vineri, 29 martie 2019

Strategia antinaţională pentru colonizarea României


România nu are o strategie naţională pentru readucerea acasă a românilor plecaţi la muncă în străinătate, nu are una pentru stimularea creşterii demografice, dar are una privind migraţia. Mai precis, a avut una pentru perioada 2015-2018 şi pregăteşte o alta pentru 2019-2022. Este vorba, evident, despre migratorii care, pe diverse căi, ajung în România.
CONSTITUŢIA ROMÂNIEI
Articolul 3
(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine.
Articolul 11
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.
Aceste două articole ale Constituţiei sunt încălcate flagrant, cu bună ştiinţă, de către guvernele României, începând din  2014, prin obiectivele acestei strategii naţionale privind imigraţia, prin care se pune în practică, după cum voi arăta, programat şi minuţios, tocmai o astfel de colonizare.
Respectiva strategie, împreună cu Planul de acţiune pe perioada 2019-2022, care urmează să fie oficializate printr-o hotărâre de guvern, au făcut obiectul unei aşa-zise dezbateri publice organizată de Ministerul Administraţiei şi Internelor, împreună cu reprezentanţii altor instituţii implicate. Dezbaterea a fost dezbatere doar cu numele, pentru că cei de mai sus au urmărit doar bifarea acestei cerinţe legale şi recunoaşterea strategiei de către ong-urile participante.  Discuţia de contestare privind spiritul şi litera documentelor respective a fost refuzată virulent. S-a menţionat cu obstinaţie că nu se poate discuta nimic altceva decât aducerea de mici îmbunătăţiri la aceste documente, evident în sensul ungerii mecanismului, nu al gripării lui. Documentele prezentate lucrează toate cu obligativitatea primirii de migratori, adică strămutarea de populaţie, nu oferă cifre privind dimensionarea acestei colonizări şi nici asupra cheltuielilor implicate uriaşe.
Obiectivul strategic general al strategiei,
Dezvoltarea unor canale de migraţie legală, în detrimentul imigraţiei ilegale prin conştientizarea străinilor sau potenţialilor imigranţi de beneficiile care pot apărea urmare a unei migraţii legale şi neutilizarea reţelelor sau a facilitatorilor pentru a pătrunde pe teritoriul României în mod ilegal.
este o formulare mai stufoasă, dar identică ca sens, cu 'Pactului global pentru o migraţie sigură, ordonată şi reglementată'' (faceţi comparaţia) semnat anul trecut la Maracheş şi votat ca rezoluţie a ONU. Tradus, înseamnă crearea de rute permanente de migraţie declarate legale, pe care se vor putea deplasa oricâte zeci şi sute de milioane de migratori, şi colonizarea pe teritoriul statelor europene a unor populaţii de pe alte continente. Evident, nu va mai exista migraţie ilegală, căci totul va fi legal, plătit, cu transport asigurat, fără obligaţia de a munci, dar cu drepturi superioare localnicilor. De fapt, chiar distincţie dintre cele două categorii, legali şi ilegali, se pierde şi în explicaţiile strategiei, care se împotmoleşte în primirea şi susţinerea tuturor.
Ca şi pactul de la Maracheş, strategia „consideră fluxurile migratorii un fenomen unitar care nu este diferențiat de la caz la caz, dar proclamat ca un  fenomen pozitiv pentru toată lumea. Nu face distincția în mod serios între refugiații politici și imigranții ilegali, necesitând pentru fiecare dintre aceștia un nivel ridicat de servicii pe care țara gazdă trebuie să se angajeze să le ofere” – după cum arăta subsecretarul pentru afaceri externe al guvernului de la Roma, Guglielmo Picchi, motivând refuzul Italiei de a semna pactul.
