Ieşiţi din mizeria pe care aţi făcut-o în Ucraina şi evitaţi războiul nuclear - Stephen Bryen

 

Dincolo de toată retorica și de sancțiuni, Washingtonul ar face bine să-și limpezească mintea și să înceapă să gândească limpede.  Acest lucru nu se întâmplă acum, dar este esențial pentru securitatea și bunăstarea noastră viitoare.  Cu orice preț, Statele Unite trebuie să facă tot ce pot pentru a-i calma pe ruși și pentru a evita un război care se va extinde rapid dacă nu este stăpânit, dacă nu îi sunt ameliorate cauzele de bază.

Cel mai rău spectru dintre toate este un război cu Rusia care va implica, cu cea mai mare certitudine, arme nucleare. Rusia este plină de arme nucleare strategice și așa-numitele arme nucleare tactice, iar operațiunile militare rusești prevăd utilizarea lor, poate în etape, poate deodată. Nimeni nu poate fi sigur.

SUA și partenerii săi din NATO au făcut presiuni arogante pentru ca Ucraina să facă parte din NATO, afirmând în Declarația de la București din aprilie 2008 că intenționează să adauge Georgia și Ucraina la sistemul NATO.

NATO a fost înființată ca o alianță defensivă împotriva amenințării sovietice. Când Uniunea Sovietică s-a prăbușit și Pactul de la Varșovia a încetat să mai existe, NATO - care ar fi trebuit să fie desfiinţată - a reapărut ca un garant al noilor state independente din Europa de Est, de la țările baltice până în România și dincolo de aceasta.

În mod logic, se presupune, că implicarea în Georgia și Ucraina ar avea sens - cu excepția faptului că în Georgia a existat un război și Rusia a fost aproape de a pune capăt independenței Georgiei. Rusia s-a mulțumit să ia două provincii din Georgia (Osetia de Sud și Abhazia). Acel război a fost declanșat de împingerea NATO spre sud și vest, iar Rusia a decis că are nevoie de un tampon împotriva natoizării. Ar fi putut fi și mai rău.

În loc să-şi regândească entuziasmul pentru extindere, NATO a continuat, acum în Ucraina, antrenând și construind forțele ucrainene cu încurajarea Washingtonului.

Washingtonul și Europa au jucat un rol principal în împingerea Ucrainei în Occident și în construirea ostilității față de Rusia. Acest lucru a înrăutățit constant situația și a exacerbat condițiile în care echilibrul geopolitic al puterii era alterat negativ, împotriva intereselor de securitate națională ale Rusiei.

Rusia a luat Crimeea în 2014 și portul vital Sevastopol de la Marea Neagră.  De asemenea, Rusia a încurajat zona puternic rusească din Donbas să se separe de Ucraina și să se declare (Donbas și Luhansk) drept "republici populare". Aceste mișcări au fost, în parte, primele reacții la activitatea de expansiune a NATO - singurul lucru surprinzător este că Rusiei i-au trebuit șase ani de la Declarația de la București pentru a face acest lucru.

Dar nici măcar acest lucru nu a oprit natoizarea, de fapt, în loc să se diminueze, aceasta s-a intensificat, din nou puternic încurajată de Washington, care a refuzat să accepte cererile Rusiei ca NATO să nu intre în Ucraina.

Din punctul de vedere al Rusiei, aceasta a anticipat atât bazele NATO, cât și armele nucleare la granița sa și a considerat această circumstanță amenințătoare și inacceptabilă.

O alianță de apărare ar trebui să asigure apărarea membrilor săi prin încheierea a ceea ce se numește acorduri de securitate colectivă. NATO face acest lucru prin articolul 5 din Tratatul NATO. Cu toate acestea, odată cu expansiunea, NATO este întinsă peste posibilităţile sale de acoperire. Acest lucru este, fără îndoială, înțeles de ruși, care cred că NATO - adică americanii - intenționează să compenseze forțele terestre convenționale și puterea aeriană tactică prin plasarea de arme nucleare la granița rusă.

Rusia spune că decizia SUA de a anula unilateral tratatul INF și de a instala lansatoarele Mk-41 în Polonia și România reprezintă o amenințare directă la adresa securității rusești. Rușii susțin că SUA pot lansa rachete de croazieră nucleare Tomahawk de la lansatoarele MK-41.

Racheta Tomahawk a fost proiectată inițial cu un focos nuclear.  Trebuia să zboare foarte jos, urmând contururile terenului, astfel încât să poată evita acoperirea radarului sovietic și să lovească forțele rusești cu mare precizie.

Focosul nuclear al Tomahawk, denumit W-80 (putere de până la 150 KT; Hiroshima a fost de aproximativ 18 KT), trebuia să fie retras între 2010 și 2013. În 2018 au existat zvonuri potrivit cărora Marina SUA ar putea reînvia un Tomahawk cu focos nuclear, dar se pare că acest lucru nu s-a întâmplat.

Dar nu contează cu adevărat, deoarece rușii nu cred că SUA au făcut altceva decât să pună focoasele W-80 în ceea ce se numește "stocul de durată", păstrându-le pentru utilizare viitoare. Între timp, în 2018, s-a raportat că rușii au primit un Tomahawk intact care nu a reușit să explodeze în Siria.

Deși nu era o armă echipată cu focoase nucleare, obţinerea ei a ridicat cu siguranță anxietatea rușilor cu privire la această armă. Rușii, în mod natural, văd, de asemenea, un complot al SUA: Eliminarea tratatului INF permite SUA să renuclearizeze Tomahawk-urile. Apariția lansatoarelor Mk-41 în Polonia și România este o dovadă, în opinia Rusiei, că așa stau lucrurile și definește cea mai nouă amenințare.

Pentru consemnare, stocul permanent de arme nucleare al SUA constă în următoarele: 5.886 de focoase strategice și 1.120 de arme tactice. La ultima numărătoare, armele strategice includeau 1.490 de focoase ICBM; 2.736 de focoase de rachete balistice lansate de pe submarine; 1.660 de arme de bombardament, cum ar fi bombele gravitaționale strategice B61 și B83, AGM-86 ALCM și câteva sute de focoase de rezervă.

Armele tactice constau în 800 de bombe gravitaționale tactice B61 și 320 de focoase nucleare pentru rachete Tomahawk.

Ceea ce înseamnă, din partea Rusiei, că, dacă va exista un război în Europa de Est, acesta va include arme nucleare, deoarece Rusia nu poate risca să fie lovită  prima de NATO.

Nici Washingtonul, nici NATO nu par să înțeleagă gravitatea provocării ruşilor cu admiterea în NATO a Ucrainei.

În schimb, avem parte de o mulțime de prostii ieșite din gura liderilor occidentali.  Ministrul britanic al Apărării, cu imprecizie istorică, a declarat că gărzile scoțiene din Marea Britanie sunt gata să repete astăzi ceea ce au făcut trupelor împăratului rus Nicolae I în Crimeea în 1854, uitând, desigur, de decimarea Regimentului 93 (Highlanders) Sutherland Highlanders cu mantie roșie în bătălia de la Balaclava din 25 octombrie 1854.

Oamenii care fac astfel de afirmații stupide uită ce sunt armele moderne și cum armele nucleare fac parte din planificarea războiului de către Rusia, SUA și probabil și de către alții (de exemplu, Marea Britanie și Franța în Europa, China în Pacific).

Singura modalitate de a împiedica extinderea războiului dincolo de Ucraina este ca NATO, condusă de Statele Unite, să găsească o modalitate de a se pune de accord cu Rusia.  Acest lucru ar fi fost infinit mai ușor înainte ca forțele rusești să se intre în Ucraina, dar este urgent să încercăm să facem acest lucru.

Punerea de acord nu este același lucru cu renunţarea. Washingtonul și NATO nu trebuie să renunțe la securitatea europeană sau la teritoriu, ci trebuie să contribuie la asigurarea securității rusești. Aceasta înseamnă retragerea armelor nucleare și a rachetelor, oprirea expansiunii pe furiş a NATO și elaborarea unor reguli reciproce de comportament pentru a asigura stabilitatea viitoare.

Acest lucru este de domeniul realizabilului și posibilului, dar este nevoie de leadership și nu de platitudini absurde (cum ar fi reiterarea așa-numitului drept al NATO de a se extinde și a dreptului oricui de a se alătura alianței care dorește să facă acest lucru și care îndeplinește cerințele destul de fluide ale NATO).

Ar fi util dacă Washingtonul și NATO ar înceta să mai facă acuzații, în mare parte pentru că acestea nu duc la nimic util și pentru că Washingtonul și NATO poartă o mare responsabilitate morală pentru dezastrul pe care îl avem acum.

 

Stephen Bryen este senior fellow la Center for Security Policy. Urmăriți-l pe Twitter @stevebryen.

Materii obligatorii la bacalaureat: Biblia, Istoria şi Limba şi literatura română

 

Dacă tot există o preocupare pentru studierea Holocaustului (care ar trebui pus în ecuaţie împreună cu istoria comunismului şi a nazismului) de ce să nu ne uităm mai atent peste gard la strămoşii noştri religioşi de la sud şi să nu analizăm cu atenţie sistemul lor de învăţământ, în mod clar mai performant decât al nostru şi îndirecţia producerii de specialişti, dar şi în cea a ataţamentului faţă de statul Israel.

Bacalaureatul în Israel se numeşte Bagrut şi are ca materii obligatorii: Civica, Biblia, Lb şi lit. ebraică sau arabă, Istoria, Engleză şi Matematica. Şi vă asigur că aţi citit bine: studiul Bibliei este obligatoriu în toţi anii de şcoală şi ca materie de bac. Şi asta în timp ce tot restul lumii "civilizate" aruncă peste bord ultimele resturi de studiu religios şi trece la index sentimentul religios.

Sistemul public de educaţie israelian este construit pe două axe principale: cea a şcolilor seculare şi cea a şcolilor religioase, studiul religiei şi culturii evreieşti fiind în cele din urmă chiar baza curiculei (programei).

Un sistem similar există şi pentru comunitatea arabă şi creştină, existând în Israel şi circa 40 de şcoli creştine, majoritatea catolice.

În afară de aceste două ramuri ale sistemului public, mai există şi învăţământul religios privat, al comunităţii ultra-ortodoxe Haredi, în care materiile seculare lipsesc aproape cu desăvârşire. Şi acestea sunt acreditate de stat şi dau acces în continuare pentru urmarea studiilor universitare.

Nu am să intru în istoria foarte interesantă a stabilirii acestui sistem, ci în cele ce urmează am să mă rezum la a da motivaţiile legiuitorilor din 1949, 1953 şi 1960, 1968 privind introducerea studiului intensiv al Bibliei într-un stat, altfel, la începuturi, dar în mare parte şi azi, socialist (sionist): identitate, unitate, conştiinţă naţională.

Atașamentul față de pământ este ghidat în principal de studiul Bibliei, ale cărei obiective sunt: "Să le întipărească în inimă dragostea față de pământul natal, unde au trăit strămoșii noștri, unde poporul lui Israel a fost unit, unde profeții noștri și-au rostit profețiile, unde poeții noștri au cântat, unde a fost creată Cartea Cărților și unde s-au jertfit eroii lui Israel". Pentru a inculca dragostea pentru poporul nostru care a trăit pe pământul lui Israel și și-a creat cultura acolo" (Curicula pentru 1954). 

Cea de-a doua imagine națională, o "națiune prin dreptul la religie", a fost inclusă în programa școlară la începutul anilor 1960. Acesta a fost formulat pornind de la Principiile de bază ale guvernului de coaliție din 1955: "În învățământul primar, secundar și superior, guvernul va avea grijă să aprofundeze conștiința evreiască a tinerilor israelieni, să o înrădăcineze în trecutul și moștenirea istorică a poporului evreu și să întărească legătura morală cu evreii din întreaga lume, construită pe conștiința unui destin comun și a unui trecut comun care îi leagă pe evreii din toate țările. Acest angajament a constituit baza teoretică pentru multe dintre inovațiile educaționale promovate de Ministerul Educației. Principiul organizatoric care definește această imagine națională este un principiu de unitate națională.

