De ce ar trebui să ne revoltăm împotriva vaccinării obligatorii

 
Dezbaterea asupra moralității și a rezultatelor vaccinării forțate durează de mulți ani, cu mult înainte ca coronavirusul să lovească vreodată populația SUA. Odată cu apariția pandemiei, naraţiunea a devenit una despre „necesitate”. Mass-media și majoritatea guvernelor din întreaga lume acționează acum ca și cum vaccinarea în masă este un dat natural, „dezbaterea s-a încheiat”, după cum le place colectiviștilor să spună când s-au săturat să se ocupe de orice plângere logică sau bazată de fapte.

În cazul noului coronavirus, nu există încă niciun vaccin; asta, desigur, dacă virusul nu a fost proiectat sau dezvoltat într-un laborator (asa cum sugereaza din ce in ce mai multe dovezi), şi atunci poate ca exista deja unul dezvoltat. În mod tipic, vaccinurile necesită ani de zile pentru a fi testate și produse și ori de câte ori un vaccin este grăbit pe piață, lucrurile foarte rele tind să se întâmple.

Dezbaterea privind vaccinul se învârte adesea în jurul problemei siguranței. Este o inoculare anume sigură sau otrăvitoare? Are efecte pe termen lung care sunt periculoase? Dăunează copiilor cu sisteme de corp foarte sensibile și subdezvoltate? Acestea sunt preocupări valabile, dar, în cele din urmă, lupta împotriva vaccinurilor are mai puține de-a face cu siguranța sau eficacitatea medicală și mai multe de-a face cu drepturile individuale față de cerințele guvernului.

Cu alte cuvinte, cele mai importante întrebări sunt: Trebuie permisă ingineria socială dorită de guverne și elite? Au oamenii dreptul să stabilească modul în care organismele lor sunt îmbunătățite sau manipulate medical? Are prioritate „securitatea majorității” în fața libertăților civile ale individului? Si daca da, cine va determina ce libertati vor fi luate?

  
Argumentul juridic

De obicei, susţinătorii vaccinării forţate vin în prima fază cu un argument juridic sau tehnic, înainte de a face apel la ideea de „binele cel mai mare”. Şi asta deoarece știu că percepția publică presupune adesea (greșit) că autoritatea juridică este aceeași ca autoritatea morală.

În 1905, în faţa Curţii Supreme a SUA a fost prezentat cazul Jacobson vs Massachusetts, un caz care a implicat vaccinarea cu variola impusă de statul Massachusetts. Acuzatul a argumentat pe baza celui de-al 14-lea amendament că libertatea sa corporală a fost încălcată de stat dacă a fost supus vaccinării arbitrare fără consimțământul său. Statul și Curtea Supremă au avut aceeaşi poziţie (bineînțeles). Curtea Supremă a pronunțat o hotărâre împotriva lui Jacobson pe motiv că refuzul său de a primi vaccinul pune în pericol alte persoane și că „pentru binele comun” statele au anumite „puteri polițieneşti” care suprimă libertățile personale.

Ori de câte ori activiștii mișcării de libertate se opun vaccinărilor forțate din motive constituționale, ACESTA este contraargumentul pe care îl va face guvernul și susţinătorii statului atotputernic. Vor invoca cazul Jacobson vs. Massachusetts și vor susține apoi că acesta este sfârșitul discuției.

În esență, Curtea Supremă a argumentat că guvernul federal nu poate interveni în vaccinările impuse de stat pe baza drepturilor statelor și a celui de-al 10-lea amendament. Majoritatea persoanelor din mișcarea de libertate vor găsi acest lucru mai degrabă ironic, deoarece este bizar să auzim despre guvernul federal care apără drepturile statelor. Însă acest sprijin al celui de-al 10-lea amendament este foarte selectiv.

In primul rind, sa nu uitam ca Curtea Suprema s-a inselat de multe ori in trecut. În cazul Dredd Scott din 1834, Curtea Supremă a decis în favoarea sclaviei și a dreptului statelor de a o pune în aplicare. Aceasta a argumentat de asemenea că al cincilea amendament îi protejează pe proprietarii de sclavi deoarece eliberarea sclavilor înseamnă privarea proprietarilor de „proprietatea” lor.

Obiceiul Curții Supreme este să apere drepturile statelor și al 10-lea amendament, atunci când libertățile individuale ale oamenilor sunt încălcate. Cu toate acestea, în cazul în care un caz implică state care protejează cetățenii de intruziunea federală, curtea se pronunță în favoarea libertății individuale sau a autodeterminării.

Cazul Jacobson vs. Massachusetts poate fi motivul pentru care Trump și guvernul federal au lăsat în mare parte, în recenta pandemie, blocările și acțiunile de urgență în seama statelor. Ordinea juridică a fost deja stabilită în 1905 în privința carantinelor și a forțărilor vaccinărilor prin puterile polițieneşti ale statelor, astfel încât aceasta nu face decât să permită stabilirea statelor să utilizeze aceste măsuri în viitorul apropiat.

Dezbaterea „state/guvernul federal” stabilește o paradigmă falsă. Nu există o separare între guvernele de stat și cele federale în ceea ce privește tirania – ambele părți o iubesc, deși pretind că se opun reciproc în unele momente.

Adica, fie ca guvernul federal incalca drepturile constitutionale ale dumneavoastra, fie ca guvernul statului incalca drepturile constitutionale ale dumneavoastra, Curtea Supremă este adesea de acord cu ambele.

Adevărul pe care nu doresc să-l discute este că, în fond, Carta drepturilor le depășește, indiferent de precedentul federal sau al 10-lea amendament. Cheia de înţelegere a Declaraţiei drepturilor este că fiecare cetățean american are LIBERTĂȚI INERENTE care depăşesc puterea federală și cea a statului. Aceste drepturi sunt inalienabile. Nu pot fi încălcate astăzi, iar legea nu poate fi ajustată pentru a le încălca mâine. Aceste drepturi și libertăți sunt ETERNE.

Curtea Supremă sîsîie cu o limbă despicată despre „spiritul constituției”, dar ignoră intenția clară și concretă, a părinţilor fondatori. Etatiştii susțin filozofia „documentului viu” (interpretabil după  circumstanţele zilei), atunci când le convine, ca mijloc de a schimba sensul și legile inițiale prezentate în Declaraţia drepturilor omului, deoarece acest lucru le permite să încalce libertățile cetățenilor sub pretextul „legalității”. Dar "legalitatea" nu este același lucru cu moralitatea. Legalitatea este lipsită de sens, iar Curtea Supremă nu are sens dacă acționează împotriva fundamentului constituțional al Declaraţiei drepturilor și libertății individuale, așa cum au făcut de multe ori în trecut.

Argumentul moral

Deci, dacă nu ne putem baza pe legalitate pentru a ne proteja de tirania statului, pe ce ne putem baza? Avocaţii vaccinării fortate vor spune că moralitatea este şi de partea lor, pentru că, dacă o persoana nu se vaccineaza, risca sa infecteze si restul societatii. Prin urmare, drepturile dvs. individuale trebuie încălcate pentru a proteja drepturile restului societății. Problema este că cazul Jacobson vs Massachusetts nu aduce niciun argument logic în sprijinul acestei afirmații după cum nu aduc nici susţiunătorii vaccinării forțate.
 
Cum poate o persoană care nu este vaccinată «să facă rău» persoanelor care sunt vaccinate? Cum pune aceste persoane în pericol? Daca vaccinul functioneaza, atunci oamenii vaccinati sunt in siguranta impotriva infectiei, nu-i asa? Deci, singura persoană „expusă riscului” este persoana care a ales să nu se vaccineze. Aceasta se referă la alegerea personală, nu se pune problema „bunului mai mare” sau a riscului social.

Mi se pare fascinant faptul că oamenii care se exprimă cu fervoare în favoarea vaccinărilor forțate (oameni precum Bill Gates) de asemenea, tind să fie aceleași persoane care susțin drepturile avortului. Deci, "trupul meu, alegerea mea" este acceptabil atunci când vine vorba despre femei care ucid copiii nenăscuți, dar "trupul meu, alegerea mea", nu este acceptabil atunci când vine vorba de vaccinări în masă, deși o persoană nevaccinată nu este o amenințare pentru nimeni.

Unii susținători ai vaccinului vor spune că oamenii nevaccinați ar putea găzdui „mutații” care amenință imunitatea masei. Problema este că nu există dovezi care să susțină acest argument. Marea majoritate a virusurilor tind să se transforme in tulpini mai putin letale sau infectioase, nu mai mortale. Singurele circumstanţe atenuante ar fi dacă un virus ar fi construit în mod deliberat pentru a suferi mutaţii ne-naturale.

 Dacă un virus este conceput pentru a suferi o mutație mult diferită și mai mortală, care poate ataca persoanele vaccinate, atunci vaccinul nu a fost niciodată util de la început, iar vaccinările forțate sunt inutile. Încă o dată, dacă vaccinul este eficient, nu există pur și simplu nicio bază pentru poziția că o persoană nevaccinată pune în pericol persoanele vaccinate.

Argumentul de conformitate

Următorul argument al oamenilor care vor să impună vaccinarea forțată este să întrebe “de ce”? De ce vă pasă dacă sunteți vaccinat? Ce trebuie să vă faceți griji?

Acest argument îmi amintește de o naraţiune comună anti-armă: De ce trebuie să purtați o armă? De ce să sperați alți oameni? Șansele de a avea nevoie de ea sunt mici, nu?

Cel mai important răspuns la întrebarea cu privire la arme este “Deoarece este dreptul meu să am o armă și plănuiesc să mi-l exercit. De asemenea, teama ta de arme nu are prioritate în fața libertăților mele constituționale.” Același lucru este valabil și pentru vaccinarea forțată: Deoarece este dreptul meu să refuz să am injectat în corpul meu ORICE produs farmaceutic. Temerile dvs. privind infectarea nu contează pentru drepturile mele constituționale. Dacă doriți să primiţi vaccinul, atunci aceasta este alegerea dumneavoastră. Pe mine să mă lăsaţi în pace
Argumentarea despre faptul că amenințările sunt doar ipotetice este o pierdere de timp. Am o armă de foc deoarece am dreptul să am un mijloc de apărare dacă am nevoie de ea. Refuz vaccinările deoarece am dreptul să evit eventualele vătămări corporale deoarece am suspiciuni cu privire la un produs dăunător.

Și există motive de îngrijorare în legătură cu vaccinurile defecte? Absolut. Programele de vaccinare în masă care au fost aplicate în grabă populaţiei au o evidență a efectelor nocive asupra sănătății oamenilor.

Cu globaliști precum Bill Gates, un obsedat campion al depopulării şi în linia întâi a  Covid-19, nu am de gând să accept niciun vaccin împotriva coronavirusului. Bill Gates a finanțat numeroase teste experimentale de vaccinuri prin intermediul Organizației Mondiale a Sănătății, inclusiv programe de vaccinare împotriva poliomielitei. Aceleași programe au dus la izbucniri de poliomielită în diferite țări și sute de copii paralizați. De fapt, vaccinurile au cauzat mai multe cazuri de poliomielită decât virusul de tip sălbatic. Aceasta este o REALITATE, recunoscută de OMS și alte surse oficiale, deși numeroase instituții de presă de stânga continuă să o nege.

Cel mult, OMS și Gates pot susține că infectările au fost “accidentale”. Dar dacă așa stau lucrurile, ele ar sugera totuși că vaccinurile dezvoltate de programele Fundației Gates și OMS nu sunt de încredere.