Un alt punct comun cu acest pact (sub a cărui tutelă strategia stă de fapt în întregime) este operarea şi în strategie, chiar dacă nu declarată direct, cu migraţia ca fiind un drept al omului. Dacă migrația este un drept, atunci nu se mai poate opera nicio distincție între cei care emigrează din cauza unei ameninţări reale, și între cei care emigrează din motive economice, între cei legali şi cei ilegali, devenind toţi la fel de îndreptăţiţi să rămână pe noile teritorii. Această abordare a  autorilor documentului este dezvăluită prin abandonarea pe parcursul acestuia a termenului imigraţie, prezent în titlul documntului şi în unele pasaje iniţiale, în favoarea celui de migraţie, declarată de ONU, după cum am semnalat, un drept al omului.
După semnarea şi votarea Pactului pentru migraţie, ni s-a spus, de către oficialii români, că acesta nu e obligatoriu şi că nu există repercursiuni juridice. Şi, totuşi, ele există. România fiind membră a UE, și nu numai a ONU, Tratatul UE de la Lisabona spune limpede că Uniunea și, deci, statele membre, se angajează, de astă dată cu forță obligatorie din punct de vedere juridic, să respecte Carta ONU și hotărârile acestei organizații, acționând totodată pentru a le face respectate. Şi iată că spiritul şi litera acestui pact o regăsim cu vigoare în strategia naţională de migraţie a României.
Prin această strategie, statul român arată că ascultă doar de ordinele primite din afară şi nu ia absolut de loc în calcul faptul, dovedit clar de realitatea sumbră din statele occidentale, că amestecul unor culturi atât de diferite nu este posibil. Aşa că nu există integrare decât în procente de o singură cifră, maxim până spre 20 %, peste tot având în schimb ghetoizarea migratorilor, atentate, violuri, jafuri, tâlhării, reţele tot mai mari de trafic de persoane, droguri, arme, tribunale sharia, reţele de exploatare prin prostituţiea minorilor, pedofilie, mutilarea minorelor, ciocniri între localnici şi migratori. Şi nu există nici referirea la exemplele europene care refuză primirea de migratori.
Ce îşi propune guvernul
Foarte concis (documentul are aproape 30 de pagini) iată ce îşi propune această strategie şi de ce susţinem că prin ea se încearcă colonizarea, sub masca integrării, a unor populaţii străine (pedalându-se excesiv pe nevoia de forţă de muncă şi pe scăderea demografică, pe care documentul ni le repetă cu obstinaţie):
-          se va redimensiona, prin extindere, reţeaua instituţiilor care se ocupă de migratori
-          se vor redimensiona centrele de primire
-          se vor achiziţiona alte clădiri, apartamente, case
-          se va şcolariza tot mai mult personal care să se ocupe de ei
-          se vor crea noi instituţii
-          se va modifica legislaţia, inclusiv în domeniul învăţământului, pentru integrarea copiilor migratorilor (în scoli, probabil, în sensul scoaterii religiei, crucilor, icoanelor şi a tot ceea ce este creştin)
-          asigurarea de gratuităţi în sistemul de învăţământ şi de sănătate
-          se vor crea programe informatice dedicate
-          se va facilita obţinerea de locuinţe ieftine (o discriminare crasă în defavoarea românilor care nu beneficiază de astfel de programe)
-          cursuri de limbă şi de calificare profesională
-          facilitarea angajării lor
-          modificarea regimului de obţinere a cetăţeniei pentru o mai uşoară şi rapidă procedură.
Acum, dacă citiţi toate cele de mai sus, dacă urmăriţi indicaţiile imperative din afară şi dacă luaţi în calcul că, legal sau ilegaL, migratorul sosit aici, aici rămâne (ca dovadă şi numărul redus al celor returnaţi până acum) cam care este concluzia care se deprinde, dacă nu cea că s-a creat, şi se încearcă amplificarea lui, un sistem pentru aşezarea definitivă a migratorilor în România, adică colonizarea.
De remarcat că toată această politică se duce în condiţiile în care în toate sondajele de opinie românii s-au pronunţat peste 80 % împotriva migraţiei pe teritoriul României.
De loc nesemnificativ este şi numărul migratorilor existenţi deja în ţară. Dintr-un răspuns al MAI aflăm că în acest moment există aproape 11.000 de cereri de azil, dar numărul real al migratorilor poate fi mult mai mare în condiţiile în care nu toţi migratorii depun cerere. Un alt detaliu important, cei mai mulţi provin din Irak şi Siria, rone în care războaiele s-au încheiat, şi din state în care nu există conflicte: Pakistan, India, Bangladesh etc.
Numărul acestora şi amploarea sistemului gândit a se ocupa de ei au o importanţă deosebită şi din punctul de vedere al reurselor financiare uriaşe pe care le presupun toate instituţiile, programele, facilităţile implicate. Iar acest efort urmează a fi susţinut în proporţie covârşitoare de la bugetul de stat, adică de românii pentru care nu avem niciun fel de strategii pozitive.

marți, 19 martie 2019

În Serbia, Vestul încearcă o lovitură de stat portocalie


Într-o postare pe FB vorbeam despre loviturile de stat portocalii în desfăşurare în Venezuela, România, Algeria, Serbia, Ungaria şi Polonia. Evident, în faze diferite şi cu ritmuri diferite. Dar cu aceiaşi organizatori: armatele de mercenari media, politici şi militari din statele occidentale, în frunte cu SUA, aflate la rândul lor la comanda mafiei bancare globaliste.
Înainte de a prezenta evenimentele din Serbia, să ne oprim o clipă asupra a ceea ce uneşte toate aceste state aflate astăzi în colimatorul organizatorilor noii ordini mondiale: ele sunt colonii, dar nu de tot, nu complet, mai există un segment politic, care are propriile interese şi care încearcă, cu motivaţii morale şi/sau imorale, să păstreze această ultimă redută a suveranităţii naţionale. Sunt respinse şi condamnate cu furie de către instituţiile internaţionale ale mafiei bancare globaliste (vezi, UE, ONU) politicile pro-identitare, proviaţă, anti neo-marxism sexual, refuzul amestecării rasiale prin primirea migratorilor, dimensiuni care califică politica acestor state ca fiind într-o măsură mai mică sau mai mare îndependentă.
În toate loviturile de stat portocalii un rol important l-a avut şi îl are media, cea care pregăteşte terenul, lansează primele diversiuni, vine cu concluzii definitive fără dovezi sau din dovezi false, îi numeşte pe cei buni şi pe cei răi după cum urmează directivele venite din afară, îndeamnă la revoltă şi participă efectiv la lovitura de stat.
În Serbia sunt manifestaţii începând din decembrie 2018 împotriva actualei puteri şi, cu precădere, a preşedintelui Vucic. Demonstaţiile au început ca urmare a unui aşa-zisei agresări de către necunoscuţi a unui politician de opoziţie Borko Stefanovic liderul unui mic partid de stânga.
Divizia media a loviturii de stat
Analiza punerii în scenă a acestei lovituri de stat cu ajutorul media, o face Tim Kirby în The Stench of Color Revolution in Serbia, la care voi face referire în acest capitol.
După cum ne spune BBC-ul, demonstranţii afirmă că oamenii lui Vucic au făcut agresiunea şi că preşedintele a preluat controlul media şi atacă opoziţia şi jurnaliştii. Asta deşi singurele evenimente aduse ca mărturii în sprijinul acestei afirmaţii sunt incendierea casei unui ziarist şi uciderea (nelămurită) în 2017 a unui dubios politician sârb din Kosovo-ul controlat de mafie de sus şi până jos;  nu este prezentat niciun motiv de atacare a lui Stefanovic; şi nu este adusă nicio dovadă care să susţină cele de mai sus. Concluzia celui care citeşte un astfel de comentariu este că în Serbia există un climat de teroare, opoziţia e hărţuită şi nedreptăţită, manifestanţii sunt oameni normali, care nu au ce face şi ies toată ziua pe străzi pentru nişte motive destul de neclare şi pentru toate vinovat este Vucic.
Conform Euronews, manifestanţii cer mai multă libertate a media şi o mai mare prezenţă a opoziţiei pe media publică, cât şi sfârşitul atacurilor contra jurnaliştilor şi personalităţilor opoziţiei.
Pentru a-l îngropa definitiv pe Vucic, Euronews aminteşte faptul că este cunoscut ca un naţionalist (echivalent cu nazist), adică un individ demn de tot dispreţul şi condamnarea publică. (Şi nu numai, ci şi cea penală.) Întâmplător sau mai degrabă articolul foloseşte o fotografie în care Vucic apare alături de Putin, chiar dacă există pe net nenumărate fotografii în care poate fi văzut cu alţi şefi de stat. Sugestia este clară: Vucik este, deci un rău, alături de cel mai fioros „rău”.
Deutsche Welle, merge mai departe şi îl caracterizează pe preşedintele sârb ca fiind un ultra-naţionalist (adică, ultra-nazist) şi afirmă că motivaţiile manifestanţilor se referă la ceea ce ei numesc un climat de „violenţă politică” creat de Vucik şi Partidul progresist sârb pe care îl conduce. Evident, nu este prezentată nicio altă dovadă, în afara celor trei cazuri menţionate anterior, a acestui climat de violenţă pentru că, în buna tradiţie a presei globaliste, o afirmaţie a ei este un adevăr absolut oricât de bizară şi fantasmagorică ar fi ea.
Pe de altă parte, chiar DW recunoaşte că revendicările sunt vagi: Partidele de opoziţie sârbe rămân puternic divizate, dar liderii lor şi alţi membri s-au alăturat protestelor, împreună cu studenţi şi profesori, avocaţi, judecători, scriitori, actori şi cântăreţi. Lista revendicărilor rămâne vagă, organizatorii fiind susţinuţi de zeci de partide şi grupuri care refuză să se plaseze sub umbrela politicienilor din opoziţie.
Două observaţii la citatul de mai sus: 1. Comparaţi componenţa manifestanţilor cu cea din România. 2. Dacă lista este vagă – adică neconcludentă, lipsită de concreteţe, neconvingătoare – ce îi scoate pe manifestanţi în stradă?
Concluzia lui Kirby, cu care am să închei referirea la analiza lui, este că media europeană ne cere să credem că:
·         Există un climat de violenţă şi Vucic este responsabil 100 % (schimbare de regim justificată)
·         Manifestanţii sunt numeroşi („mii”) şi reprezintă sârbul mediu dezgustat de Vucic (schimbare de regim justificată).
·         Vucic este un soi de ultra-mega nazist pentru că nu-i este ruşină să fie sârb şi a vorbit cu Putin (schimbare de regim justificată).
·         Revendicările foarte vagi ale manifestanţilor trebuie satisfăcute, chiar dacă este imposibil (schimbare de regim justificată).
Vucic era până de curând lăudat de Occident
Şi totuşi, până acum nici un an, preşedintele sârb era aspru criticat dinspre presa rusă şi lăudat de UE şi NATO, instituţii cu care Serbia are un preacord de aderare, UE, şi unul de cooperare, NATO.
Iată ce spunea în noimebrie 2017 site-ul rus geopolitika.ru într-o analiză dedicată preşedintelui Vucic:
Când Aleksandar Vucic a venit la putere în 2012, a spus că va guverna până în 2020. Vucic nu este un ghicitor, el numai a spus public ceea ce i se spusese în secret de către cei care l-au ajutat să ajungă la putere. Adică de serviciile secrete vestice. Partidul Progresit Sârb a fost adus la putere din cauza „insuficientei cooperări” a lui Boris Tadic, preşedintele Serbiei de la acel moment. Tadic a fost eliminat din două motive. A refuzat recunoaşterea independenţei Kosovo şi a semnat un acord de gaze cu Rusia. În ochii serviciilor secrete vestice, Aleksandar Vucic este similar cu Milo Djukanovic, dictatorul muntenegrean şi cel mai bun vasal al SUA în Balcani. Odată cu venirea la putere a lui Vucic, trădarea intereselor naţionale sârbe s-a accelerat. El a început imediat trădarea pe faţă a Kosovo. Acesta este punctul central al interesului vestic în Serbia. Vucic a promis Vestului că va scoate Kosovo din Constituţia Serbiei, renunţând astfel la orice drepturi de proprietate legitime şi legale ale Republicii Serbia, ale cetăţenilor săi, la moştenirea culturală din Kosovo, la drepturile omului, autonomia esenţială, interesele economice.
Un alt site rus, eurasiadaily.com, se întreba, în mai 2017, de ce îl mai sprijină Moscova pe Vucic, care acţionează împotriva intereselor ei şi, evident, ale Serbiei, enumerând o serie de dovezi de inamiciţie faţă de Rusia şi de supunere faţă de Vest. Dovada principală a trădării intereselor sârbe şi ruse fiind  participarea acestuia, pe 17 mai 2018, la samitul EU-Balcanii de Vest, ţinut la Sofia, şi la care Kosovo a fost invitat ca stat de acelaşi nivel cu celelalte. Din partea UE, Spania a refuzat participarea exact din acest motiv. Vucic însă s-a dus, ceea ce a însemnat o recunoaştere de facto a independenţei Kosovo.
Dar, după cum am spus, imaginea lui Vucic dinspre Vest era (încă) cu totul alta.
La masa rotundă a Forumului de securitate de la Belgrad, octombrie 2017, în discuţia despre cum „Parteneriatul NATO-Serbia contribuie la securitatea Balcanilor de vest” generalul Rose Gottemoeller, secretarul general adjunct al NATO declara încântat:
Da. În mod clar, Secretarul general, Jens Stoltenberg, are legături excelente aici în Serbia. De-abia aşteaptă să-l primească pe preşedintele Vucic la sediul alianţei pe la jumătatea lui noiembrie. Deci, munca lor continuă împreună, cred, a fost foarte importantă pentru securitatea voastră şi, de asemenea, pentru securitatea întregii comunităţi a aliaţilor şi partenerilor NATO.
În aprilie 2018 vicepreşedintele Comisiei europene, comisarul Mogherini, în vizită la Belgrad, vorbea laudativ despre Serbia, deci şi despre conducerea ei: „Aş vrea să subliniez că Serbia a făcut ceea ce trebuia în direcţia corectă. Este clar că negocierile cu Serbia avansează bine pe calea integrării în UE a ţării, cu 12 capitole închise, din cele 35 deschise în cadrul negocierilor şi cu perspectiva de a deschide alte capitole sub actuala preşedinţie bulgară a UE. Sunt impresionată de energia, angajamentul, ambiţiile şi disponibilitatea tuturor de a continua pe calea reformei.”
De notat că înainte de întâlnirea cu Vucic şi de declaraţiile de mai sus, Mogherini se întâlnise cu reprezentanţi ai societăţii civile şi ai opoziţiei. Nici urmă de dictator, ultranaţionalist, violenţă contra opoziţiei şi a jurnaliştilor.
Sfârşitul lui Vucic şi al Serbiei – în varianta Departamentului de Stat. Dar, probabil, nu şi a Rusiei.
Ce s-a întâmplat între aceste date recente şi declanşarea loviturii de stat, semn al aşezării lui Vucic şi a partidului său în rândul neascultătorilor şi lipsiţilor de încredere politicieni locali ai centrului şi sud-estului Europei, cu urmarea că nesupunerea trebuia pedepsită, iar rebelii înlocuiţi cu cei dispuşi să facă orice pentru banii primiţi de afară şi permisiunea de a se juca de-a puternicii locali?
