Revoluţia sexuală faţă cu castitatea şi cu şeful ei, Romeo Moşoiu

19 ONG-uri, printre care şi Asociaţia Părinţi pentru Ora de Religie condusă de Romeo Moşoiu - consilier al Ministrului Educaţiei, au trimis săptămâna trecută o scrisoare deschisă prin care le cereau miniştrilor Educaţiei şi Sănătăţii să promoveze în şcoli abstinenţa până la căsătorie, ca "cel mai bun lucru pentru sănătatea copiilor". (HotNews)

Scrisorii celor 19 i-a urmat un freamăt de indignare, un tsunami de vociferări , acuzaţii, condamnări şi în final execuţia publică a lui Romeo Moşoiu, personificare a conspiraţiei fundamentaliste, care se opune progresului societăţii.

Un grup de ONG-uri a cerut vineri, 12 iunie, demiterea lui Romeo-Nicu Moşoiu din funcţia de consilier al Ministrului Educaţiei, invocând conflictul de interese. Moşoiu are o dublă calitate: persoană cu influenţă în deciziile Ministerului şi, în acelaşi timp, vice-preşedinte al Asociaţiei Părinţi pentru Ora de Religie (APOR), asociaţie care face lobby în favoarea unor politici educaţionale bazate pe o ideologie fundamentalist religioasă, în detrimentul oricărei evidenţe ştiinţifice, au sustinut organizaţiile, într-un comunicat. (HotNews)

Pe modelul patentat al stângii, comunicatul activiştilor progresişti e o tentativă de manipulare constituită printr-o înşiruire de minciuni, deformări ale adevărului, adevăruri parţiale învelite în minciună (vezi, pentru lămurire, zicerile de zi cu zi ale lui VV Ponta). Pe trei dintre ele găsim chiar în fragmentul citat mai sus: „ideologia fundamentalist religioasă”, „în detrimentul oricărei evidenţe ştiinţifice” şi „conflictul de interese”.

În ceea ce o priveşte pe prima, mai mult o manipulare prin etichetarea negativă a adversarului, putem spune că datorită acestei aşa zise „ideologii” incriminate, de fapt principii ale unei vechi şi rodnice morale, există, vorbesc şi acţionează şi activiştii progresişti de mai sus. Dacă lumea ar fi funcţionat după ideologia (de data aceasta cu adevărat o ideologie, după cum vom arăta mai târziu) pe care ei o propagă (avorturi, homosexualitate, identitate de gen, libertinaj, deparavare, prostituţie infantilă etc.) mă îndoiesc că aceştia ar mai fi putut spune ceva, căci, probabil, lumea s-ar fi terminat de mult.

Apoi, de când ceea ce ţine de religie este rău pentru om? Cu o credinţă sau alta, omul a trecut prin zeci de milenii, a evoluat, a descoperit ştiinţele şi tehnicile, şi-a îmbunătăţit viaţa, a ajuns în 2015. Europa, cea care a modificat din temelii lumea, s-a născut pe un fundament creştin. Fără acesta poate ar fi fost musulmană, sau poate nu ar mai fost de loc. Care e problema cu religia? Vom încerca să găsim răspunsul împreună.

A doua minciună este una grosieră, pe care până şi elevii de clasa a şasea (!) o pot da de gol. Pentru că, tocmai pe dos, „evidenţa ştiinţifică” dă dreptate propunerii celor 19 şi nu complexului de „măsuri progresiste” ale comisarilor civici. Astfel că minciuna respectivă nu e decât o manipulare de autoetichetare pozitivă prin alipirea emitentului opiniei de un concept-termen cu încărcătură pozitivă (în cazul acesta, ştiinţa).

În ceea ce priveşte conflictul de interese, respectivii emitenţi de opinie au devenit chiar neglijenţi. (Atât de neglijenţi încât ar putea rămâne fără o sumedenie de factori de influenţă de pe lângă persoane de decizie.) Oare nu tot conflict de interese a fost atunci când Remus Cernea era consilier al primului ministru? Sau în cazul a altor sute de consilieri, care sunt în acelaşi timp activişti civici progresişti, sau oameni de afaceri. A profitat APOR-ul de ajutoare financiare de la minister, a accesat fonduri prin proiecte, are alte avantaje materiale? Şi atunci?

Dar să trecem mai departe. Încercând să înţelegem reacţia furibundă a activiştilor din cele 14 ong-uri contestatoare, ajungem, evident, la întrebarea de bază: Ce e rău în a îndemna adolescenţii să nu aibă relaţii sexuale până când între emoţional şi mental apare un echilibru mai stabil (cercetările arată că această echilibrare începe să se simtă de-abia după 25 de ani, până atunci tânărul fiind, în general, mai curând prizonierul emoţiilor)?

Mai precis ce e rău în a evita sau reduce:

·         Sarcinile nedorite ? - Pilula contraceptivă are o rată de eșec de 9% într-un an, diafragma – 13%, prezervativul – 15%, iar spermicidele – 28% (Cf. Journal of the American Medical Association, 20 Octombrie 1999, Vol. 282, No. 15, 1405-1407));

·         Bolile cu transmitere sexuală ? - Un studiu al Universității Harvard a arătat că în statul Uganda rata infecțiilor cu HIV a scăzut dramatic în ultimele două decenii după ce abstinența și monogamia au fost promovate la nivelul politicilor educaționale, în vreme ce în Zimbabwe și Botswana, unde s-a mizat masiv pe promovarea prezervativului ca singura metodă de preveni epidemia HIV, nu s-a înregistrat niciun progres. S-a constatat că simpla bombardare a acestor state cu milioane de prezervative nu făcea decât să încurajeze promiscuitatea și schimbarea partenerilor, factori care, adăugați la rata de eșec a prezervativului, nu puteau să oprească epidemia. (Cf. Sarah Trafford. “Uganda Winning the Battle Against AIDS Using Abstinence.”, Culture and Family Institute, Iulie 2002);

·         Cancerul de col uterin asociat în cele mai multe dintre cazuri cu debutul precoce al vieţii sexuale?

·         Prostituţia infantilă ? - In conformitate cu Departamentul de Justitie al SUA, prostitutia in randul copiilor a devenit o problema de proportiile unei epidemii, cu estimari cuprinse intre 300.000 si 800.000, datele reale putând însă să depăşească milionul.

·         Şi, evident, în suită logică prostituţia în general căreia i se micşorează baza de selecţie?

·         Consumul de droguri şi alcool? care, nu numai, dar în special la adolescenţi se asociază cel mai adesea cu activităţi sexuale?

·         Pornografia? - Doua milioane de copii sunt folositi in industria pornografica in fiecare an, iar o fetita din trei si un baiat din patru sufera o forma de abuz sexual inainte de a implini varsta de 18 ani, in Europa, potrivit studiului “Abuzul copiilor in Europa” (Child sexual abuse in Europe).

·         Pedofilia, traficul de persoane?

·         Ce e rău în a avea familii solide, rezistente în timp? – În cel mai important studiu cu privire la comportamentul sexual din Statele Unite, National Health and Social Life Survey, desfășurat la Universitatea din Chicago, s-a descoperit că bărbații care au așteptat începerea vieții sexuale până la căsătorie au o rată a divorțului cu 63% mai mică, în vreme ce femeile înregistrează 76%. Cei care nu și-au păstrat castitatea au șanse mult mai mari de a fi infideli în căsnicie (Cf. Edward O. Laumann et al.,The Social Organization of Sexuality: Sexual Practices in the United States, Chicago: University of Chicago Press, 1994, p. 503).

Deci, ce drept fundamental al persoanei încalcă o astfel de politică educaţională? Cu atât mai mult cu cât campania ong-urilor „progresiste” pentru introducerea educaţiei sexuale în şcoală, are ca obiective declarate tot reducerea sarcinilor în rândul adolescenţilor, reducerea bolilor cu transmitere sexuală, a cancerului de col uterin etc. În mod normal, dacă militează pentru siguranţa şi sănătatea copiilor şi adolescenţilor, activiştii progresişti ar trebuit să aplaude fericiţi iniţiativa „fundamentaliştilor religioşi” şi să-şi îndrepte energiile către alte obiective.

Dar este cu adevărat vorba, în demersurile lor, despre întărirea siguranţei şi sănătăţii adolescenţilor sau despre „viceversa”? La ce foloseşte educaţia sexuală de la vârste fragede (3-4 ani), aşa cum se face deja în alte ţări şi cum se doreşte să se facă şi aici? Este copilul pregătit, într-o perioadă în care universul lui este încă masiv senzorial şi emoţional, să(-şi) înţeleagă sexualitatea de mai târziu? Are nevoie acum, în perioada basmelor şi a prieteniilor pătimaşe, eroice, curate, de reziduurile corozive şi distructive care gravitează şi ele în jurul unui act ce ar trebui să fie încununarea unei relaţii puternice dintre doi oameni, dar care a devenit cel mai de succes produs comercial al zilelor noastre (sexul se vinde ca atare, dar el şi vinde astăzi aproape orice)?  Sau este vorba despre o acţiune pe scară largă de pervertire a fiinţei umane încă din momentele ei de început, de distrugere a acesteia, de redefinire a actului sexual ca fiind sensul existenţei, drept care el trebuie făcut oricând, oricum, fără limite, la orice vârstă, cu nou născuţi sau cu bătrâni neputincioşi, cu vii şi cu morţi? Până când totul va fi făcut praf şi pulbere? Suntem noi doar o aglomerare de celule în jurul unui sex?

Deci, ce e cu adevărat rău în castitatea înţeleasă şi asumată? Sau, invers, de ce trebuie să facem cu toţii sex şi de la vârste tot mai fragede? De ce trebuie să-i invadăm, să-i agresăm, să-i deformăm şi să le furăm copilăria celor mici şi nu le cerem şi nu le impunem adulţilor, vinovaţi în cele mai multe cazuri de problemele acestora, să-şi controleze pulsiunile şi fanteziile bolnave,  să-i respecte şi să-i ocrotească? De ce, în loc să le dezvăluim pericolele, necazurile, tragediile de tot felul asociate cu relaţiile sexuale la vârste la care raţiunea este încă într-o anemică opoziţie, noi le spunem că sexul e bun şi le dăm prezervative?

Vă propun ca la aceste întrebări şi la oricare altele pe care le aveţi în legătură cu ideile şi acţiunile celor două tabere, dar şi cu ceea ce noi, fiecare, avem de făcut cu copiii noştri pentru a-i proteja şi creşte cât mai bine, să vă răspundeţi singuri. Eu vă voi pune în faţă, pe scurt, în câteva episoade viitoare, extrase din ceea ce au declarat şi declară că îşi propun, din ceea ce au făcut deja şi din ceea ce au de gând să facă, apologeţii sexului universal, activiştii combatanţi a ceea ce a fost denumit generic „Revoluţia sexuală”, descrieri ale contextului istoric fiecărui moment important, fragmente de studii medicale, psihiatrice, sociale etc., dar concluzia vă va aparţine. (Va urma.)

Eminescu, şcoala românească şi ora de religie

 

 

Şcoalele primare nu sunt institute pentru propagarea ştiinţei, ci institute de creştere (educaţiune). Pe de altă parte, Biserica este asemenea un institut de creştere şi influenţa ei asupra şcolii primare este cea mai folositoare. Cititul, scrisul şi socoteala nu sunt ştiinţe, sunt mijloace numai, cele dentâi pentru a-şi fixa memoria şi a ajunge la cunoştinţe, cea din urmă pentru a uşura judecata asupra valorilor. Materia adevărată ce caută a se preda în şcolile primare trebuie să fie educativă. Tocmai acesta e defectul şcoalelor din România, că cele primare cât şi cele secundare îngreuie memoria şi judecata copiilor c-o mulţime de cunoştinţe nefolositoare – nicio programă de studii nu-i aşa încărcată ca cea din România – lăsând caracterul şi sentimentele paragină. Ştiinţa începe abia acolo unde judecata e coaptă, disciplina caracterului deplină, înainte de această epocă nu există decât creştere prin deosebite mijloace, din cari religia este cel mai puternic. Partea pur dogmatică a religiei se pierde cu vremea, dar sâmburele ei moral rămâne şi formează tăria caracterului. Institutele noastre de educaţie – interconfesionale – produc pehlivanii şi papugii cari de la 15-16 ani încep a aspira la funcţiile statului, împlu – privelişte greţoasă – localele obscene de petrecere şi ne inspiră de pe acum dezgust şi o mare nelinişte în privirea viitorului României. (Fragment din articolul:  „Românul” combate ideile emise de noi ... apărut în ziarul Timpul pe 11 octombrie 1878)

            

Lăsând deoparte forma cuvintelor, care ne poartă în atmosfera de acum 144 de ani, nu găsesc în fragmentul de mai sus nimic care să nu fie o temă importantă a educaţiei şcolare a zilelor noastre.

Iar în ceea ce priveşte importanţa religiei în formarea fiecărui om, mai simplu de atât şi mai evident nici că se poate. Acum mă aştept să vină unii şi alţii să zică că Eminescu e bătrân (adică are vreo 172 de ani), că e bolnav, că e habotnic, sau că acum e rece şi că nu mai are habar de focul cu care ard tot soiul de patimi în noi, iar morala religioasă, pe care a fost construită societatea europeană atât amar de ani, le încurcă lucrurile. Ce patimi? Păi a banului, a puterii, a sexului cu diverse soiuri de partener uman, animal şi tehnic, a magiei....

Eminescu nu a rămas cunoscut ca un creştin habotnic sau fundamentalist; şi nici măcar ca unul practicant. Nu poate fi „acuzat” nici de o viaţă de ascet sau de sihastru. Puţine dintre miile sale de articole se opresc asupra religiei. Dar atunci când o face, ca şi în toate celelalte, se dovedeşte acelaşi gânditor închegat şi complex, cu o viziune coerentă, organică, de bun simţ. Ceea ce el ne spune este că, înainte de a vrea să facem din copiii noştri savanţi, ingineri, funcţionari (şi să existe riscul ca ei să ajungă nişte biete nulităţi, nişte carcase fără conţinut, fără repere, cu viaţa dezorganizată, paraziţi sau potenţiali infractori) să avem grijă să le dăm ceea ce este necesar pentru ca ei să devină oameni: adică să-şi ducă viaţa conştienţi de existenţa celorlalţi şi, dacă nu ajung să fie chiar dedicaţi acestei existenţe, măcar să o respecte.  Acest lucru nu se obţine nici prin studiile de istoria religiilor, care rămân în final o chestiune de specializare, de canalizare a unui interes născut tocmai din contactul cu religia, nici prin lipsitele de sevă ore de educaţie civică. Acest lucru nu se poate obţine decât prin includerea poveştilor în educaţia copilului; iar religia are tocmai acest unic merit: de a transmite normele morale de convieţuire armonioasă pe o ţesătură apropiată de cea a basmelor, care au lucrat, alături de contactul senzorial direct şi completându-l pe acesta, în prima etapă a contactului fiecărui omuleţ cu universul înconjurător văzut şi, mai ales, nevăzut.

Chiar dacă din citirea fragmentului de mai sus unii ar putea spune că Eminescu vorbeşte despre necesitatea religiei numai în ciclul primar, eventual în cel secundar, concluzia lor este una greşită. În câteva cuvinte, marele poet creionează, de fapt, o nouă structurare a învăţământului, cu accentul pus în anii primari şi secundari pe formarea ca om, pe „creşterea” sau „educaţia” copilului, pentru ca numai apoi acesta să se întâlnească, treptat şi după vocaţie cu domeniul ştiinţelor.

Mai mult chiar, după cum voi arăta, Eminescu crede că învăţământul confesional este mult mai performant, în ceea ce priveşte calitatea şi soliditatea celui care îl urmează, decât cel general, denumit în text „interconfesional”, adică ceea ce avem astăzi.

Dar dovada cea mai limpede... sunt şcoalele confesionale din Austro-Ungaria, singurele institute vrednice de toată lauda, care disciplinează în mod riguros caracterul populaţiunilor române de acolo. O altă dovadă sunt şcoalele catolice din Bucureşti, vizitate de copii români, ba de evrei chiar. Şi de ce? Pentru că şcoalele interconfesionale corup.

În ceea ce ne priveşte, când te uiţi în unele dintre manualele bieţilor copilaşi şi te simţi în "Ţara cuvintelor stupide, cu adevărat reci, goale, deformatoare şi nefolositoare, din diverse ştiinţe false şi neputincioase îndesate în minţile lor încă fascinate de lumea poveştilor (Oare de ce îi prind şi, dacă nu se repliază la timp, chiar îi distrug, jocurile de pe calculator pe copii? Oare de ce sunt atât de fascinaţi după filmele cu magie, după cele fantastice sau ştiinţifico-fantastice? Oare nu pentru că în ele caută vitaminele şi mineralele cunoaşterii, necesare dezvoltării caracterului şi spiritului lor, sub forma unui sirop gustos şi nu a unui praf înecăcios sau a unei soluţii scârboase.), parodii ale celor serioase şi adevărate, nu ai cum să nu te întrebi: Şi copiii ce vină au? Sau ce vrem să facem din ei? Că pentru ei nu mai întreb.

Călătorie prin Postul Paştilor. De ce nu suntem (încă) arabi, chinezi sau piei roşii.

Pentru că suntem, încă, vrem nu vrem, români, adică, împreună cu alte lucruri care ne definesc, creştini, sau (pentru atei) urmaşi ai unei civilizaţii creştine. În spisodul 4 al serialului despre islamizarea Europei (pe care îl voi publica în curând) vă voi propune să căutăm împreună cauzele acestei situaţii, care poate fi denumită, fără exagerare, apocaliptică pentru civilizaţia occidentală. Din desluşirile de până acum, una dintre ele, pe care o amintesc majoritatea analiştilor şi comentatorilor, este cea a pierderii identităţii.

Spre deosebire de populaţile musulmane care s-au sălăşluit în Europa occidentală, europenii se dezic tot mai mult de la tradiţia lor şi de cultura lor europeană pentru a prelua alte modele culturale orientale. Dincolo de principiile juridice, europenii încep să fie tot mai puţini europeni, renegându-şi originile creştine, adică renegându-şi trecutul care i-a conferit, de fapt, identitatea pe care o are… Prin urmare, avem doi pioni pe tabla Europei: europenii care îşi reneagă rădăcinile, lucru ce conduce la o inevitabilă cofuzie ientitară şi comunitatea musulmană care îşi menţine şi impune (uneori chiar violent) propria identitate. Psihologia ne învaţă că cel care are o identitate puternică şi-o va impune asupra celui care are o identitate confuză. Un coleg iranian (care este creştin caldeu) mi-a spus odată: “musulmanii vor cuceri Europa cu armele Europei”, lucru cu care sunt perfect de acord. (Dan Pătraşcu)

Credinţa (religia) în care se naşte şi se mişcă omul (chiar necredincios, pentru că, indiferent de el, tot ceea ce îl înconjoară vorbeşte despre trecutul din care se naşte prezentul, matrice, la rândul lui, pentru viitor), este parte componentă a identităţii sale, ca fundament al tradiţiilor şi al culturii societăţii căreia acesta îi aparţine. Mulţi vorbim despre Dumnezeu, despre Credinţă, despre religie şi despre Biserică ca nişte “doctori în toate” ce ne aflăm, dar puţini cunoaştem cu adevărat subiectele în cauză; de aici idei sucite, idei greşite fanatisme pro şi contra, de aici înfierare şi respingere din partea ateiştilor (care nu-şi dau seama că însuşi ateismul a devenit pentru ei o religie în numele căreia contestă, intoleranţi, de exemplu, ortodoxia).

Suntem acum, cu toţii, foarte aproape de începutul Postului Paştilor – unii chiar aderând la acesta, alţii indiferenţi, alţii ridiculizând atât postul cât şi Paştile, cea mai mare sărbătoarea a creştinătăţii. Ce nu ştiu cei care nu sunt interesaţi, sau îi sunt ostili, este că, cu voia sau fără voia lor, aceasta chiar are loc, tot aşa cum, fără a fi fost nevoie de aprobarea lor, a apărut universul. 

De aceea, dată fiind  puţina noastră cunoaştere actuală a acestui domeniu, vă propun ca, până la Înviere, să profităm de aceste drum şi să încercăm o sumară tâlcuire a Postului Paştilor călăuziţi fiind de Alexander Schmemann, prin intermediul cărţii sale “Postul cel Mare”, de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, dar şi de textele altor teologi sau sfinţi părinţi. (Cei care nu sunteţi prea acomodaţi cu subiectele religioase nu vă speriaţi: în ceea ce urmează nu veţi întâlni un limbaj teologic elevat, adică cuvinte care nu există în limbajul comun şi care să nu vă spună nimic. Nu vă cer decât puţină disponibilitate, puţină răbdare şi puţin interes pentru a mai afla câte ceva despre cine suntem.)

Postul: călătoria către Paşti

Postul Paştilor “este o adevărată şcoală a pocăinţei la care fiecare creştin trebuie să meargă an de an pentru a-şi adânci credinţa, a-şi reconsidera şi, dacă este posibil, a-şi schimba viaţa. Este un minunat pelerinaj către izvoarele credinţei ortodoxe – o redescoperire a felului ortodox de a fi” – spune Schmemann. Cum orice călătorie duce undeva, iar în jurul Paştilor gravitează întreaga viaţă a Bisericii, anul liturgic devine un pelerinaj către Paşti, iar Postul, finalul acestei călătorii. Odată ajunşi, bucuria marii sărbători ne va face să cântăm în timpul Liturghiei pascale: Astăzi toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de sub pământ şi aceasta pentru că am primit noua viaţă dăruită, tuturor celor care cred, de către Hristos. De Paşti prăznuim Învierea lui Hristos ca pe ceva care s-a petrecut, se petrece şi se va petrece cu noi căci prin propria sa moarte Hristos “a schimbat natura intimă a morţii, a transformat-o într-o punte – o ‘trecere’, un ‘Paşti’ – către Împărăţia lui Dumnezeu” schimbând tragedia tragediilor într-o biruinţă capitală”. De Paşti, fiecare dintre noi primeşte o nouă asigurare că viaţa lui nu se termină aici şi nici nu rămâne prinsă într-un întuneric al îngheţului dezolării, sau al focului eternelor păreri de rău.

Pregătirea pentru Postul Paştilor

Ştiindu-ne superficialitatea şi prinderea noastră în mrejele vieţii pământeşti, şi deci greutatea trecerii de la cele lumeşti la cele duhovniceşti, Biserica a orânduit o perioadă de pregătire în care să începem să ne trezim şi să ne apropiem de sensul şi încercările Postului şi care include cele cinci duminici care preced Postul.

Dorinţa

Prima dintre duminici (cea care, anul acesta, a fost în 25 ianuarie) este cea a lui Zaheu (Luca XIX, 1-10), un om mic de statură care dorea să îl vadă pe Hristos şi pentru că dorinţa îi era foarte mare se urcă într-un copac. Drept răsplată, Iisus nu numai că îl remarcă dar, în aceeaşi zi, merge în casa lui. “Omul urmează dorinţei sale. Se poate spune chiar că omul este dorinţă, iar acest adevăr psihologic fundamental despre firea omenească este mărturisit de Evanghelie: Unde este comoara ta, spune Hristos, acolo este şi inima ta. O dorinţă puternică înfrânge limitările fireşti ale omului şi, când cu pasiune omul doreşte ceva, realizează lucruri pe care firesc nu le poate săvârşi. … Singura problemă este totuşi dacă noi ne dorim lucrurile bune, dacă puterea dorinţei din noi este orientată către scopuri bune ..” Zaheu a dorit lucrul cel bun, “El a forţat atenţia lui Hristos, L-a adus pe Hristos în casa lui. Aceasta este deci prima  vestire, prima invitaţie: să conştientizăm ceea ce avem cel mai profund şi adevărat în noi, să conştientizăm setea şi foamea pentru Absolutul care este în noi, fie că îl ştim sau nu”.

Smerenia

A doua duminică (cea din 1 februarie) ne vorbeşte despre următoarea dimensiune importantă a pocăinţei: căutarea smereniei. Pericopa evanghelică a Vameşului şi Fariseului (Luca XVIII, 10-14) ne pune în faţă doi oameni despre a căror viaţă nu ne spune nimic, pe care nu îi diferenţiază în ceea ce priveşte păcatele sau bunele: fariseul, un om care se crede exemplar pentru că respecta normele religioase ale momentului şi vameşul, despre care nu ni se spune că nu le-ar respecta, dar care, socotindu-se el însuşi păcătos, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.

Fariseul deturnează sensul religiei către o serie de gesturi exterioare, încercând să cumpere bunăvoinţa cerească: zeciuiala pe care o dă la Templu este culmea cucerniciei sale; mândria e materia care lucrează în interiorul său. Vameşul, probabil nu diferit de el, nu aminteşte faptele sale bune; el se roagă. “Smerenia – spune Sfântul Ioan Gură de Aur în omilia la această duminică – nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie cînd cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine”.

Vameşul este smerit. Iar smerenia, afirmă Schmemann, nu este un semn al ignoranţei, incompetenţei, slăbiciunii aşa cum suntem îndemnaţi a crede astăzi, când “ni se insuflă permanent sensul mândriei, al măririi de sine, al îndreptăţirii de sine”. Smerenia este putere; puterea de a-ţi vedea imperfecţiunea. Măsura smereniei este chiar Dumnezeu, care “este smerit pentru că este perfect; smerenia Lui este slava Sa şi sursa adevăratei frumuseţi, perfecţiuni şi bunătăţi”. Si poţi deveni smerit urmând modelul lui Hristos “măsurând totul prin El, raportând totul la El”. Rugăciunea de smerenie este începutul adevăratei pocăinţe care este “o reîntoarcere la adevărata rânduială a lucrurilor”, iar smerenia deplină este “rodul şi sfârşitul pocăinţei”.

Întoarcerea

A treia duminica (cea din 8 februarie) conţine parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32). Pocăinţa a fost şi este adesea asimilată unei relatări “juridice” a păcatelor, relatare în care “ceva esenţial este omis, ceva fără de care nici spovedania şi nici dezlegarea de păcate nu au nici o semnificaţie sau putere reală. Acest ceva este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu …”. “Dar Biserica este aici ca să-mi amintească de ceea ce am părăsit şi am pierdut. Şi aşa cum ea îmi reaminteşte, îmi amintesc şi eu …”. “Şi atunci când îmi amintesc, găsesc în mine dorinţa şi puterea de a mă reîntoarce: … mă voi întoarce la Tatăl Meu plângând cu lacrimi: primeşte-mă ca pe unul din slujitorii Tăi. Aceasta este tâlcuirea parabolei fiului care se întoarce acasă, fiu care a fost pierdut şi s-a aflat, mort şi a înviat pentru că Dumnezeu pe păcătoşii, care se întorc la el, “nu numai că nu-i pedepseşte, ci El însuşi umblă după dânşii şi-i caută, şi aflându-i se bucură de ei mai mult decât de cei drepţi” (Ioan Gură de Aur).

Dar mai este un tâlc în această parabolă pe care ni-l dezvăluie tot Ioan: “Când noi ştim că suntem păcătoşi, nu trebuie nici să deznădăjduim, nici să fim uşuratici la minte şi leneşi, căci amândouă acestea ne-ar duce la pieire. Adică deznădejdea ne împiedică de a ne scula din căderea în păcate, iară uşurătatea minţii face, ca şi cei ce stau, să se poticnească şi să cadă”.

La Utrenia din această duminică se cântă tristul, nostalgicul şi atât de frumosul Psalm 136, Psalmul înstrăinării, cântat de evrei în captivitatea babilonică şi devenit cântecul omului care realizează îndepărtarea de Dumnezeu, iar cântându-l, devine om din nou.

La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion …

De te voi uita Ierusalime uitată să fie dreapta mea!

Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele …

Va urma.