Buzele Biancăi Drăgușanu au mai mult succes decât ochii bulbucați ai lui Dan Barna şi Dincă decât primarul de la Cotroceni, care nu ştie unde e Romania normală

Îl știți pe Klaus Iohannis? Este domnul acela care vorbește românește mai prost decât Viorica Dăncilă. Este scuzabil, unul a fost primar într-un orășel în care dialectul sașilor este la el acasă, iar celălalt a fost profesor de lucru manual, disciplină la care traforajul este unealta de bază a gândirii. De aici, probabil, și limbajul de rumeguș. Primul are la activ trei cărți despre care crede că el le-a scris, Viorica nu mai are nimic. Nici guvern sau șanse la alte alegeri, nici șofer, nici mașină la scară și nici aghiotant care să-i care geanta cu rujuri și cu oglinda pe care era pictată fața unei femei inteligente. Ambii trăiesc în România condusă de Klaus Iohannis.

Cetățeanul din orașul cu sași, nu atât de mulți încât să impresioneze, spunea în campania lui electorală că abia după eliminarea social-democraților de la guvernare se poate spune că pășim în România normală. Uite că a căzut guvernul ăla, cetățeanul a câștigat prezidențialele și România lui normală nu mai apare. Sau asta o fi?

Cât un plescăit de limbă

Răsfoiești presa de-o zi și începi să-ți faci o imagine. Raportul dintre maneliști, pițipoance, curve și parlamentari îi lasă în fund pe ultimii. Primii au mai multă căutare. Despre starlete și vedetele gonflate se scrie mai mult. Buzele Biancăi Drăgușanu au mai mult succes decât ochii bulbucați ai lui Dan Barna.

Sânii Sânzianei Buruiană fac mai multă audiență decât aparițiile lui Iohannis la televiziuni. Dacă-i elimini pe primii și-i înlocuiești cu interlopii, tot acolo ajungi, căci proporția le este defavorabilă parlamentarilor. Un băiat de cartier care mânuiește bine brișca valorează cât trei Cioloș și jumătate de Bușoi, liberalul. Un șef de clan face cât un grup europarlamentar cu Rareș Bogdan bonus, iar un mafiot cu greutate, care mai are de făcut șapte ani din cei 19 cu care l-a  fericit instanța, fără drept de liberare condiționată, cântărește cât toate declarațiile lui Ponta, Tăriceanu și Orban la un loc. Un Ciolacu simplu, la bucată, face cât un plescăit de limbă și un râgâit de bere într-un bar de manele.

A tunat și i-a adunat

Rareș Bogdan apare și zbiară că dacă Tăriceanu intră în PNL el demisionează. N-are decât, o poate face de pe acum, căci lumea se uită mai mult la trupul nevesti-sii când apare pe site-uri. Bogdan e genul modest, care dacă nu poate ajunge președinte la liberali, măcar președintele României să fie. Orban, alt personaj ciudat, nu înțelege apropourile lui Iohannis că ar trebui să demisioneze. Sigur, însă, va înțelege apropourile procurorilor care scormonesc în dosarele lui Nelu Iordache. Ministrul Agriculturii acuză fermierii că vor să ia doar banii din subvenții, nu și să facă performanțe. De ce să te uiți în gura lui când e mai ușor de digerat știrea  de alături, că zgomotele din stomac nu sunt generate doar de foame.

Cetățeanul ministru, care e pus pe desființarea magazinelor în care să-și desfacă fermierii produsele, este incapabil să înțeleagă de ce în 1907 se striga „Ne e foame”, iar acum se strigă „Ne-am săturat”. El pricepe numai că trebuie protejate supermarketurile de invazia de produse românești. Marcel Vela vrea să reorganizeze Jandarmeria pe regiuni, dar, dacă te uiți mai atent pe hartă, te ia cu nervi și tremurat. Seamănă perfect cu planul de federalizare a României și cu pierderea Transilvaniei în 2020, după unele voci. Ministrul ăsta ar face mai bine să o caute pe Mihaela Rădulescu, goală, pozele sunt la liber, poate îi mai trec ifosele de demnitar și se scufundă în simțăminte mai bărbătești.

Dincă, peste toți

Te izbești de o ministresă care face vizite inopinate în școli și trage cu urechea pe la ușile claselor, de o alta care face prezența la Casele de pensii în ajunul Anului Nou, de Bulai, deputat USR, care spune că Fecioara Maria a fost o mamă surogat și iar de anticipate. Energia consumată de neica nimeni parlamentari ar lumina un orăș măricel, dar nimeni nu le-a spus asta. Cum se gătesc rondelele de ceapă vs. anticipate, Tomac de la PMP vs. tatuajele unui mârlan misogin. Pensii stopate vs. Orban. Orban care ce?

Care orice, căci Orban este opozabil oricui, de la buna guvernare și până la adevăruri de care se împiedică. Klaus Iohannis președinte, Klaus Iohannis premier, Klaus Iohannis care le știe pe toate, ca un guru al neamului pe care, de fapt, îl minte. E atât de important, ca personaj, încât mai are puțin și vrea ca țara să-i prezinte onorul dimineața, la trezire. Peste toți tronează, însă, Gheorghe Dincă. Mai important decât Iohannis, decât Orban, decât Ciolacu’ de salvare a PSD, sau colacu’, niciodată nu știu cum e corect. Mai important decât justiția care nu știe cum să îngroape mai repede porcăria de la Caracal (am citat un ambasador), mai presus decât orice politică și mai abil decât orice profiler școlit la FBI. De când e Dincă în politică? De șase luni și, dacă iei la mână toate scrierile din presă despre el, constați că l-a bătut la scor de maidan chiar și pe Iohannis. România normală, după cum ziceam. Cea despre care primarul de la Cotroceni nu știe cum trebuie să arate. Doar așa, din vorbe, să mai pună proștii botul.

Autor: Valentin Boeru

Sursa: National.ro

Politica e invadată de proști imbecili, cultura de lumpenintelectuali, iar instituțiile statului colcăie de nulități

Vă dați seama ce cloacă e politica asta a noastră în condițiile în care personaje tragicomice gen Andrei Caramitru, Moise Guran, Marian Ceaușescu, Nicușor Dan, Dan Barna, Cosette Chichirău s.a.m.d. au loc în prim planul scenei? Cum adică să se uite cineva în gura lui Moise Guran? Sau a lui Andrei Caramitru?

Cum poate lua cineva în serios aberațiile pe care le spun ăștia? E clar că e ceva putred atât la noi, cât și în sistemul pe care l-am ales. Într-adevăr, democrația are păcatul fundamental de a reduce totul la cel mai mic numitor comun, însă sunt țări care reușesc să compenseze acest neajuns prin promovarea unor personalități menite a echilibra cumva balanța.

La noi e situația cea hidoasă: sistemul încurajează proștii și proștii îl acaparează. De-aceea nu se mai poate respira. Politica e invadată de proști imbecili, cultura de lumpenintelectuali, iar instituțiile statului colcăie de nulități. Sunt convins că mlaștina în care ne scufundăm nu se va putea corecta niciodată, astfel încât singura șansă de contracarare este dezvoltarea unei structuri paralele care să nu interfereze cu statul, sau, dacă o face, să o facă la modul minimal.

Spun toate acestea deoarece, la fiecare articol în care prezint neajunsurile sistemului în care-am fost târâți, mult prea mulți mă întreabă care sunt soluțiile. Singura soluție pe care o văd este ignorarea actualului stat și construirea unui alt stat bazat pe principii solide. Ridicarea de jos în sus, pe fundația solidă a rădăcinilor naționale, a principiilor noastre care ne eliberează, nu pe baza toxicelor ideologii de import.

Treptat, în perioada următoare, o să încerc să creionez ceva mai multe, invitându-vă să participați atât la partea de construcție intelectuală a acestui sistem, dar, mai ales, la cea fizică. Schimbarea României nu se mai poate face decât de jos în sus. Nu vă așteptați minuni că nu se vor întâmpla. Dacă vreți să schimbați ceva, schimbarea trebuie să fiți voi!

Autor: Dan Diaconu

Sursa: https://trenduri.blogspot.com/2020/01/statul-esuat-si-posibila-solutie.html

Diavolul ştie şi tremură

Recent, într-o seară, m-am uitat la un film, ceva ce se întâmplă foarte rar. Am văzut „O viață ascunsă”, regizat de Terrence Malick, care prezintă povestea unui catolic și a familie sale care au refuzat să jure credință lui Hitler în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. El are o moarte martirică iar povestea se bazează pe fapte reale. Trăind într-o vale mică din munții Austriei, viața sa era oricum ceva ascuns. Când refuzul său de a se plia pe cererile Statului a ieșit la iveală, el a început să audă mantra „Nimeni nu va ști ce faci”. O aude de la vecini, de la Biserică, de la familie și în cele din urmă chiar de la autoritățile înseși. Este cel mai modern sentiment prezent în film. Că el se comportă ca și cum toate acestea nu contează îl arată ca fiind printre cele mai creștine personaje apărute pe ecran vreodată.

Ce contează în viața ta?

„Fă o schimbare”

„Fă ca viața ta să conteze”

„Este ceva important”

„Am votat”

Un lung pomelnic de lozinci întăresc ideea că „a schimba” lucrurile, chiar și în cel mai mic mod cu putință, reprezintă criteriul după care trebuie măsurată viața. Este tocmai esența minciunii care poartă numele de modernitate. Pur și simplu nu noi suntem conducătorii istoriei. Chiar și aceia care se imaginează (sau pe care noi ni-i imaginăm) a fi mari schimbători ai evenimentelor istorice nu sunt conducătorii istoriei. Hitler și Mussolini nu conduceau istoria. Churchill și FDR nu conduceau istoria. Nimeni cu o funcție politică (nici măcar toți adunați la un lor) nu conduc istoria.