Iată un posibil răspuns apărut în cotidinaul sârb Blic, citat de reţeaua media sârbă B92 , care vorbeşte despre un eveniment petrecut tot în mai 2018: ultimatumul dat Serbiei de către Vest sub forma unui nou plan pentru rezolvarea problemei Kosovo, înmânat luiVucic înaintea participării lui la Moscova, la sărbătorirea zilei victoriei. Planul a fost respins şi în toamnă au început demonstraţiile în care se cere demisia lui Vucic.
Un reprezentant al uneia dintre organizaţiile neguvernamentale sârbe a confirmat contidianului Blic că Wess Mitchell a prezentat noua propunere a Vestului conducerii ong-urile sârbe. El a participat la o întâlnire cu diplomatul american, în timpul căreia Mitchell s-a exprimat foarte deschis.Dacă Vucic nu este de acord cu propunerea, sunt alţii care vor fi. Respingerea planului va fi sfârşitul atât pentru Vucic cât şi pentru Serbial-a citat Blic pe reprezentantul ong-ului.
Vucic a primit un document, care oferă mai mult decât i s-a oferit Serbiei anterior, şi aceasta este o premisă pozitivă. Dar propunerea este încă neacceptabilă pentru preşedinte. El înţelege că aceasta este o „propunere indecentă” a Vestului cu care nu se poate prezenta în faţa cetăţenilor” a declarat ziarului o sursă apropiată preşedintelui Vucic.
Propunerea, este de presupus, a fost discutată de Vucic cu Putin în timpul mai sus menţionatei vizite în Rusia. În ianuarie 2019, Putin vizitează Serbia, ocazie cu care este întâmpinat călduros de populaţie şi se semnează mai multe acorduri comerciale. Este evocată şi posibilitatea ajungerii TurkStream până în Serbia.  Rusia îşi reafirmă astfel interesul pentru zona Balcanilor şi în mod special pentru Serbia (vezi, anterior, Siria şi Venezuela). Discuţiile despre Kosovo rămân blocate. Manifestanţii devin tot mai violenţi, încercă să intre în Preşedinţie, ocupă temporar televiziunea publică, şi înconjoară reşedinţa preşedintelui încercând să parcheze un camion lângă aceasta. Motivul lor, aşa cum este prezentat de toate canalele de ştiri, rămâne în continuare faptul că Vucic subminează libertatea presei.
Este toată populaţia de acord cu cei care sunt în stradă? Se pare că nu, după cum ne spune, fără să vrea, tot media, mai precis The Times: Imaginea zecilor de mii de sârbi jubilând, care au ieşit pe străzi să-l întâmpine pe preşedintele Putin ieri la Belgrad ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru Europa. Categorisirea acestora ca duşmani ai Vestului spune destul de clar acest lucru.
Circa 90 % dintre intelectualii participanţi la „dialgul intern privind Kosovo” preferă un conflict îngheţat, oricărei soluţii care ar afecta interesele Serbiei.
Dacă ar trebui să aleagă între Kosovo şi UE, 80 % dintre sârbi ar alege Kosovo.

luni, 25 februarie 2019

OAMENI POLITICI CREŞTINI, NU POLITICIENI DE MUCAVA, SLUGI ALE MAFIEI BANCARE GLOBALISTE


Toată lumea este de acord că trebuie un alt soi de politică şi, prin urmare de politicieni. Sintagma curentă este cea de "nouă clasă politică".  Toţi o folosesc, dar nimeni nu o defineşte clar.
Politica este în final administrarea treburilor unui stat şi se poate face în felurite formule instituţionale. În ceea ce priveşte însă rezultatele acesteia, putem despărţi ca existând două tipuri: politica dusă pentru avantajele unui număr redus de beneficiari din societate, grupaţi în reţea mafiotă politicieni-oameni de afaceri-funcţionari, şi cea dusă pentru avantajele întregii societăţi. Pentru o astfel de politică este însă necesar ca omenii implicaţi să fie ei înşişi devotaţi binelui întregii societăţi şi fiecărui membru în parte. 
