Pe Drumul Disprețului Față de Femei al islamului

Pe Drumul Disprețului oricum există multe alte lucruri. Și pentru a ți le demonstra, te port acum prin Afganistan grație unui documentar realizat recent de o excelentă jurnalistă anglo-afgană. Un documentar care, tehnic vorbind, nu este fără cusur, dar e atât de atroce, încât m-a luat prin surprindere, nepregătită fiind, chiar dacă genericul m-a avertizat. „We warn our spectators. Îi avertizăm pe specatorii noștri. This program contains very disturbing images. Acest program conține imagini șocante”. L-au dat în Italia? Ei, fie că l-au dat sau nu, îți spun eu care sunt imaginile cele mai șocante. Sunt cele care prezintă execuția a trei femei vinovate de nu știu ce lucru.

L-au dat în Italia? Ei, fie că l-au dat sau nu, îți spun eu care sunt imaginile cele mai șocante. Sunt cele care prezintă execuția a trei femei vinovate de nu știu ce lucru.

Execuția se desfășoară în piața centrală din Kabul. Pentru mai multă precizie, o parcare pustie. Și în această parcare pustie sosește deodată o camionetă din care coboară trei femei acoperite cu giulgiul cu găurele la nivelul ochilor, așadar burca. Blestemata burca; în comparație cu aceasta, chadorul pare un costum de baie sumar. Cea a primei femei e maro, a celei de-a doua e albă, a celei de-a treia e gri.

Femeia cu burca maro e într-adevăr îngrozită. Se clatină, nu se ține pe picioare. Femeia cu burca albă înaintează cu pași prudenți, ca și cum s-ar teme să nu se împiedice, să cadă și să se lovească. Femeia cu burca gri, foarte scundă și foarte delicată, merge în schimb cu o atitudine sigură și la un moment dat se oprește. Face gestul de a le susține pe cele două tovarășe, de a le încuraja, dar un bărbos cu tunică și turban intervine brusc și le separă. Cu îmbrânceli, le obligă să îngenuncheze pe pavaj.

Totul are loc în timp ce trecătorii traversează piața, mănâncă indiferenți curmale și își bagă degetele în nas, ca și cum acest lucru nu i-ar privi pe ei. Doar unul, în spate, privește curios.

Execuția se desfășoară rapid. Fără citiri de sentințe, fără tobe, fără pluton de militari, adică fără ceremonii sau pretenții de solemnitate. Cele trei femei abia au îngenunchiat pe asfalt că un alt bărbos cu tunică și turban, călăul, țâșnește nu se știe de unde cu o mitralieră în mâna dreaptă. O ține ca și cum ar fi o plasă de cumpărături. Pășind domol și plictisit, mișcându-se ca unul care respectă gesturi obișnuite și poate cotidiene, se îndreaptă spre ele, care așteaptă nemișcate și, așa nemișcate, nu par să fie ființe omenești. Par niște bocceluțe puse pe jos.

Ajunge în spatele lor și, pe neașteptat, trage de aproape cu arma în ceafa femeii cu burca maro, care cade imediat, ucisă pe loc. Apoi, tot domol și plictisit, se deplasează un metru și trage în ceafa femeii cu burca albă, care cade în același mod. Se deplasează apoi încă un metru, se oprește o clipă. Se scarpină între picioare, apoi trage în ceafa femeii cu burca gri, care în loc să cădă în față, rămâne un minut îngenuncheată și cu bustul drept. Drept și mândru. În fine, se prăbușește pe partea dreaptă și, într-un ultim fest de revoltă, își ridică poala rochiei pentru a-și arăta picioarele. Dar, imperturbabil, călăul i le acoperă, cheamă groparii, care apucă repede cele trei cadavre de picioare.

Lasă pe asfalt trei dâre lungi de sânge, le trag de acolo ca pe niște saci de gunoi și, pe ecan, apare ministrul afacerilor externe și al justiției, domnul Wakil Motawakil (Da, i-am reținut numele. Nu se știe niciodată ce ocazii îți oferă viața. Într-o zi aș putea să-l întâlnesc pe un drum pustiu și, pentru a-l ucide, aș avea nevoie să mă asigur de identitatea sa. „Are you, dumneavăstră sunteți, Mister Wakil Motawakil?”).