 Ideea a fost de a crea un folclor israelian adânc înrădăcinat în elemente religioase și tradiționale evreiești. În școli trebuia creată o atmosferă de sărbătoare națională pentru Sabat, sărbători, festivaluri și zile comemorative. Această ambiție era justificată de faptul că multe obiceiuri, rugăciuni și cântece liturgice conțineau simboluri naționale (Circulara directorului general, 18/10, 12 februarie 1958, sec. 839, addendum, Conștiința evreiască).

În școli au fost introduse o serie de activități extracurriculare. Profesorii au fost rugați să își încurajeze elevii să meargă la sinagogă de Yom Kippur, Sărbătoarea Ispășirii (Circulara Directorului General, 18/1, 30 august 1957, sec. 692, addendum, Zilele Sfinte) la Sukkot, Sărbătoarea Tabernacolelor (Circulara Directorului General, 18/1, 30 august 1957, sec. 692, addendum, Sărbătoarea de Sucot), ei au fost învățați cum să construiască o suka (locuință improvizată) în curtea școlii și cum să adune "cele patru specii" (patru feluri de plante din țara lui Israel, binecuvântate la Sucot). De Paște, profesorii trebuiau să-și însoțească elevii într-o vizită la Kfar Chabad (un sat ultraortodox) pentru a vedea cum se face matzah, pâinea specială pregătită pentru această ocazie (Circulara directorului general, 22/9, 29 martie 1962, sec. 113a și Circulara directorului general, 25/8, 4 aprilie 1965, sec. 116). La Purim, a fost încurajat obiceiul religios tradițional al "mishloach manot", trimiterea de cadouri mici, în principal comestibile (Circulara directorului general, 25/7, 3 martie 1965, sec. 97).

În programele anterioare, religia era văzută ca o verigă în lanțul istoriei, o legătură esențială cu trecutul pentru a păstra națiunea în diaspora, dar nu și pentru noul evreu, eliberat de vechile cătușe. Odată cu această nouă imagine națională, riturile religioase devin parte a modului național de viață al tuturor evreilor din Israel. Programul de conștientizare a evreilor anunță o nouă atitudine față de religie. "Noua generație va recunoaște și va respecta modul de viață religios evreiesc" (Circulară a directorului general, 18/10, 12 februarie 1958, sec. 839, addendum, Conștiința evreiască).

Această imagine națională promovează legături globale și valori particulariste ale cetățeniei. Prin consolidarea atașamentului copiilor față de națiune prin intermediul religiei, ideologia națională accentuează caracterul evreiesc în detrimentul caracterului israelian al imaginii naționale anterioare.

Sursa pt textele citate: https://www.cairn.info/revue-education-et-societes-2001-1-page-169.htm

 

AUR nu-l are nici pe Hagi şi nu e nici naţionala Islandei

 

Am avut iniţial unele reţineri faţă de AUR, pornind  de la detalii legate de personaje de acolo, de neclarităţi legate de apariţie şi de intrarea vijelioasă în parlament. Nu am publicat însă o astfel de analiză pentru a lăsa ca lucrurile să se lumineze de la sine - întotdeauna aşa se întâmplă - şi pentru că, totuşi, acest partid lucrează cu nişte valori şi concepte la care ţin şi care sunt în interesul României. 

Iată însă că, după doi ani de la înfiinţare şi puţin peste un an de la intrarea în parlament, se adună suficiente date pentru a înţelege că marea problemă a AUR a fost, este şi va fi cea a oamenilor, în primul rând o problemă a conducerii: nu are nici o personalitate puternică, competentă, bun manager, a cărei autoritate să fie recunoscută atât în interiorul partidului cât şi în exterior, nici, ca alternativă, o echipă omogenă în principii şi valori, echilibrată ca competentă, cu experienţă, care să funcţioneze ca un mecanism fără fisuri; evident, formula ideală ar fi să le aibă pe ambele. Este similar cu o echipă de fotbal care nu are un Hagi, şi nici nu este închegată pe un 11 egal ca valoare, bine rodat şi armonizat. 

Simion nu a condus niciodată nimic - participarea la mitinguri , sau încercarea de forţare a frontierei cu Moldova nu se pun - , iar Târziu a condus, spre dispariţie (nu neapărat din vina lui), bine intenţionat, dar fără vână de lider, un ong, asociaţia Rost, din care nu a mai rămas decât saitul Rostonline, înlocuitor al vechii reviste Rost. 

O a doua problemă umană, este lipsa, cel puţin la nivelul prezenţei publice şi a iniţiativelor parlamentare, a specialiştilor confirmaţi, constructori de politici vizionari, cu experienţă managerială în domeniile respective. Partidul în sine, şi conducerea lui asemenea, este o construcţie de strânsură, înjghebată în grabă din persoane cu bune intenţii, patrioţi reali, o gamă întreagă de oportunişti de la mai mici, combinând oportunismul cu bune sentimente faţă de ţară, şi oportunişti mari, puţin "contaminaţi" de sentimentul datoriei, al responsabilităţii faţă de neam, şi ceva personaje de tipul mai agitat. Cei mai mulţi sunt, probabil, de pe zona umanistă, tineri fără experienţă, sau chiar personaje fără anvergură. Dovezi, în sensul unei colectări rapide şi mai puţin solide, a membrilor au fost plecarea Dianei Şoşoacă şi eliminările din partid, după alegeri, a unor personaje compromise, cum a fost cazul vestitului Francisc Tobă, a lui Nicolae Roman, sau Mircea Chelaru. 

Din motive de eterogenitate a "activului de partid", atât ca aspiraţii cât şi ca nivel intelectual şi de competenţe, partidul mizează mai mult pe gesturi şi declaraţii, unele chiar exotice, şi aproape de loc pe o prezenţă susţinută de competenţă, viziune, soluţii la problemele grele în care se zbate România. Un exemplu este lipsa aproape totală a partidului din dezbaterea privind dosarul energetic, agricultura, sau votarea legii de reînfiinţare a poliţiei politice. Lipsa specialiştilor reali a făcut şi ca Călin Georgescu, un personaj limitat şi dubios, să fie prezentat ca marele specialist - şi singurul, căci alţii nu au fost scoşi public de către AUR - marea stea a partidului şi speranţa salvării ţării.

Lipsa unei direcţii clare, asumată cu viziune şi determinare, este exemplificată şi de episodul cu participarea din Spania de la reuniunea partidelor identitare, în care Simion s-a înfăşurat în minciuni şi penibil. faptul că nmeni altul nu a rectificat la timp versiunea lui mă face să cred că totul a fost pus la cale împreună şi ceilalţi erau în cunoştinţă de cauză. Cel puţin Târziu şi alţii din conducere.

În această situaţie, disensiuni, certuri, eliminări şi contestări, rupturi sunt un pericol permanent. O decuplare a lui Simion de Târziu rămâne oricând posibilă, căci chiar dacă acum ea este negată - să ne amintim că şi ruperea Dianei a fost negată până în ultimul moment. 

Două consideraţii  

În principiu, în loc să faci la repezeală un partid, pe care apoi să te apuci să-l tot împarţi, şi să ameţeşti şi dezamăgeşti şi mai mult oamenii, mai bine rămâi la lupta de stradă.  

În acest caz însă, cum o altă variantă parlamentară pe zona identitară nu există, e de presupus că, după o eventuală despărţire, alături de segementul din AUR rămas în jurul lui Târziu-Lavric, va rămâne şi grosul votanţilor, ba chiar numărul lor poate creşte, Simion nefiind pe placul multor conservatori moderaţi, deranjaţi de stridenţele actualului co-preşedinte. 

O a doua consideraţie este aceea că, dacă în partid nu intră şi nu sunt promovaţi la vedere oameni competenţi şi cu experienţă, buni manageri de politici, cu soluţii realiste, partidul se va cantona într-o zonă a bulelor mediatice, se va plafona şi va cădea: în nesemnificativ sau dispariţie.

Celor deranjaţi de opiniile exprimate în această scurtă analiză le amintesc că avem nevoie de un partid solid, care să fie în stare să modifice cursul istoriei României şi consideraţiile de aici nu au în vedere lovirea AUR-ului, ci îmbunătățirea lui. Să le dorim succes.

 

Au pregătit Rusia şi China lovitura decisivă împotriva SUA?

 

Nu sunt sigur că vreun un țânțar NATO ar putea trece nestingherit granița rusă. Iar când un urs este amenințat letal, el nu se aşează, ci atacă cu un răget puternic. Atunci de ce acest ultimatum rusesc? Există mai multe motive plauzibile, dintre care multe nu se exclud reciproc. Aș dori să mă concentrez asupra unui aspect care nu a fost discutat încă.

Ultimii zece-douăzeci de ani ar putea fi caracterizați ca o rivalitate între dorința Chinei de a reechilibra economia mondială și efortul SUA de a menține supremația dolarului. China a crescut pe fondul consumerismului occidental. Economia occidentală nu poate absorbi decât o parte din producția în creștere a Chinei, iar această limită a fost în mod clar depășită. Pentru a-și continua dezvoltarea economică, China are nevoie de piețe de export "avansate" suplimentare pentru a-și susține clasa de mijloc în creștere. Aceasta este necesitatea chineză care stă la baza BRI: China nu poate crește fără ca lumea să crească odată cu ea.

Până de curând, China s-a mulțumit cu o strategie simplă: Să intre în câteva țări disparate la un moment dat și să demareze proiecte economice. Destul de curând, SUA au intervenit pentru a-i disciplina pe infractori; dar nu pot lovi pe toți deodată, trebuie făcute alegeri. Între timp, China se apropie de o altă serie de state cu încă mai multe proiecte economice. SUA se lasă încet-încet copleșită, în timp ce proiectele avansează cu doi pași înainte, un pas înapoi. Pe hârtie, pare o propunere costisitoare, dar asta este frumusețea, totul este plătit cu hârtie americană, în timp ce se acumulează aur. Toată această perioadă este comparabilă cu etapele de început și de mijloc ale unui joc de Go

Cu toate acestea, există un moment în care toate aceste mini-puncte economice trebuie să se consolideze într-un flux unificat de conexiuni pentru a-și realiza întregul potențial. Asta înseamnă că nu mai există interferențe militare americane și întreruperi economice/financiare. Se pare că acum intrăm în etapa târzie, când "ochiurile" trebuie să fie securizate și conectate.

Nu există nicio îndoială că ultima mișcare a Rusiei a fost pregătită și discutată de mult timp cu China. Putem presupune că există un obiectiv comun și că niciunul dintre evenimentele recente nu este o coincidență.

China și Rusia favorizează și promovează decontarea tranzacțiilor între monede. Yuanul digital (E-CNY, China Yuan electronic) este conceput în acest scop și tocmai și-a încheiat cu succes testele de funcționare. Este rezonabil să ne așteptăm la anunțul său oficial în viitorul apropiat. Există zvonuri că acest lucru se va face în timpul vizitei lui Putin la Jocurile Olimpice. Indiferent de data exactă a lansării, trebuie să se facă pregătiri împotriva rezistenței previzibile cele mai dure a SUA față de desfășurarea sa internațională. Nu mă îndoiesc că multe, dacă nu chiar majoritatea țărilor din Asia de Est vor încorpora cu ușurință noua iterație criptografică a yuanului. Cu toate acestea, evenimentele din Kazahstan, care au fost în mod clar prevăzute cu mare precizie, au deschis în mod esențial şi toate economiile din Asia Centrală pentru o eventuală utilizare a acestuia. Având în vedere angajamentul recent de 400 de miliarde de euro față de Iran și proiectele pakistaneze în curs de desfășurare, ele se pot adăuga cu plăcere la acest grup. India este liberă să se alăture oricând consideră că este în interesul său. Acest lucru ne aduce direct la ușa Orientului Mijlociu.

Să revedem acum pe scurt alegerile făcute de SUA în timpul jocului din etapa de mijloc. Deoarece Asia de Est era în creștere pentru a înlocui SUA și UE ca principal partener comercial al Chinei, Washingtonul a inițiat strategia "pivotului spre Est" pentru a le întrerupe impulsul. Din cauza stării jalnice atât a economiei, cât și a armatei lor, au fost nevoiți să "delege" UE sarcina de a bloca Rusia la granița sa vestică. Ucraina, în acest context, poate fi văzută ca un "pretext" pentru ca UE să activeze NATO în Europa de Est. Cu toate acestea, cum "pivotul spre Est" se clătina, ei trebuiau în continuare să apeleze la atuurile lor din Orientul Mijlociu. În acest scop, au conceput Acordurile Abraham pentru a delega în mod similar sarcina de a bloca "Axa șiită" Israelului și Statelor Golfului. Prima "victimă" a acestor acorduri infame a fost probabil dezertarea definitivă a Pakistanului la BRI, care a precipitat și mai mult debandada din Afganistan. Pentru a corecta această greșeală, au încercat apoi o altă formațiune cu India, Japonia și alte câteva țări, urmată de AUKUS, care s-au transformat amândouă în eșecuri, ghidate de același imperativ de a ușura presiunea asupra armatei lor, în încercarea de a rămâne relevante pe toate fronturile.

Pentru a controla Orientul Mijlociu, SUA au nevoie de controlul Europei, fie și numai pentru a-și asigura linia de aprovizionare. Iar pentru a influența Asia Centrală, trebuie să controleze Orientul Mijlociu. Până în prezent, Washingtonul a fost în esență cel care conducea, în timp ce Rusia și China își adaptau planurile la tot ceea ce li se arunca în cale. Prin prezentarea cererilor lor de securitate, Rusia semnalează fără echivoc că acum preia inițiativa. În timp ce întărirea armatei ucrainene a fost inițial concepută pentru a exercita presiuni asupra unei anumite reacții rusești, astfel încât să sporească angajamentul națiunilor europene de a urma linia anti-Rusia, acumularea de forțe rusești și exercițiile la scară largă care au rezultat au inversat efectiv presiunea. Cea mai mare parte a forțelor NATO sunt acum împotmolite pe frontul est-european într-o paranoia autoindusă, ceea ce restricționează sever posibila lor redistribuire în altă parte.

În urma ultimatumului rusesc, SUA se confruntă acum, în principiu, cu următoarele opțiuni. Semnează documentele, ceea ce, prin extensie, va însemna acordul de la Minsk și deschiderea NS2, dar va elibera întărirea NATO în Orientul Mijlociu, indiferent cât de inutil s-ar dovedi în cele din urmă acest lucru. Pentru că, dacă acest lucru se va întâmpla, Europa se va lega rapid "organic" la rețeaua asiatică și își va recupera cea mai mare parte a suveranității sale de la SUA. În acel moment, Orientul Mijlociu este pierdut.

Dacă nu se semnează, alegerea devine pierderea Orientului Mijlociu sau eliberarea presiunii în Asia de Est, în ambele cazuri China câștigă.

Dacă nu se consolidează Orientul Mijlociu, Pakistanul va fi urmat în curând de întreaga regiune. Deși ar putea exista câteva focuri de artificii în acest proces, odată ce praful se va liniști, BRI va privi direct în Africa, subminînd cu toată greutatea sa interesele europene și americane de pe acest continent. Dacă acest lucru se întâmplă, Europa cade.

În cele din urmă, dacă vor "salva" Orientul Mijlociu în detrimentul Asiei de Est, puterea asiatică va deveni de așa natură încât nimeni nu va scăpa mult timp de atracția sa gravitațională.

În acest context, nu este foarte greu de observat că, indiferent de regiunea pe care SUA decide să o abandoneze, este doar o chestiune de timp până când le vor pierde pe celelalte. Desigur, toate acestea presupunând că nu se prăbușesc mai întâi sub greutatea datoriilor lor. Vor înnebuni și vor încerca să arunce totul în aer? Pot doar să atest că singurul lucru mai mare decât idioțenia lor malefică este lașitatea lor.

"Rusia intenționează să își angajeze armele nucleare nu împotriva acelor țări în care a fost lansată împotriva Rusiei, ci împotriva orașelor-capcană în care au fost luate deciziile. Mai exact, este vorba de Washington, New York, Los Angeles, Chicago și alte orașe americane. Vă rog să înțelegeți pe deplin, în cazul în care armele nucleare americane sunt lansate din, de exemplu, Taiwan, sau Polonia, răspunsul va lovi New York sau Washington." - deputatul Dumei ruse, Evgheni Fiodorov.

Sursa:  https://thesaker.is/what-next/