de Scott Ritter, fost ofițer de informații al marinei SUA
După decenii de ignorare a preocupărilor de securitate națională ale Rusiei, Occidentul se confruntă cu o invazie militară în Ucraina, care servește drept precursor pentru un nou Război Rece care va defini relația Rusiei cu Occidentul pentru anii următori.
Să nu existe nicio greșeală, pe 24 februarie, lumea s-a trezit la o nouă realitate. Înainte de această dată, Rusia a fost tratată de Occident ca o pacoste, depreciată de elitele economice și chiar militare ca fiind puțin mai mult decât o "stație de benzină gigantică care se deghizează în națiune", ca să-l citez pe John McCain, senatorul de Arizona, acum decedat.
Președintele rus Vladimir Putin a fost supus unei serii de profiluri psihologice sofomorice care au banalizat preocupările naționale rusești ca fiind puțin mai mult decât capriciul psihotic al unui individ tulburat. Caricaturile apărute ale statului rus și ale liderilor săi au colorat analiza preocupărilor deseori declarate ale Rusiei cu privire la ceea ce aceasta considera a fi securitatea sa națională legitimă.
Acest lucru a orbit Occidentul faţă de realitatea a ceea ce se întâmpla. Deoarece nimeni nu lua Rusia în serios, nimeni nu și-a putut imagina un război terestru pe scară largă în Europa. Așa că toată lumea a fost luată prin surprindere atunci când a izbucnit un astfel de conflict.
Cum am ajuns aici
Încă de când NATO a deschis ușa aderării Ucrainei și Georgiei la summitul de la București din 2008, Rusia și-a făcut cunoscută opoziția vehementă.
William Burns, fostul ambasador al SUA în Rusia și în prezent director al CIA, a surprins sentimentul rusesc într-un memorandum din februarie 2009: "Nyet înseamnă nyet: Liniile roșii ale Rusiei privind extinderea NATO". Rusia, a remarcat Burns, a văzut "o extindere mai departe spre est ca pe o potențială amenințare militară", dând naștere la temerile rusești că "problema ar putea diviza țara [Ucraina] în două, ducând la violențe sau chiar, după unii, la război civil, ceea ce ar forța Rusia să decidă dacă să intervină".
Este suficient să ne uităm la ceea ce s-a întâmplat în Donețk și Luhansk și la actuala operațiune militară a Rusiei în Ucraina pentru a înțelege cât de previzibilă a fost telegrama lui Burns.
Cu toate acestea, Burns a fost ignorat. La fel și Putin, care dădea lecții Occidentului încă de la discursul său istoric de la Conferința de Securitate de la Munchen din 2007, în care a denunţat în mod faimos SUA pentru că "și-au depășit granițele naționale în toate privințele". Putin a declarat: "Acest lucru este vizibil în politicile economice, politice, culturale și educaționale pe care le impune altor națiuni. Ei bine, cui îi place acest lucru? Cine se bucură de acest lucru?". El a fost întâmpinat de tăcere.
"Sunt convins", a declarat Putin în fața conducerii reunite a lumii occidentale, "că am ajuns la acel moment decisiv în care trebuie să ne gândim serios la arhitectura securității globale. Și trebuie să procedăm prin căutarea unui echilibru rezonabil între interesele tuturor participanților la dialogul internațional."
La Munchen, președintele rus a avertizat că politicile occidentale "stimulează o cursă a înarmării". El a avertizat în repetate rânduri SUA și NATO că decizia pripită a președintelui George W. Bush de a se retrage din Tratatul privind rachetele antibalistice din 1972 și apoi de a desfășura sisteme de apărare antirachetă în două țări NATO, Polonia și România, reprezintă o amenințare directă la adresa securității naționale rusești.
În 2018, Putin a dezvăluit noi tipuri de arme nucleare strategice rusești concepute pentru a învinge apărarea antirachetă a SUA. "Nimeni nu ne-a ascultat", a declarat Putin la acea vreme. "Voi ne ascultați acum".
Anunțul nuclear făcut de Putin în 2018 ar fi trebuit să alerteze Occidentul asupra unui aspect critic al personalității președintelui rus. "Va trebui să evaluați această nouă realitate și să vă convingeți că ceea ce am spus astăzi nu este o cacealma... aveți încredere în mine", a declarat Putin la vremea respectivă.
Nyet înseamnă nyet. A fost un mesaj simplu, expus în termeni necomplicați. Rusia nu blufa. Cu toate acestea, SUA și NATO au ignorat preocupările Rusiei, pornind de la premisa că principiul lor de a avea o politică a "ușilor deschise" în ceea ce privește aderarea la NATO a depășit cumva preocupările Rusiei cu privire la securitatea sa națională.
Gestionarea percepției a luat locul realității, în timp ce NATO a încercat să convingă Rusia că nu are de ce să se teamă, deoarece NATO era în mod evident o alianță defensivă. Statele Unite și NATO au ignorat povestea Rusiei, care a citat bombardarea Belgradului de către NATO în 1999, desfășurarea în Afganistan în 2001 și intervenția în Libia în 2011 ca dovezi prima facie că NATO de după Războiul Rece s-a transformat într-o alianță militară cu orientare ofensivă a cărei prezență la granițele Rusiei constituia o amenințare existențială.
Aderarea la NATO a rămas în discuție pentru Ucraina și Georgia. Mai mult, NATO a început să înarmeze și să antreneze armatele acestor foste republici sovietice, integrându-le în exercițiile oficiale ale NATO care au transformat armatele ucrainene și georgiene în proxy-uri NATO de facto. Într-adevăr, trupele ucrainene și georgiene desfășurate în Irak și Afganistan au fost desfășurate sub drapelul NATO.
Așa cum a prezis Burns, presiunea Ucrainei pentru aderarea la NATO a împins Rusia într-un colț, ceea ce a determinat o cerere din partea Rusiei, înaintată SUA și NATO în decembrie 2021, prin care se solicitau garanții de securitate scrise că Ucraina nu va adera niciodată la NATO. Această cerere a Rusiei a fost ignorată. Rusia a avertizat că nerespectarea garanțiilor de securitate cerute va duce la răspunsuri "tehnico-militare" - un eufemism pentru război, pe care Rusia l-a pus în aplicare în totalitate la 24 februarie.
Încotro ne îndreptăm
Principala învățătură de pe urma acestei situații în desfășurare ar trebui să fie că președintele Rusiei nu blufează și că Occidentul ar face bine să asculte cu atenție ceea ce are de spus. Pe măsură ce trupele rusești s-au revărsat peste granița ucraineană, diplomații și experții occidentali s-au declarat șocaţi și consternaţi. Dar Rusia a fost clară cu privire la ceea ce dorea și la consecințele eșecului de a obține acest lucru. Acest război era previzibil, dacă Occidentul ar fi ascultat.
Luptele fac ravagii în Ucraina. Modul în care se va încheia acest război este incert. Vechiul adagiu militar conform căruia niciun plan nu supraviețuiește contactului inițial cu inamicul se aplică în totalitate. Ceea ce se știe este că SUA și Europa impun o a doua tranșă de sancțiuni dure menite să pedepsească Rusia.
Este important de subliniat că oricine a crezut că această a doua rundă de sancțiuni va determina o schimbare în comportamentul Rusiei va fi dezamăgit. Planul de acțiune al Rusiei a încorporat întreaga gamă de sancțiuni planificate de Occident - o sarcină deloc dificilă, deoarece au existat speculații ample cu privire la domeniul de aplicare al acestora încă de când sancțiunile au fost amenințate pentru prima dată în primăvara anului 2021.
Problema nu este reprezentată de sancțiuni, ci de ceea ce urmează. Aceste sancțiuni epuizează opțiunile pe care SUA, NATO și UE le au pentru a răspunde la invazia Rusiei în Ucraina. Ele nu au niciun plan următor. Rusia, pe de altă parte, are un astfel de plan. Aceasta a fost foarte clară cu privire la ceea ce îi rezervă viitorul. Din nou, însă, Occidentul nu a ascultat.
Rusia nu va accepta această a doua tranșă de sancțiuni cu mâinile în sân. Putin a precizat clar că Rusia va răspunde cu aceeași monedă, folosind acțiuni simetrice (de exemplu, contra-sancțiuni) și asimetrice (de exemplu, atacuri cibernetice) menite să perturbe economiile națiunilor și entităților vizate. Rusia nu a ascuns faptul că acesta este cursul de acțiune pe care intenționează să îl urmeze, dar, la fel ca în cazul soluției sale "tehnico-militare" pentru Ucraina, Occidentul a ignorat amenințarea rusă. Cu toate acestea, Rusia nu blufează.
Rusia a precizat, de asemenea, că garanțiile sale de securitate merg dincolo de împiedicarea Ucrainei de a adera la NATO și includ revenirea infrastructurii militare a NATO la nivelurile de dinainte de 1997. Pe scurt, toate forțele NATO desfășurate în Europa de Est trebuie să se întoarcă la bazele lor de origine, iar cele două situri de apărare antirachetă din Polonia și România trebuie să fie dezmembrate.
Aceasta este cererea care va conduce viitoarele relații ale Rusiei cu Occidentul. În loc să dea curs cererilor Rusiei, NATO a dublat consolidarea flancului său estic, trimițând forțe suplimentare în Polonia, România și țările baltice.
Ca răspuns, Rusia va crea o situație analogă cu cea din Belarus, și anume desfășurarea în avans a unor puternice formațiuni militare rusești în ceea ce va fi, în toate scopurile practice, o zonă tampon militarizată care va separa NATO de Rusia propriu-zisă, cu excepția enclavei rusești Kaliningrad.
Confruntarea rezultată va semăna foarte mult cu Războiul Rece, când forțele NATO și cele ale Pactului de la Varșovia, conduse de sovietici, s-au confruntat de-a lungul frontierei care separa Germania de Est și Germania de Vest. Aceasta este noua realitate în fața căreia lumea s-a trezit la 24 februarie - un Război Rece pe care Occidentul nu l-a dorit, nu l-a prevăzut și nici nu este pregătit să îl întreprindă.
Scott Ritter este un fost ofițer de informații al Corpului de Marină al Statelor Unite ale Americii, a cărui carieră de peste 20 de ani a inclus misiuni în fosta Uniune Sovietică pentru a pune în aplicare acordurile de control al armelor, a făcut parte din personalul generalului american Norman Schwarzkopf în timpul Războiului din Golf și, mai târziu, a fost inspector șef de arme în cadrul ONU în Irak între 1991 și 1998.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu