Cine
pierde
Mulţi analişti şi jurnalişti se grăbesc să plângă „en
gros” soarta statelor central şi est-europene, prezentate ca marile perdante în
această nouă configuraţie energetică a Europei. Situaţia regiunii este însă
mult mai variată, şi pentru unele dintre ele, cum ar fi cele din sud, noile
circuite sunt chiar avantajoase.
UCRAINA este cea care pierde cel mai mult şi pierde
pe toată linia; adică şi economic, adâncind haosul în care se află, şi
geopolitic. Chiar dacă obligaţia Rusiei de a menţine alimentarea prin gazoductele
„Drujba” şi „Soiuz”, care trec pe teritoriul ucraineean este menţionată în
toate poziţionările vestice, inclusiv ale Germaniei, dincolo de declaraţii nu
există nimic: nicio sancţiune, nicio clauză care să penalizeze Rusia.
Pierderile Ucrainei sunt tot mai mari, taxele de tranzitare scăzând de la circa
4 miliarde de euro în 2013, la 2 în 2015 şi la în jur de 600 milioane în 2017,
iar alimentarea internă din acest gazoduct la zero, statul cumpărând gazele
exportate de Rusia în Vest, din Slovacia, Polonia şi Ungaria.
Odată cu finalizarea şi deschiderea NS2, transportul
de gaze pe vechiul traseu va scădea rapid până la zero în câţiva ani, Rusia
având în acest sens acoperirea vechimii acestor condute (aproape 60 de ani de
funcţionare) şi necesităţii reabilitării complete a traseului, cu costuri cât
jumătate din NS2. Moscova nu este interesată în această variantă nu numai din
cauza stării de beligeranţă, declanşată după lovitura de stat de la Kiev din
2014, ci chiar din cauze comerciale cu vechime, care au dus la reducerea sau
închiderea livrării gazelor în trecut în 2005 şi 2009. Motivul: deşi era într-o
perioadă de mare prietenie cu Rusia şi primea gaze la un preţ de sub jumătate
din cel practicat cu alţi parteneri, Ucraina nu reuşea/nu voia să plătească,
acumulând datorii semnificative; în plus sustrăgea din gazele care tranzitau
către Vest.
Reabilitarea acestui traseu ar putea demara dacă
Ucraina acceptă completa reformare a pieţei de gaze; adică, implementarea celui
de-al Treilea Pachet pe Energie al UE, privatizarea Naftogaz şi stabilirea unei
autorităţi de reglementare independente, sporirea puterilor de supravegehere şi
intervenţie a Comunităţii energiei pe teritoriul Ucrainei. După ce toate
acestea ar fi realizate, ar putea fi format un consorţiu internaţional pe baza
reţelei ucraineene de transport a gazelor. Această variantă este aproape
imposibilă date fiind: intrarea în funcţiune a NS2, investiţiile masive necesare,
inclusiv din partea companiiloor vest-europene, care aşteaptă să-şi recupeteze
banii investiţi în NS2, parteneriatul funcţional dintre acestea şi Gazprom,
volumul scăzut care ar mai trece pe acest gazoduct (Germania şi UE condiţionează
cu măcar 15- 20 de mldmc/an), care nu justifică cele 5 miliarde de euro
necesare reabilitării, situaţia instabilă a statului ucraineean şi viitorul
incert al acestuia, dezinteresesul complet al Moscovei, scăderea importanţei
geopolitice a Ucrainei odată cu pornirea NS2 şi dezvoltarea fisurii dintre
Europa şi SUA, posibilitatea intrării în comă indusă a NATO, realinierea
statelor central şi est-europene conform noii realităţi energetice şi
geopolitice.
Trebuie să mai amintim şi de ocolirea Ucrainei pe la
sud, pe coridorul Turkstream, care traversează Marea Neagră de la Anapa la Kiyikoi
şi va pompa către Turcia circa 31,5 mldmc/an. Dintre aceştia, 16 mldmc/an vor
porni din Turcia spre Europa printr-un nou gazoduct. Un ultim element de luat
în calcul este acela că nimeni nu poate să fie îndreptăţit să primească taxe de
tranzit pentru totdeauna, sau să furnizeze energie cui nu doreşte să o facă, eventual
chiar în pierdere.
Situaţia Ucrainei se agravează şi datorită derapajelor
ultranaţionaliste, agresiunilor împotriva minorităţilor etnice şi religioase,
suprimării drepturilor acestora.
Statele
est, sud şi central-europene între pierderi, câştiguri şi meci nul
De taxele de tranzit pentru gazul de pe vechiul
traseu au beneficiat Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia şi chiar România.
Pierderea acestora a fost şi motivul pentru care şapte state din regiune au
trimis în 2016, către Comisia Europeană, o scrisoare în care îşi arată opoziţia
faţă de NS2. O altă îngrijorare a fost cea că fiind la cap de linie, adică
alimentate din Germania spre est, ar putea fi mai eficient „presate” de Rusia.
Între timp, lucrurile s-au schimbat destul de mult.
Din Germania, gazele din NS1 se întorc deja spre centrul european prin conducta
OPAL, iar cele din NS2 este prevăzut a urma acelaşi traseu pe o nouă conductă
EUGAL, ale cărei formalităţi europene sunt încă în clarificare.
Între timp, în peisaj, a apărut, după cum spuneam şi
Turkstream, iar reacţia statelor din regiune s-a mai nuanţat trecând de la
panică la alinieri oportuniste. Posibilitatea prelungirii acestui gazoduct
dinspre Turcia a trezit declaraţii de interes şidus la o reformulare a poziţiei
unora dintre statele din sud care pot fi tranzitate şi alimentate. Un exemplu
este cel al Greciei, cu relaţii tensionate cu Moscova până de curând, dar
foarte interesată de TurkStream. Grecia, Bulgaria, Macedonia, Serbia şi Ungaria
vor fi beneficiarele acesteia. Preşedintele Putin şi minstrul rus al energiei
au precizat chiar că ramura europeană a Turkstream va ajunge până în Austria. În
plus, Bulgaria, care refuza acum câţiva ani South Stream, a cerut reluarea în calcul
a acestuia, iar Rusia a răspuns că este posibilă şi construcţia lui.
La nord, Polonia va pierde o parte din banii din
tranzit, dar va continua să primească taxe de tranzit şi alimentare cu gaze de
la conducta Yamal, care din Rusia trece prin Belarus, Polonia şi ajunge la
Frankfurt pe Oder, iar un braţ al ei leagă Minskul de Kaliningrad, prin
Lituania. Aceeaşi situaţie pentru Lituania. Evident, acestea vor putea primi şi
gaze întoarse de pe NS2, dar au deja în derulare proiecte privind importul de
gaze norvegiene pe noi conducte, sau de LNG.
Un punct neclar legat de oprirea gazelor prin
Ucraina este cel legat de alimentarea Moldovei şi, mai ales a Transnistriei.
Dacă România şi Bulgaria pot fi alimentate de pe TurkStream (România nu şi-a
anunţat interesul în acest sens, dar ea mai are şi opţiunea gazelor din Marea
Neagră), celelalte două nu vor putea fi alimentate decât prin România, ceea ce
ar putea însemna o interesantă carte de jucat pentru aceasta din urmă.
Repoziţionarea tuturor acestor state – mai puţin
România – în jurul traseului de nord şi a celui de sud înseamnă, evident, şi o
mai atentă formulare a poziţiilor lor faţă de Moscova, căci, în final, gazele
le vor fi vândute acestora de Gazprom.
Însă, în ceea ce priveşte temerea amintită la
început, privind posibilitatea presiunilor asupra statelor central şi
est-europene aflate în continuarea NS2 din Germania, aceasta este o variantă
mai mult teoretică: este greu de presupus că Rusia va ajunge vreodată cu ele
într-o situaţie asemănătoare Ucrainei, neavând nici frontiere comune şi ţinând
cont de atitudinea, în general binevoitoare şi acum, faţă de Moscova a acestora.
La fel de evident este că Kremlinul nu are niciun interes de a-şi ostiliza
populaţii şi state europene într-o perioadă în care lucrează la consolidarea
economică internă şi la redefinirea strategică pe plan internaţional. O astfel
de situaţie ar fi folosită rapid de SUA pentru a-şi reafirma statutul de şef
autoritar al Europei şi a creşte presiunea asupra Rusiei.
Concluzia pare a fi mai curând că, între veştile
bune şi cele rele, statele din regiune vor avea o plajă mai largă de acţiune
între SUA, UE şi Rusia, putând să-şi folosească, funcţie de capacitatea şi
responsabilitatea liderilor, mai avantajos atuurile situării în această zonă
tampon între Vest şi Est. Mai multe despre ecuaţiile care implică şi SUA şi UE
în episodul următor.
Va urma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu