dar şi peste noi şi prezentul nostru şi peste copii noştri şi viitorul lor.
           Pentru că ion iliescu nu e singur. Nu, el nu este decât un cap, poate nici cel mai de seamă, al balaurului.   
         
 (II)
         De ce m-am trezit să scriu acum despre ion iliescu? Ce mi-a venit să mă iau de bietul bătrânel?
          Exact ceea ce trăim: dezastrul, haosul, falimentul acestui stat construit strîmb după ’89 de el şi de gaşca lui de activişti, securişti, miliţieni… – nu ca o negaţie, ci ca o continuitate a holocaustului comunist anterior.
           Minciuna, abuzul, incompetenţa, lipsa de reponsabilitate, aroganţa agresivă, dispariţia solidarităţii umane şi sociale reale, hoţia, tâlhăria, jaful generalizat de acolo, de la ei, vin.
           Statul mafiotizat de acolo vine.
           Disoluţia autorităţii, nelegiuirea în locul respectului legiuirii, de acolo vin.
           Legile strâmbe, şchioape, chioare sau chiar oarbe de-a dreptul, aşezarea politicienilor deasupra legii, de acolo vin.
           Faptul că, după modelul politicienilor, magistraţii şi poliţiştii nu respectă legea, pe care ei trebuie, printre primii, să o apere, de acolo vine.
           Faptul că acum legiferează şi justiţia începând cu chiar drepturile lor salariale – anii trecuţi – şi modificarea incredibilă a legii alegerilor pentru CSM, chiar de către CSM, de acolo vine.
           Poliţia şi justiţia înfrăţită cu mafia, de acolo vin.
           Funcţionarii leneşi, obraznici şi corupţi, de acolo vin.
           Nu ion iliescu le-a făcut pe toate, dar a fost cel dintâi, a fost fruntea, mintea, îndrumătorul,  conducătorul, apoi simbolul celor care le-au făcut în aceşti 20 de ani.
          Nu tot ceea ce este rău a fost făcut de el, dar el este în tot ceea ce e rău, pidosnic, potrivnic, invers în România. E posibil ca şi fără el lucrurile ar fi mers oarecum pe un făgaş similar, căci balaurul era prea mare şi prea determinat; dar el, şi nu altul, a fost acolo în posturile amintite mai sus, el a avut o cotă de popularitate nemaiatinsă de niciun alt preşedinte al României, el ar fi putut să încerce să ducă ţara asta năpăstuită într-o altă direcţie. Chiar dacă ar fi fost sacrificat politic sau omorât. Ce altceva mai măreţ ar fi putut să i se întâmple? Ce altă şansă de a te împăca cu istoria?
Dar el, nu: a fost acolo şi a tunat şi fulgerat împotriva altora, a înfierat realele sau pretinsele metehne ale altora, dar a ascuns, patronat, girat, oblăduit, bine cuvântat toate matrapazlăcurile, hoţiile, tâlhăriile, ticăloşiile, crimele împotriva românilor, înfăptuite de ai lui.
           Nu s-a dezis de ei, nu i-a dezvăluit, nu i-a înfierat cu cunoscuta lui mânie, încă şi mereu, proletară.
           A fost acolo şi nu a zis nimic. Aşa cum nu zice nici azi. Decât despre alţii. Care alţii? Păi, depinde ce negociem cu ei, ce folos ne aduc!
            Îl văd, îl ascult, aud şi citesc depre ion iliescu în fiecare săptămână. Se simte bine, e în formă, mereu vioi, vigilent, sfătuitor, ironic, acid, zâmbitor, agresiv, ultimativ. Le ştie cel mai bine pe toate, combate, organizează, luptă. Citeşte şi ne povesteşte şi nouă. Ca să ne lumineze.
           Este evident că doarme bine, că nu-l deranjează nimic din interior. Pentru cineva care nu a trăit aici şi nu ştie, ion iliescu poate părea un omuleţ corect, documentat, simpatic.
           Dar ion iliescu nu mai este un simplu om; el este un simbol: simbolul balaurului care a luat ostatică această ţară şi acest popor. El este simbolul răului, al cancerului care a măcinat acest neam şi care vrea să-l distrugă cu totul.
           ion iliescu nu este răul, el este un simbol al lui. Un simbol, poate, a ceva mai dureros decât ceea ce reprezenta ceauşescu. Căci dacă dictatorul ne aminteşte de noaptea îngheţată a comunismului, ion iliescu, părtaş la acel simbol, ne-a furat şi dimineaţa libertăţii.
           Chiar după ce va muri, ion iliescu nu va dispărea; ca în filmele de groază, răul pe care l-a întruchipat s-a răspândit în noi toţi, în care a renăscut şi va continua să renască cu toată haita lui de demoni. Şi, din nefericire, pentru rău nu există soluţii miraculoase, medicamente vindecătoare, spălături. Ţine de fiecare, de relaţia lui cu Binele, cu Adevărul, cu Dumnezeul, pe care ion iliescu îl înfruntă de la începuturi, de a putea să se curăţa de el.
           ion iliescu nu trebuie urât; a-l urâ înseamnă a sădi răul în noi încă o dată. Dar nu trebuie nici uitat – marea şmecherie a răului este aceea că el încearcă să ne facă să credem că nu există. ion iliescu trebuie pus la gazeta de perete la “Aşa nu!”, trebuie trecut înapoi în poveste, trebuie să-şi reia înfăţişarea de cap al balaurului, care, dacă nu suntem cuminţi, vine şi ne mănâncă şi pe care eroul viteaz din fiecare, Făt Frumosul sufletului nostru să-l prăbuşească simbolic dar şi real în ţărână.

(III)
       Erată: activist, nu comunist. Sau, ambele.
       Trebuie să fac o mărturisire: am greşit faţă de ion iliescu.
       Am greşit atunci când am spus despre ion iliescu că a rămas un comunist, acelaşi comunist – adică un soi de personaj cu idealuri - chiar dacă strâmbe - un personaj care chiar dacă şi-a greşit viaţa şi a greşit grav faţă de semenii săi, are măcar meritul că crede în ceva: într-o sumă de idei, într-un proiect, într-o, de fapt, utopie a distrugerii.
        Am greşit şi atunci când, în diverse discuţii, am mai afirmat – după ce am reluat teza “iliescu comunist” – că trebuie că este sfâşiat între satisfacţie şi ciudă: satisfacţie pentru că, cel puţin în România, iliescu şi ai lui par a fi avut dreptate cu “capitalismul găunos”, şi ciudă pentru că ceea ce a fost până în ’89 pare tot atât de îndepărtat pe cât părea atunci ceea ce este acum.
        Mi-am înţeles greşeala nu cu mult timp în urmă, într-o zi în care, după o şedinţă iniţial secretă şi restrânsă, apoi deconspirată şi lărgită, a conducerii psd, am găsit relatată şi o poziţie a lui ion iliescu. Ceva cu daunele aduse partidului de declaraţiile lui geoană dar şi despre şi mai marile prejudicii pe care le-ar aduce în acest moment excluderea acestuia. Şi atunci în cea clipă, în aceeaşi clipă, am mai recitit şi reauzit aceste cuvinte spuse de multe alte ori cu acelaşi sens. Şi am înţeles fulgerător că am greşit: ion iliescu nu a rămas tot un comunist idealist. Nu, ion iliescu a rămas tot un activist comunist, un funcţionar credincios şi devotat partidului; ieri, celui comunist, azi, celui capitalist. Nu contează ideile, ci structurile. Nu contează rezultatele sociale, ci binele partidului, adică al oamenilor lui. ion iliescu a rămas permanent preocupat de ceea ce este mai bine pentru partid. Asta a fost şi este preocuparea bătrânului activist.
        Dacă ar fi crezut în comunism şi ar fi rămas cu acest crez, ion iliescu ar fi fugit repede din PSD; pe vremea când acesta se numea FSN sau FDSN. Ar fi fugit şi ar fi încercat de mai multe ori – căci ar fi dat de fiecare dată greş – să facă un partid după modelul pe care îl purta în minte şi în suflet şi cu acesta să intre în lupta pentru o Românie dacă nu se putea comunistă, măcar socialistă.
        Ar fi fost oripilat de grobianismul, indiferenţa, hoţia, imoralitatea şi amoralitatea noilor săi colegi şi supuşi, de capitalismul tâlhăresc şi otrăvitor pe care aceştia au pornit şi au reuşit să-l construiască în România.
        Dar, chiar dacă a mai mârâit la unul sau la altul, ion iliescu nu a acţionat ca un comunist credincios idealului său. Nu, de fiecare dată când a avut o critică internă, a avut-o doar pentru că cei arătaţi cu degetul făceau rău partidului; nu ţării, nu "maselor largi populare", nu viitorului lor.
        Aruncat de ceauşescu la magazia celor fără putere – probabil nu atât pentru ideile sale reformatoare cât pentru relaţiile sale cu ruşii – Iliescu a rămas fără jucăria care spera că într-o zi va fi a lui; să-i poată el invârti cheiţa şi prin ea, pentru stăpânii săi de la răsărit, să ne învârtă nouă destinul.
        Nu i-a fost uşor. E clar că a suferit. S-a măcinat. A urât. Dar s-a şi întărit, a făcut, ca să zicem aşa, o bună condiţie fizică.
        Şi când a venit momentul, pentru că nu mai avea partid, a făcut el unul: cel în care este şi acum şi care s-a numit: fsn, fdsn, pdsr, psd (nu pot, pentru răul pe care l-au făcut, să le scriu cu litere mari).
       Nu are acelaşi principii ca cel comunist? Şi ce dacă? Ce contează? Partid să fie şi, dacă se poate, la guvernare. Importantă era jucăria şi misiunea pe care o putea îndeplini cu ajutorul ei: de a ne distruge nouă şansele, de a face o Românie haotică, dezamăgitoare, bolnavă, isterică, depopulată, prostituată, interlopă. O Românie care multor români le trezeşte ruşinea, iar străinilor dispreţul, jena, greaţa. O Românie în genunchi, vîndută pe tarabe.
       Pe de altă parte, ideea că psd-ul (şi asemeni lui toate celelalte partide) nu a funcţionat şi nu funcţionează după cerinţele comuniste este şi ea falsă; în realitate este vorba de acelaşi tip de oameni, de aceleaşi abuzuri şi hoţii, de acelaşi dispreţ şi dezinteres, de aceeaşi corupţie, şi multe altele, ca şi în atotbiruitorul şi atotputernicul pcr (partidul comunist român).