Dumnezeu singur conduce istoria.

“De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? ” (Matei 6:25–30)

Din experiența mea o astfel de declarație produce imediat un efect de „ripostă”, în care oamenii se întreabă dacă eu cred că deciziile și faptele noastre contează sau nu. Subscriu rapid ideii că deciziile și faptele noastre contează, dar nu din motivul pe care îl propune modernitatea. Ce contează este cum Îi răspundem lui Dumnezeu și poruncilor Sale (care sunt o icoană verbală a lui Dumnezeu). Lumea nu este o zonă neutră, un aranjament secular în care acțiunea umană este realitatea definitorie și determinantă. Noi nu am fost lăsați să creăm lumea, ci să trăim în ea.

Anumite aspecte ale acestei distincții le pot părea multora a fi o chestiune de semantică. Noi luăm într-adevăr decizii, iar deciziile noastre au consecințe. Totuși, când aceasta este calea principală prin care ne vedem relațiile noastre, apare o distorsiune subtilă care ne conduce la consecinţe idolatre și dezastruoase.

Lumea modernă este dominată de cultul politicii. Nu există o cale mai bună de a descrie cum ne imaginăm noi că funcționează lucrurile. Indiferent de protestele noastre că nu e aşa, oamenii contemporani cred într-o lume seculară – o lume care operează conform propriilor legi și principii (cauză și efect) – și unde cei care au putere sunt cei capabili „să facă să se întâmple lucrurile”. Puterea este înțeleasă ca fiind egală cu coerciția (sau cu „autoritatea” coercitivă) și bogăția (abilitatea de a plăti oamenii să facă ceea ce vrei). Apogeul acestei puteri este identificat cu statul. Din acest punct de vedere, noi înțelegem „politica” a fi mijlocul principal de control și modelare a lumii. Aceasta este viața trăită ca un cult. Ni se spune (și suntem de acord cu acest lucru) că ceea ce numim „stat” controlează și modelează lumea, iar acest rol este cel legitim. Orice contestare este primită fie cu vreo două versete din Scriptură (dacă ești creștin) sau cu o respingere disprețuitoare ca și cum ai fi un nebun (poate un nebun de tip Amish).

Mare parte din acest cult a fost creat în creuzetul modernității. În inima sa, modernitea și toate formele sale politice învață că modelarea și controlul istoriei reprezintă tocmai rolul statului. El este agentul schimbării. Dacă există cineva care rezistă acestei pretenții sau refuză să participe, atunci el este învinuit de eșec în a-şi asuma responsabilitatea. Este un cult care cere participarea noastră (iar în asta constă esența unui cult).

Filmul lui Malick se încheie cu un citat din „Middlemarch” al lui George Eliot: „ …mare parte din binele lumii se sprijină parțial pe acte neistorice; iar că lucrurile nu stau atât de rău cu mine și cu tine, cum ar fi putut să stea, se datorează în parte celor care au trăit în credință o viață ascunsă și care se odihnesc în morminte părăsite.”

Aș merge chiar mai departe decât Eliot. Viața ascunsă este singura viața adevărată, iar ceea ce se numește „viață istorică” este puțin mai mult decât propagandă. Propaganda nu slujește realității de zi cu zi în care trăim fiecare dintre noi. Mai degrabă le dă putere celor care vor să agreseze fără mustrarea conștiinței.

Cu ani în urmă, într-o conversație cu fratele meu mai mare, am ajuns la subiectul călugărilor și pustnicilor. Fratele meu admira nevoința și credința lor, dar adăuga îngrijorarea modernă. „Cine știe că ei sunt acolo?” Răspunsul meu a fost atunci: „diavolul știe și tremură”.

Dar chiar și asta pare o concesie prea mare făcută „istoriei”. Existența noastră nu are nevoie să fie justificată sau măsurată de luptele ei. Viața noastră este un dar și este făcută pentru a fi trăită. Trăirea este înțeleasă a fi o trăire a plinătății divine, descoperită fără întrerupere în fiecare moment.

Viețile noastre nu sunt cu adevărat „ascunse”. Mai degrabă, ele sunt văzute de Dumnezeu. Marea ironie prezentă în film, ca de altfel în fiecare viață modernă, este că protagonistul trăiește în conștiința faptului că este văzut de Dumnezeu. Doar ignorând această realitate modernitatea poate acționa cu importanța pe care și-o dă.

Sursa:  http://contramundum.ro/2020/01/16/o-viata-ascunsa/