North Stream 2 şi "gazele" României

În prezent, alimentarea Europei cu gaze ruseşti (circa 30 % din consum acesteia) se face prin conductele cu o capacitate de circa 120 miliarde metri cubi (mldmc), dar pe care mai trec doar circa 50 mldmc, care tranzitează Ucraina şi alte state est şi central europene şi prin North Stream 1, pus în funcţiune în 2011 şi 2013 şi ajuns după 2016, când i-au fost ridicate interdicţiile de a funcţiona cu numai 50 % din capacitate, la circa 93 % din capacitatea de 55 mldmc.

Celor două li se adaugă anul acesta North Stream 2, un proiect cel puţin la fel de discutat şi contestat ca şi fratele său NS1 (comparat în 2006, de ministrul de externe al Poloniei, Radoslav Sidorski cu pactul Molotov-Ribbentrop), perceput de mulţi ca o cale de divizare a Europei şi mijloc de şantaj din partea Rusiei. Unii comentatori au mers chiar până la prezicerea că NS2 va ridica o nouă cortină de fier între statele din vestul şi din estul Europei. O altă obiecţie a fost cea legată de soarta Ucrainei după intrarea în funcţiune a acestor noi conducte. În cele ce urmează mă voi referi la fiecare.

NS2 are 1200 km prin Marea Baltică, costă circa 9,5 miliarde euro, este construit de Gazprom şi este co-finanţat de un consorţiu de 5 mari companii europene: Uniper şi Wintershall (Germania), OMV (Austria), Royal Dutch Shell (anglo-olandeză) şi Engie (Franţa). NS2 este integral proprietatea Gazprom, prin compania North Stream 2 AG, care suportă 50 % din costuri, în timp ce cei cinci suportă câte 10 %.

Proiectul a fost contestat de state est şi central europene: Ucraina, Polonia, Slovacia, Ungaria, Cehia, România, Lituania, Letonia şi Estonia, de UE şi de Statele Unite. Pe parcurs şi-au exprimat opoziţia sau îndoieli Suedia, Finlanda, Danemarca.  În acest moment, o mare parte dintre cei de mai sus s-au repliat pe alte poziţii.

România a fost una dintre cele 8 state semnatare în 2016 ale unei scrisori de opoziţie la NS2, adresată preşedintelui Comisiei Europene. În 2018 a anunţat intenţia de a bloca proiectul şi, odată preluat dosarul gazoductului de la preşedinţia austriacă (care evident nu a avut niciun interes în a-l bloca), preşedinţia românească a Consiliului UE a propus în ianuarie, ca noţiunea de „interconector” de gaze naturale să se aplice şi conductelor ce leagă reţelele de transport de gaze naturale din interiorul UE, de un furnizor din afara UE, o modificare ce ar bloca pentru o perioadă nedeterminată proiectul, chiar cu posibilitatea de blocare definivă, funcţie de alţi factori conjucturali.

Germania, Austria şi Olanda s-au opus, Franţa s-a trezit brusc că are ezitări, chiar probleme de conştiinţă europeană, folosind prilejul pentru a obţine alte avantaje, dar a căzut repede la pace cu Germania, Merkel i-a sunat pe Iohannis şi Dăncilă şi România s-a trezit vorbind singură. Dar asupra României în contextul acestui proiect voi reveni la finalul acestei analize.

Este NS2 necesar economic, sau doar pentru ambiţii politice?

Discuţiile pe acest segment sunt destul de complicate şi, adesea foarte tehnice. S-a susţinut că NS2 nu e necesar în condiţiile în care consumul de gaze a scăzut între 2010 şi 2015, şi în perspectiva diminuării masive spre 2040 şi că el este, de fapt, o pârghie pentru mai multă putere în Europa a Rusiei şi Germaniei, fie separate, fie prin refacerea vechii axe geopolitice a lui Bismarck, Berlin-Moscova,  mai avantajoasă pentru Germania decât NATO. În felul acesta, SUA, ultimul ocupant al Germaniei de după război, ar fi scoase nu numai din acest stat, ci chiar din Europa.

Concret, căderea de preţ dintre 2010 şi 2015 se datorează crizei financiare şi întoarcerii către cărbune. Dar, acordul pe mediu de la Paris din 2015 înseamnă un viitor sumbru pentru cărbune. Unele state europene au în vedere stoparea folosirii cărbunelui, altele reducerea la un nivel nesemnificativ.

În timp ce previziunile vorbesc de o creştere a necesarului de gaze al Europei de până la 610 mldmc în perspectiva anului 2040, producţia europeană scade. Din 2005 Marea Britanie consumă mai mult gaz decât produce, iar în 2020 se preconizează un import de 70-75 % din necesar. Franţa trebuie să-şi dezafecteze centrale nucleare şi să înlocuiască 50 % din producţia acestora până în 2025. Germania, care stă cel mai mult pe cărbune (37 %), va urma acelaşi curs şi trebuie să-şi închidă singura centrală nucleară până în 2023. Olanda a avut vârful de producţie de gaze în 2007-2008 şi va deveni importator net în circa 15 ani. Norvegia, a cărei producţie scade de asemenea, a afirmat că noul gazoduct va diversifica importurile europene de gaze şi va spori securitatea energetică a Europei.

Un alt contra-argument mult vehiculat, cel al dependenţei de o singură sursă şi deci al nevoii de diversificare, se dovedeşte nesuţinut de date la o simplă analiză. În acest moment, Europa are unul dintre cele mai diversificate sisteme de producere a energiei luând în calcul, pe lângă carbune, combustibil nuclear, gaze şi petrol, energia regenerabilă şi gazele lichefiate (LNG). S-a construit deja o reţea importantă de terminale LNG în 12 state europene, care poate asigura regazificarea a circa 250 mldmc de gaze, adică peste 40 % din nevoile Europei, dar care este folosită la doar 25 % din capacitate. Chiar Germania are în proiect un terminal de până la 5-8 mldmc. Problema LNG-ului, asupra căruia voi reveni în discuţia despre interesele SUA, este preţul lui mai ridicat cu peste 20 %, în condiţiile unei slabe creşteri economice a continentului, şi infrastructura de transport insuficientă de la terminalele de descărcare.

Cine profită

În general, toate analizele dau ca principali profitori ai acestui proiect Rusia şi Germania. Sunt destule abordări, la nivel european, care văd un beneficiu pentru Europa de Vest în totalitate.

Pentru Rusia a vinde mai multe hidrocarburi înseamnă dezvoltare economică, cu tot restul de consecinţe interne, şi o poziţie mai bună în lume. Din 1998, economia Rusiei, dependentă încă de acestea, aproape s-a triplat cu ajutorul celor circa  4 trilioane de dolari aduşi de exportul de hidrocarburi. O economie mai puternică sprijină şi ambiţiile geopolitice legate de o viziune multipolară a lumii. Energia este şi interfaţa principală a relaţiilor internaţional ale Rusiei. Petrolul şi gazele reprezintă 60 % din exporturi şi ele sunt formula de plată a multor importuri. Investiţiile ruseşti din multe state europene sunt susţinute tot de acest sector.

Un alt avantaj extrem de important este cel al ocolirii Ucrainei prin reducerea progresivă a volumului pompat prin conductele clasice şi deci a lipsirii acesteia de taxele de tranzitare care încă reprezintă circa 3 % din produsul intern brut.

Germania, la rândul ei devine principalul hub de gaze al Europei şi deci principalul distribuitor de gaze cu toate avantajele cumpărării la un preţ mic şi revânzării la un altul. Evident că, dincolo de declaraţiile oficialilor nemţi că NS2 este doar un proiect comercial, şi Germania are în vedere dimensiunea sa politică, poziţia dominantă întărită a acesteia în Europa.

Europa de Vest are la îndemână o sursă ieftină de energie cu care îşi poate păstra şi spori competitivitatea pe piaţa mondială, lucru imposibil în cazul LNG-ului.

Evident, beneficiare directe sunt cele cinci mari companii partenere cu Gazprom. Un alt segment, care are de câştigat, este format din cele peste 670 de firme din 25 de state europene implicate în construirea gazoductului.

Va urma.