În 1976, o amenințare de gripă porcină a permis inițierea unui program de vaccinare în masă finanțat de guvern. Vaccinul a fost defect și a fost interzis în mai puțin de 10 săptămâni după ce a provocat sute de cazuri de sindrom Guillain-Barre, o afecțiune neurologică rară care a dus la paralizie temporară și uneori la moarte.

În 2008, Compania elvețiană Novartis a testat un vaccin împotriva gripei aviare asupra persoanelor fără adăpost și populației sărace din Polonia. Participanții la testul de vaccinuri au primit 2 dolari și li s-a spus că inocularea a fost pentru „gripa normală”. Potrivit unui centru pentru persoanele fără adăpost din zonă, cel puțin 21 de persoane au murit imediat după ce au participat la test.

Un director executiv de la GlaxoSmithKline, numit Moncef Slaoui, a fost recent desemnat de Donald Trump pentru a conduce încercarea guvernului de a dezvolta un vaccin anti-coronavirus. Această numire ar trebui să fie deosebit de importantă pentru public. De ce? Deoarece Glaxo are o istorie întunecată în dezvoltarea vaccinurilor, inclusiv un incident în Argentina în 2007-2008, când a fost amendată după ce un test de vaccin pentru pneumonie se presupune că a provocat moartea a cel puțin 14 de bebeluși. La acea vreme, Slaoui era responsabil de divizia de vaccinuri a Glaxo.

Etatiştii care susțin vaccinarea forțată vor respinge toate aceste exemple ca fiind simple „accidente” care sunt „rare”. Alții vor susține că lupta împotriva pandemiei merită riscul de „câteva decese” din cauza unor vaccinuri defecte. Dar aceasta nu rezolvă problema principală a luptei împotriva programelor de vaccinare forțată. Are o minoritate de elite din guvern sau chiar o majoritate de idioți utili din populația generală dreptul de se a declara proprietară asupra corpului tău în numele unui "bun mai mare" arbitrar? Spun nu, de aceea NU mă voi conforma la nicio măsură forțată de vaccinare și sunt dispus să iau măsuri extreme pentru a mă apăra de ele, dacă este necesar.

După cum s-a menționat mai sus, dacă un vaccin funcționează, nu este nevoie să îi forțezi pe oameni să îl facă. Va proteja pe cei care o doresc și singurul risc este pentru acela care nu îl face. Sincer, în oamenii responsabili de tentativele de vaccinare nu se poate avea încredere, căci ei au agende ideologice deschise, care sunt cel puțin îndoielnice. A le permite să dicteze ceea ce intră în corpurile noastre este similar, în cel mai bun caz, cu sclavie și, în cel mai rău caz, cu posibila moarte în masă.

Sursa:  https://www.zerohedge.com/geopolitical/smith-why-public-should-rebel-against-forced-vaccinations

Fii binecuvântată, pandemie! Binefaceri, foloase şi învăţăminte ale acestei experienţe.

 
Fii binecuvântată, pandemie, pot spune aceia dintre noi, pentru care aceasta s-a dovedit o mare binefacere, o plină de folositoare învăţăminte experienţă, smulgere de pe drumul spre moarte şi aşezarea pe drumul către viaţă. 

În tot răul și un bine! - zice românul. 

Nimic din ceea ce ni se întâmplă nu e fără ca Domnul să ştie, să permită şi să ne fie de folos pentru lucrarea cea mare: mântuirea noastră, întoarcerea alături de El, iar ura, răutatea și lucrarea diavolului nu pot covârşi dragostea, bunătatea şi lucrarea lui Dumnezeu. În plus şi înainte de toate, Dumnezeu nu ne-a făcut, nu ne face şi nu ne va face ceva care să ne doară, nu ne va da suferinţă, lipsuri, necazuri) (aşa cum nu ne-a dat nici moartea) chiar dacă acel ceva ne-ar fi de folos. Noi le facem, pe post de actori, diavolul le face, pe post de regizor.

Diavolului îi ies multe atunci când e vorba de iluzionism, magie, virtual, dar niciodată, nimic, atunci când e vorba de a dăuna cu adevărat omului pentru că el nu ştie, nu înţelege, nu discerne voia şi lucrarea lui Dumnezeu, dincolo de înţelegerea inexplicabilei, pentru el, iubiri fără limite a Acestuia pentru noi; şi din acest motiv diavolul eşuează continuu. Chiar în ispitirea din Grădina Raiului, sau, mai concludent, în orchestrarea răstignirii Fiului lui Dumnezeu, cu efecte fundamental contrare celor dorite de el.

V-am adus aminte de toate acestea pentru a aşeza cât mai aproape de adevăr înţelesul profund al crizei prin care trecem, cunoscută sub numele de cod, alocat de orchestratorii ei, "pandemia covid 19". Neplăcută, enervantă, hidoasă, dar ca tot ce ni se întâmplă, şi cu potenţiale foloase; chiar esenţiale, salvatoare foloase. 

Am înțeles cu cine avem a face. Cine ne sunt dușmanii. Că  autorităţile, conducătorii, reprezentanţii, elitele noastre sunt, în marea lor majoritate, formate din nişte nemernici ticăloşi, torţionari şi/sau călăi.

Primul mare folos este acela că acum mult mai mulţi dintre noi sunt lămuriţi în legătură cu faptul că conducătorii/elitele economice, politice, culturale, media locale şi mondiale (în proporţie de peste 90 %) lucrează, sub conducerea mafiei bancare globaliste, împotriva noastră, ne dispreţuiesc, ne urăsc, ne vor răul şi nu binele pe care îl afişează. 

Nu am ajuns, prin această trezire, a fi majoritatea şi nici nu vom fi. Dar suntem mai mulţi şi trebuie să ne bucurăm pentru toţi cei care au făcut acest pas şi următoarele despre care vom vorbi, căci sunt paşi către adevăr şi viaţă.

Nu voi discuta aici tema originii coronavirusului. E o temă terţiară, dacă nu chiar cuaternară. Căci fie că a fost lansat premeditat, fie că e o scăpare, sau chiar vine de la lilieci direct, reacţia coordonată, dictatorială a autorităţilor din întreaga lume (cel puţin în peste 97% dintre statele abordate de covid 19), minciunile, direcţiile false, abuzurile medicale şi sociale, ignorarea, chiar prigonirea vocilor contestatare, ale specialiştilor, în primul rând, şi ale oricui încerca să pună la îndoială naraţiunea oficială,  şi tot setul de tactici şi măsuri pe care le cunoaşteţi deja foarte bine, ne dovedesc un lucru fără putinţă de tăgăduit: există un consens, un proiect, o strategie şi tactici pentru, de mult anunţata, construcţie a unei noi ordini mondiale într-un stat mondial demonic.

Am înţeles ce ne pregătesc aceştia: o lume de coşmar, un iad terestru, un viitor în care nu vor mai exista oameni, ci slugi  ale diavolului şi victimele acestora.

Al doilea folos este că mai mulţi dintre noi avem acum o imagine mult mai clară, chiar dacă, uneori, încă prea optimistă, despre cum va arăta viitorul croit de aceste elite, aşa că putem să nu ne mai pierdem timpul cu mimarea normalităţii şi să trecem la pregătirea pentru acest viitor, sărind etapele de somnolenţă şi speranţă tâmpă în mai bine. Nu, nu va fi mai bine, ci va fi mult mai rău. Statul mondial demonic. Iadul pe pământ, un uriaş lagăr. Războiul proxi al diavolului împotriva lui Dumnezeu prin oameni. Fermă de plăceri pentru slugile lui pământene. Pentru care trebuie să fim dezumanizaţi, înrobiţi, transformaţi în sclavi fără drepturi, libertate, conştiinţă, cunoaştere; combinaţii de biologic, digital, mecanic, şi electronic. Adică în produse (nu fiinţe!) post sau trans-umaniste.

Ne-a arătat cine suntem: nişte bacterii, o sumă vidă de de lucruri vide, de "a avea"-uri inutile, mortale, aneantizante.

Mici, meschini, egoişti, singuri, trişti, dezorientaţi, speriaţi, neştiutori, uşor manipulabili, lipsiţi de substanţă, opaci, dacă nu chiar întunecaţi, călduţi, dacă nu chiar îngheţaţi în foamea glacială de a avea, lipsiţi de simpatie, grijă, dragoste pentru ceilalţi.

Am descoperit că a avea, în multele şi feluritele lui forme, (alimente, obiecte, plăceri), poate să fie total nefolositor, iar unii  dintre noi chiar că "a avea" este contrariul lui "a fi".
Ne-am uitat în oglinda existenţei şi nu am văzut nici măcar o fiinţă nudă, ci un gol, o lipsă, nimicul.

Ne-a arătat cât de relative, de iluzorii sunt bunurile materiale din care ne construim viaţa, cât de perisabile sunt ele, cum dintr-odată pot dispărea, sau pot deveni inutile, de nefolosit,  cum toate cele cu care ne obişnuisem ca fiindu-ne îndreptăţite/menite au devenit fără înţeles şi fără valoare.
Ce folos că ai zece maşini, dacă nu poţi folosi niciuna. sau zece case, dacă eşti blocat într-una. Sau multe haine, dacă nu ai unde le purta. Sau multe dispozitive, care nu te pot ajuta să fii mai liber. Sau cunoscuţi, dacă nu vor să te întâlnească, sau nu pot să te întîlnească, nu au voie. Sau...  Sau...

Am trăit zdruncinarea siguranţei călduţe şi dezumanizante în eternitatea şi în binefacerile unei ordini materiale construite prin progresul tehnic (am descoperit că acum, când suntem mai tehnicizaţi ca oricând, suntem la fel de vulnerabili); a comodităţii, confortului, vieţii de bacterie. Şi chiar prăbuşirea înţepenelii într-o vieţuire de organism primitiv. S-a destrămat, pentru unii dintre noi, magia demonică care ne ţinea captivi în această vieţuire.
Am făcut primii paşi pentru redescoperirea lui Dumnezeu, către grija, dragostea, necontenita lui prezenţă alături de noi pentru a ne ajuta să revenim lângă El.

1. Nu aş vrea însă să se înţeleagă că cele de mai sus justifică şi absolvă de vină pe cei care mint, manipulează, chinuiesc, siluiesc, distrug, ucid în masă pe semenii lor. 
Dincolo de justiţia terestră - în faţa căreia, probabil, nu vor ajunge - îi aşteaptă întâlnirea cu golul întunecat al existenţei de aici în care vor rămâne captivi şi după.

2. Nu vă temeţi. Dumnezeu e aici mereu, pentru fiecare. Aşteaptă doar să-i vorbiţi, să-l auziţi.


 