E o bucată mare de slănină, la vreo treizeci sau patruzeci de ani, Mister Wakil Motawakil. Foarte gras, cu turban, foarte bărbos, foarte mustăcios și cu o voce ascuțită de castrat. Vorbind despre cele trei femei, se bucură, tare mulțumit, tremură ca o piftie și chițăie: „This is a very joyful day, aceasta e o zi de mare bucurie. Today we gave back peace and security to our city. Astăzi am redat orașului nostru pacea și siguranța.” Dar nu spune în ce fel cele trei femei i-au luat orașului pacea și siguranța, pentru ce vină sau delict au fost condamnate și executate.

Și-au scos poate burca? Și-au descoperit poate fața pentru a bea un pahar cu apă? Sau au sfidat interdicția de a cânta și a intona vreun cântec de leagăn copiilor lor? Sau să se fi făcut vinovate de delictul cel mai grav dintre toate: să râdă. (Da, domnilor, să râdă. Am spus să râdă. Nu știați că în Afganistan, la talibani, femeile nu pot să râdă, că le este interzis până și să râdă?)

Șirul de întrebări mă sufoca, până când, după dispariția lui Wakil Motawakil, pe ecranul TV văd o sală mică, plină cu fete fără burca. Fete cu fața descoperită, brațele goale, rochii decoltate. Și una își face bucle, alta își machiază ochii, una se rujează, alta își lăcuiește unghiile cu roșu. Câteva râd, bucuroase, provcatoare. De unde deduc că nu mai suntem în Afganistan, că excelenta jurnalistă s-a întors la Londra, de unde vrea să ne consoleze cu un final plin de speranță. Eroare. Suntem încă la Kabul și sărmana este pradă unei asemenea spaime, încât vocea sa catifelată sună răgușit, chiar înăbușit.

„Pentru a filma ceea ce vedeți, eu și echipa mea ne-am asumat un mare risc. Ne găsim, de fapt, într-unul din locurile cele mai interzise ale orașului: un salon clandestin, un loc foarte periculos, un simbol al rezistenței la regimul talibanilor. Un salon de coafură.”

Și cu un fior, îmi amintesc răul pe care, fără să-mi dau seama (interviul cu Khomeini), l-am făcut în 1980 unui coafor din Teheran, al cărui salon, Chez Bashir – Coiffeur pour Dames, fusese închis de armată pentru că era un loc al pierzaniei și al păcatului. Pentru că, neluând lucrurile în serios și, profitând de faptul că Bashir avea toate cărțile mele traduse în farsi, prin urmare mă citea, l-am convins să deschidă o oră pentru mine.

Fiți amabil, Bashir. Doar o oră, am – nevoie – să – mă – spăl – pe – cap – și – în – camera – mea – apa – caldă – nu – curge.

A scos sigiliile puse de soldați și, lăsându-mă să intru în salonul pustiu, tremura ca un câine ud, sărmanul Bashir. Spunea: „Dumneavoastră nu înțelegeți la ce mă expuneți și la ce vă expuneți! Dacă ne descoperă sau află cineva, eu sfârșesc în pușcărie și dumneavoastră la fel”. Nu ne-a descoperit nimeni în ziua aceea. Dar opt luni după aceea, când m-am întors la Teheran (o altă istorie urâtă, despre care nu am vorbit niciodată), l-am căutat și mi s-a spus: „Nu știți? Cineva a observat ce-a făcut, așa că, imediat după ce ați plecat, a ciripit. L-au arestat și e încă la închisoare”.

Îmi amintesc și înțeleg că cele trei femei au fost ucise pentru că se duseseră la coafor. Înțeleg, în concluzie, că era vorba de trei femei combatante, de trei eroine. Spune-mi: aceasta este cultura la care te referi când vorbești despre două culturi?!?

Oriana Fallaci - Mânie și orgoliu (Ed. Corint - 2011)