Atunci când Frica domneşte în locul Raţiunii

În noi gândeşte Frica, nu mai gândeşte Raţiunea!
Vorbeşte Frica, nu mai vorbeşte Raţiunea!
Vorbeşte Glasul care ne asigură că ne vrea în siguranţă, ne sfătuieşte Glasul, ne porunceşte Glasul, ne îndreptăţeşte Glasul; el ştie întotdeauna mai bine, el ştie tot. Şi-l ascultăm orbeşte, căci este Glasul Fricii.
Urâm libertatea căci libertatea înseamnă necunoscut.
Ne lepădăm libertatea cu gemete guturale de satisfacţie, cu trăiri extatice.
Ne temem de lumină, fugim de lumină, blestemăm Lumina!
Binele şi Frumosul, Lumina sunt suspecte, periculoase, subversive.
Îl refuzăm, îl negăm, îl urâm pe Dumnezeu pentru că e Libertate, Bine, Frumos, Lumină.
Ne ascundem în întuneric, iar întunericul pătrunde în noi și naşte monştri care ne devorează căldura, iubirea, viaţa, lumina interioară.
Suntem drogaţi, Frica eliberează în corpul nostru substanţe, care ne afectează grav raţiunea, dreapta socotinţă, discernământul, liberul arbitru, voinţa.
Suntem suspicioși.
Suntem neîncrezători.
Suntem tot timpul în alertă.Uităm de ceilalţi.
Ne e frică de ceilalți.
Ceilalți sunt necunoscutul, care este întotdeauna periculos.
Celălalt să stea deoparte, departe, să facă bine să se supună, să asculte fără crâcnire ce ordonă Frica.
Suntem gata să-i sacrificăm pe ceilalţi pentru a scăpa noi.
Devenim fiare turbate faţă de cei care, în aceeaşi situaţie cu noi, par a ne pune în pericol prin inconştienţa neascultării de Frică, pe care Frica din noi ni-i dezvăluie ca nişte corpi străini periculoşi, ca pericolul însuşi.
Cei stăpâniţi de Frică, sudaţi prin curentul de înaltă intensitate al panicii, devenim o masă omogenă, devenim "gloata".
Îi denunţăm pe duşmanii gloatei.
Îi hăituim pe duşmanii gloatei.
Îi prindem şi îi predăm organelor represive pe duşmanii gloatei.
Îi linşăm pe duşmanii gloatei.
Avem nevoie de cineva care să poarte de grijă fricii noastre.
Strigăm după cineva care să hrănească frica noastră. 
Implorăm ca cineva să îngraşe frica noastră. 
Care să ne pună în lanţ pentru securitatea noastră.
Care să ne pună în cuşti separate, pentru securitatea noastră.
Care să ne devină raţiunea noastră, gândurile noastre, voinţa noastră, dorinţele noastre.
Care să ne biciuiască spre binele şi securitatea noastră.
Care să ne facă să uităm că SUNTEM.
Şi care să decidă când, cum şi cu ce folos să murim, de exemplu, de coronavirus, când de fapt noi ne înecăm cu balele ce curg pe osul aruncat printre gratiile supermarketurilor salvatoare. 

OAMENII ÎNNEBUNESC ÎN MASĂ, DAR ÎŞI REVIN ÎNCET ŞI UNUL CÂTE UNUL. TREBUIE SĂ FACEM TOT CE PUTEM CA SĂ ADUCEM MULŢIMEA ÎNSPĂIMÂNTATĂ ÎNAPOI LA RAŢIUNE. NU CEDAŢI ÎN FAŢA FRICII! NU RENUNŢAŢI LA DREPTURILE VOASTRE! NU VĂ VINDEŢI LIBERTATEA PE UN BOL DE MÂNCARE ŞI UN SAC DE MINCIUNI!





 

Avortul face femeia liberă şi puternică.. afirmă cei care nu au avut "fericirea" de a fi avortaţi pentru a le face pe mamele lor libere şi puternice!

În plină campanie electorală pentru alegerile din 2020 și cu candidați din ambele tabere dornici să atragă femeile și mamele încadrate în muncă, discursul lor ar trebui să includă și răspunsul la întrebările „Ce înseamnă mai exact pro-femeie?” și „Au femeile nevoie de avort pentru a se simți împuternicite?”

Din nefericire, industria avortului a convins multe femei că copiii sunt o povară, o gheară înfiptă în visele noastre, care ne împiedică să ne atingem potențialul real. Dar mamele știu: copiii ne hrănesc visele și ne extind limitele capacităților noastre de a iubi; copiii ne dezvăluie toate capacitățile și ne fac mai puternici.
Industria avortului le spune femeilor că o carieră este dușmanul maternității, o minciună pe care cu inima grea am văzut-o pe actrița Michelle Williams repetând-o recent. La discursul de acceptare a premiului Globul de Aur, luna trecută, Williams a atribuit succesul său așa-zisului drept al femeii de a alege un avort. „Nu aș fi reușit să ajung aici”, a spus ea ținând trofeul, „fără a uza de dreptul femeii de a alege”.
La fel ca multe femei, Williams este o victimă a propagandei avortului, care le îndeamnă să abandoneze nesfârșitele bucurii ale maternității, ucigându-și propriii copii, pentru un idol de mucava – de aur, literal, în cazul lui Williams.
Ca mamă, Williams trebuie să știe aceste lucruri, ceea ce face discursul ei cu atât mai dureros de urmărit. 
Preț de o clipă a vorbit frumos despre vremurile în care s-a simțit susținută ca femeie „și în măsură să ne echilibrăm viața, știind că toate mamele sunt conștiente că talerul balanței trebuie să încline și va înclina spre copiii noștri.”
Da, balanța trebuie să încline spre copii și o va face, pentru că îi iubim și pentru că merită dragostea noastră. Iar acea iubire începe din momentul în care ei iau ființă înăuntrul nostru.
Mamele nu trebuie descurajate să aibă o profesie; dar orice profesie sau muncă am alege, maternitatea (și paternitatea) vor oferi întotdeauna recompensa cea mai mare.
Industria avortului spune că tații sunt cei care câștigă: ei lucrează de obicei și nu au „povara” copiilor în același mod în care o au femeile. Tatăl poate avea o carieră de succes, în timp ce mama iese din forța de muncă. Deci, ne spun susținătorii avortului, o femeie trebuie să aibă dreptul de a alege avortul dacă dorește o carieră de succes.
Este adevărat, femeile nu sunt bărbați, iar mamele nu sunt la fel cu tații. Biologic, am fost făcute unice și frumoase, pentru a aduce în lume viață și pentru a susține această viață în copiii noștri. Nou-născuții și copiii mici au nevoie de îngrijire constantă; dar asta nu face din copii o povară.
Viața este presărată cu alegeri dificile, dar nu am cunoscut niciodată o mamă care regretă nopțile nedormite și sacrificiile pe care le-a făcut pentru a-și crește copiii.
O sarcină nu este dușmanul care îți distruge cariera; este un cadou neprețuit, care pune în perspectivă viața profesională și activitatea creativă pentru a dezveli cel mai important scop al vieții noastre.
Faptul că multe mame și-ar dori să stea acasă sau să muncească mai puține ore pentru a-și crește copiii este ignorat, se pare, de către industria avortului. Aceste femei merită sprijinul prietenilor, al familiei și al societății în general. Pentru ele, trebuie să încurajăm o cultură a vieții, una care să fie cu adevărat pro-femeie. O cultură a vieții nu obligă femeile să facă alegeri false, cariera versus familia, siguranța financiară versus creșterea copiilor – și nici viața versus moartea.
O cultură a vieții înseamnă, de asemenea, că nu mai asmuțim bărbații împotriva femeilor și să nu ne mai așteptăm ca femeile să joace același rol ca bărbații. Suntem biologic diferiți și, deși nimeni nu le poate avea pe toate, putem totuși căuta vocații profesionale potrivite, refuzând totodată să ne sacrificăm copiii.
Legislația a avut de parcurs un drum lung până la protejarea femeilor însărcinate și a mamelor la locul de muncă, eliberându-le de povara unor alegeri false, precum aceea între plata facturilor și creșterea copiilor. Mai sunt multe de făcut, dar probleme precum concediul de creștere a copilului, protecția contra discriminării pentru angajatele care alăptează și înmulțirea opțiunilor de muncă la distanță pentru mame par să treacă dincolo de disputele politice partizane.
Femeile pro-viață sunt adesea supuse oprobiului pe motiv că ar acționa împotriva presupusului lor interes personal. „Cum poți fi împotriva dreptului unei femei la a alege?” suntem adesea întrebate. Totuși, Williams a găsit de cuviință să-și celebreze capacitatea de a-și ucide copilul ca pe un compromis necesar pentru o carieră de succes în actorie. Cu alte cuvinte, dacă și-a dorit succesul ca actriță, nu exista altă opțiune. Este această atitudine ceea ce industria avortului consideră „a fi pro-femeie?” Cine ar putea susține o asemenea alegere?

Despre autor

Lila Rose este fondatoarea și președinta Live Action, o organizație americană nonprofit dedicată educării în ce privește avortul și industria avortului. O poți urmări pe Twitter la @lilagracerose. Traducere și adaptare după The Washington Examiner.

Sursa: http://www.culturavietii.ro/2020/02/11/minciuna-imputernicirii-femeii-prin-avort-de-lila-rose/

Pe măsură ce omul este restrâns spre neființă, Statul crește la dimensiuni supraumane. Liberul arbitru şi libertatea.

Într-unul dintre eseurile sale caracteristice, Sheldom Richman analizează câteva dintre argumentele la modă în favoarea ideii că oamenii sunt determinați implacabil în ceea ce fac. Suntem predispuși la obezitate, alcoolism și alte năpaste prin genele noastre, la cheremul cărora ne aflăm. Astfel de argumente implică ideea că nu avem o voință liberă și nu putem fi considerați responsabili pentru alegerile noastre. Conștiința și raționalitatea ar fi simple iluzii, epifenomene care nu au controlează, în realitate, deciziile noastre. Am fi doar niște produse ale unui univers fizic mecanic.

Aceste argumente, după cum notează Richman, sunt „pe placul dictatorului potențial”. Sunt în același timp evident false, deși apar constant noi variații ale lor odată cu progresul științific și tehnologic: ADN și computerul au moșit o nouă generație de asemenea argumente. Însă, după cum i-a mărturisit Samuel Johnson lui Boswell: „Sir, noi știm că voința este liberă și cu asta am încheiat discuția”. Suntem în mod direct conștienți de conștiința însăși, de rațiunea noastră și de libertatea noastră de a alege o anumită acțiune sau alta.

Eroarea determinismului a fost expusă de multe ori. Dacă este adevărat că gândirea însăși este produsul neajutorat al forțelor iraționale, cum poate deterministul însuși să pretindă că poziția sa este adevărată? Conform propriei logici, el nu poate să nu creadă în determinism mai mult decât adversarii săi cred în liberul arbitru. De ce ar fi epifenomenele sale preferabile celor ale altcuiva? Este el o excepție de la propria lege de fier a cauzalității?

(Este adevărat că oamenii au obiceiuri și ispite, unele idiosincratice, multe dintre ele comune cu alți oameni, ceea ce îi face predictibili individual și colectiv. Sociologii și cercetătorii de piață se uită după aceste modele de comportament. Dar modelele nu dezmint ceea ce știm din experiența imediată: persoana individuală este liberă. Într-un moment de criză , persoana decide dacă va fi un sfânt sau un păcătos, un martir sau un laș. Experiența morală ar fi lipsită de înțeles dacă toate alegerile ar fi reduse la decizii predeterminate. Nu ar mai fi nevoie nici de reflecție, nici de nehotărâre, nici de vină.)

Dar de ce ar fi acest stil de gândire atrăgător pentru dictatorul potențial? Pentru că face din subiecții săi niște pioni ai mediului, pe care el este foarte pregătit să-l modeleze pentru ei. Dar, din nou, orbirea specifică a dictatorului-determinist este aceea că el nu aplică niciodată legea universală la persoana sa.

Dacă toate ființele umane ar fi pasive în fața forțelor externe (inclusiv în faţa dorințelor nestăpânite de care ei nu sunt conștienți), nu ar trebui acest lucru să fie adevărat și pentru întreaga societate cu totul, inclusiv pentru conducătorii ei? De ce ar trebui să presupunem că ei sunt mai raționali și mai responsabili decât noi restul? Metafizicianule, vindecă-te pe tine!

Din punct de vedere abstract, determinismul este o filosofie. Dar în practică, el funcționează ca o ideologie a unei clase de oameni care caută să obțină puterea asupra celorlalți. Susținătorii săi, de regulă, au o credință straniu de tenace în Stat. Ei sugerează că statul este cumva înzestrat cu toate facultățile liberului arbitru, raționalității, responsabilității, auto-controlului și auto-înțelegerii, imparțialității, benevolenței și chiar eternității pe care o neagă individului. Pe măsură ce omul se restrânge spre neființă, Statul crește la dimensiuni supraumane.

În lumea reală, dictatorilor le place determinismul iar determiniștilor le place dictatura. Adesea, determinismul ia formă unei abnegații pasionale aproape religioase pentru un dictator carismatic – un Stalin, un Mao, un Castro, chiar un Franklin Roosevelt. Un cult al personalității care nu se împacă prea bine cu filosofia însăși. Sunt acești conducători mai raționali decât cei pe care îi conduc? Cum ar putea fi astfel?

(Cu cât știm mai multe despre conducătorii noștri actuali, cu atât mai ridicol pare să-i înzestrăm cu calități raționale la modul singular, ca să nu mai amintim de imparțialitate și bunăvoință. Sunt mânați de setea de putere, pe care o urmăresc și o satisfac prin orice mijloace. Iar această goană după putere, departe de a face societatea ca întreg mai rațional organizată, nu face decât să complice viața societății impunând poveri și obstacole asupra celor conduși. A susține Statul devine singura datorie a subiectului. Promițând urmărirea binelui comun, Statul devine nenorocirea comună.)

Sursa:  http://contramundum.ro/2020/01/20/liberul-arbitru-si-libertatea/

Moartea a ceva ce nu fost viu niciodată: Democraţia!

 Youssef Hindi

De la căderea zidului Berlinului, lumea trăieşte sub hegemonia liberalismului filosofic, politic şi economic. Un sistem imperial oligarhic, inegalitar, care avansează în spatele măştii democraţiei de masă. Dar discursul clasei conducătoare şi al media occidentale nu poate oculta realitatea acestei dictaturi fără frontiere nici chip. Regele este gol.

In Occident şi mai ales în UE, votul poporului, atunci când nu este conform cu agenda oligrahică, este respins în mod deschis sau este deligitimizat (referendumul din 2005 din Franţa, Brexitul în 2016 şi alegerea lui Trump în acelaşi an). Hiper-clasa nu-şi mai ascunde dorinţa de a aboli, nu superstiţia democraţiei, ci luarea în seamă a intereselor popoarelor.

Superstiţia democratică

Democraţia este asociată, în imaginarul colectiv, cu principiul egalităţii şi cu ideea unei puteri politice egal repartizată cetăţenilor. Or, în Grecia Antică, acolo unde ea s-a născut, democraţia nu a fost niciodată atinsă. De la Atena şi până la democraţiile reprezentative, ea s-a constituit întotdeauna printr-o serie de excluziuni : sclavii, săracii, femeile, aristocraţii…

Iar astăzi, democraţia exclude poporul însuşi în marea sa majoritate.

Incă de la 1895, Gustave Le Bon explica că termenii democraţie, egalitate, libertate etc. au un sens atât de vag încât multe volume groase nu ar ajunge ca să îl precizeze. Si totuşi, spunea-el, o putere cu adevărat magică este legată de scurtele lor silabe, ca şi cum ele ar conţine soluţia tuturor problemelor. Căci aceste cuvinte sintetizează variate aspiraţii inconştiente şi speranţa realizării lor. [1]

De această neclaritate semantică se folosesc conducătorii occidentali. Această putere magică, această speranţă de realizare, sunt legate de dimensiunea religioasă. După cum este şi criza actuală, ceea ce este foarte adesea ignorat sau neglijat de către politologi.

Cu adevărat, democraţia este, ca orice altă ideologie politică, o formă de religie care nu-şi mărturiseşte numele : ea trăieşte prin şi datorită credinţei popoarelor.

Şi prin votul democratic, veritabil ritual religios în noile temple, cetăţenii comunică şi dau mărturie de asentimentul lor, de credinţa lor în regim.

Dar, de această dată, ea s-a erodat, efectul hipnotic al cuvintelor « magice » s-a disipat din zi în zi pe măsură ce himera democratică se depărtează  şi sărăcirea popoarelor se agravează spre profitul finanţei internaţionale.

Astăzi, este în pericol întreg edificiul politic modern, căci dincolo de democraţie, toate ideologiile moderne care susţin partidele politice şi instituţiile sunt moarte : socialismul, liberalismul, stânga, dreapta… nu mai sunt decât cuvinte goale la care numai o mică parte a populaţiei rămâne ataşată în mod tradiţional.

Liberalismul conservator

Natura având oroare de vid, această descompunere a ideologiilor moderne şi valul populist care a urmat au împins clasa conducătoare la fabricarea unei false alternative în faţa acestei ameninţări.

Această nouă propunere politică este conservatorismul liberal. Un aliaj între două filosofii politice antinomice : conservatorismul şi liberalismul.

Acest curent corespunde totuşi unei realităţi sociologice, alianţa obiectivă dintre burghezia tradiţională şi liberal progresistă. In Franţa, de exemplu, partizanii Manif pour tous (burghezia catolică şi conservatoare, care s-a opus căsătoriei homosexuale şi homo-parentalităţii) au votat în 2017 masiv pentru susţinătorul LGBT, Emmanuel Macron (76 % la Versailles) ; în acelaşi mod, electoratul stângii burgheze, opus verbal finanţei internaţionale, a votat în al doilea tur pentru acelaşi candidat, acest bancher « ştampilat » Rothschild (52 dintre votanţii lui Melenchon au votat pentru Macron).

In SUA regăsim aceeaşi schemă, democraţii progresişti ca şi republicanii conservatori se opun (cu excepţii) protecţionismului economic care permite scoaterea proletariatului şi clasei mijlocii din sărăcie ; dar în acelaşi timp salvării economiei naţionale.

Filosoful francez Jean-Claude Michéa rezumă astfel contradicţia conservatorilor liberali : este foarte dificil să se împace ideea că duminica este ziua Domnului, sau a activităţilor familiale şi ideea că ar trebuie să fie o zi lucrătoare ca şi celelalte. Modelul economic urmăreşte cu precădere să producă, să vândă şi să cumpere tot ceea ce poate fi produs sau vândut, fie că este vorba de un televizor, de un kalaşnikov sau de pântecele unei mame purtătoare » [2]

Pentru o anumită burghezie, ataşarea la religie nu este legată de valorile pozitive pe care aceasta le poartă în ea şi vehiculează, ci dimpotrivă ; de exemplu : în Franţa, burghezia voltariană anti-catolică din secolul al 18-lea s-a recatolicizat parţial în secolul al 19-lea, nu pentru că şi-ar fi regăsit vredinţa, ci din teama de o revoluţie socială care ar fi putut să le pună în pericol propriile interese.[3]

Această burghezie care s-a aliat în aceeaşi perioadă cu cosmopoliţii care au lucrat la elaborarea şi la difuzarea în toată Europa a doctrinei liberale a filosofului Claude Henri de Rouvroy de Saint-Simon (1760-1825) şi care a contribuit la stabilirea dominaţiei capitalismului burghez al secolului al 19-lea.[4]

Această burghezie care face paradă de valori tradiţionale este, în practică, mai mult liberală decât conservatoare, mai curând materialistă decât religioasă şi ea se situază la antipozii catolicismului social care dispreţuia banul şi încuraja la privilegiaţi sentimentul responsabilităţii faţă de cei săraci.

De altfel, supravieţuirea disciplinelor sociale venite din învăţăturile Bisericii – stabilitate familială, cooperare locală, moralitate anti-individualistă – constituie încă astăzi straturi protectoare într-o societate neocapitalistă care favorizează izolarea indivizilor, egoismul, narcisismul în masă şi devalorizarea, pe plan ideologic, a muncii care nu ar mai da naştere instantaneu unui câştig.

Dincolo de discursurile lor, cele două burghezii, de stânga şi de dreapta, fac front comun pentru a proteja portofoliul lor împotriva interesului naţional, împotriva poporului.

Conservatorimsul social pentru a contracara conservatorismul liberal

Pornind de la această realitate istorică şi sociologică, alternativa care trebuie propusă şi definită, logic, este un conservatorism social, adică combinaţia coerentă a valorilor tradiţionale cu un protecţionism socio-economic.

Noul clivaj dintre ansamblul statelor dezvoltate, ascultă de aceleaşi logici economice şi culturale care opun teritoriile integrate în globalizarea economică, adică marile metropole modializate, de o parte, şi, de cealaltă parte, micile oraşe, oraşele mijlocii dezindustrializate şi zonele rurale : acolo de unde porneşte valul populist, acolo unde trăieşte majoritatea, compusă din clasa muncitoare, ţărani şi clase mijlocii care suferă din cauza globalizării.

Acestora li s-a adresat Donald Trump în timpul campaniei sale electorale din 2016 şi aceştia l-au făcut câştigător.

Popoarele occidentale sunt de acum înainte gata să asculte şi să răspundă la un dialog social-conservator, dar trebuie pus accentul pe ceea ce reuneşte diferitele componente ale societăţii majoritare : protecţionismul socio-economic şi cultural.

Căci, adevărul este că societăţile occidentale sunt, în mare parte, atât de explodate, din cauza dispariţiei credinţelor colective, încât este dificil, chiar imposibil, să se stabilească o coreziune asemănătoare celei a societăţilor tradiţionale.

Comunismul şi republicanismul promiteau paradisul egalitar imediat pe pământ. Eşuând în a realiza promisiunile lor, primul este mort, în timp ce al doilea este în faza finală a descompunerii.

Dimpotrivă, catolicismul şi ortodoxia promiteau, prin botez şi fapte, mântuirea şi fericirea eternă în lumea de dincolo, dar garantau de asemenea pe pământ o protecţie socială.

Trebuie deci să integrăm, la un al doilea nivel al discursului social-conservator, proiectul unei constituţii fondate pe legea naturală şi legea divină (cele două coincid), după cum au dorit părinţii erei moderne, francezul Jean Bodin şi englezul Thomas Hobbes, care explica că funcţia suveranului constă în motivul pentru care puterea suverană i-a fost încredinţată, adică să ştie să asigure poporului siguranţă, funcţie faţă de care este obligat prin legea naturii, şi este obligat să-i dea socoteală lui Dumnezeu, autorul acestei legi, şi nimănui altcuiva.[5]

Este exact ceea ce cer astăzi popoarele :conducători şi legi care să le asigure singuanţa în faţa şarpelui globalist.

Acest text a fost prezentat cu titlul Moartea democraţiei şi naşterea social-conservatorismului în cadrul Forumului Chişinău III de 

Youssef Hindi, istoric al religiilor şi geopolitolog din Franţa.

---

[1] Gustave Le Bon, La psychologie des foules, 1895, Presses Universitaires de France, 1963, pp. 59-60.

[2] Jean-Claude Michéa, entretien avec Laetitia Strauch-Bonart, « Peut-on être libéral et conservateur ? », Le Figaro, 12 janvier 2017.

[3] Emmanuel Todd, Qui est Charlie ? Sociologie d’une crise religieuse, 2015, Le Seuil, p. 53.

[4] Bernard Lazare, L’antisémitisme son histoire et ses causes, 1895, réédition 2012, Kontre Kulture, p. 131.

[5] Thomas Hobbes, Le Leviathan, chapitre XXX : De la fonction du Représentant souverain, 1651.