Acum, de exemplu, ni se spune că trebuie să înlocuim corupţii cu cei pro-Europa, de parcă a fi pro-european - într-o Europă măcinată de o deviere gravă către autodistrugere, cu grave probleme de spiritualitate şi de moralitate, cuprinsă de un duh nihilist terminator - ar garanta şi o politică pentru oameni. Realitatea din Occident ne arată însă exact contrariul.   
Da, avem nevoie de o politică nouă şi de alţi oameni politici; dar avem nevoie de o politică aşezată pe un fundament creştin care să plece de la faptul simplu că există şi ceilalţi şi că trebuie să lucrăm şi să trăim pentru ei. Avem nevoie de oameni politici îndreptaţi spre aproapele lor.
Grija faţă de celălalt, (grijă izvorâtă nu din activism, ci din credinţa în Dumnezeu, în lumea Lui şi în ordinea Lui în care eşti parte) interesul constant pentru el pornit din iubirea creştină, aşa cum am definit-o mai sus, stau la baza sentimentului politic care determină acţiunea politică individuală a fiecăruia dintre noi, indiferent dacă suntem sau nu într-o structură politică organizată. De existenţa acestui sentiment politic depinde activitatea politică îndreptată către folosul fiecăruia, dar şi al comunităţii ca ansamblu de persoane şi nu de indivizi.
Este nevoie de politică pe fundament creştin pentru ca politica să fie făcută pentru ceilalţi şi nu pentru sine – oricum ar suna acest sine, de la propria persoană, la familia, clanul, haita de prădători, banda de tâlhari, mafia din care politicianul face parte.
Este nevoie de o politică creştină pentru ca această îndreptare către ceilalţi, acest întru ceilalţi să fie real şi durabil. Numai acest fel de aşezare în ecuaţia existenţei, în relaţia cu aproapele, dă tărie, claritate, omenie şi eficienţă actului politic. Numai astfel omul politic poate fi consecvent cu vorbele sale.
Aceasta este baza pe care trebuie să se construiască. Iar construcţia să nu însemne numai asigurarea hranei, locuinţei, locului de muncă, hainelor etc. (necesare şi ele), cât educarea în spiritul acestui principiu de bază, creşterea unui om armonios, echilibrat între ceea ce îi este necesar trupului ca să trăiască aici, şi  ceea ce ne este de folos pentru a ne câştiga mântuirea.

miercuri, 20 februarie 2019

Pun ruşii mâna pe Europa de est şi centrală? - North stream 2, reconfigurarea Europei şi „gazele” României (2)


Cine pierde
Mulţi analişti şi jurnalişti se grăbesc să plângă „en gros” soarta statelor central şi est-europene, prezentate ca marile perdante în această nouă configuraţie energetică a Europei. Situaţia regiunii este însă mult mai variată, şi pentru unele dintre ele, cum ar fi cele din sud, noile circuite sunt chiar avantajoase.
UCRAINA este cea care pierde cel mai mult şi pierde pe toată linia; adică şi economic, adâncind haosul în care se află, şi geopolitic. Chiar dacă obligaţia Rusiei de a menţine alimentarea prin gazoductele „Drujba” şi „Soiuz”, care trec pe teritoriul ucraineean este menţionată în toate poziţionările vestice, inclusiv ale Germaniei, dincolo de declaraţii nu există nimic: nicio sancţiune, nicio clauză care să penalizeze Rusia. Pierderile Ucrainei sunt tot mai mari, taxele de tranzitare scăzând de la circa 4 miliarde de euro în 2013, la 2 în 2015 şi la în jur de 600 milioane în 2017, iar alimentarea internă din acest gazoduct la zero, statul cumpărând gazele exportate de Rusia în Vest, din Slovacia, Polonia şi Ungaria.
Odată cu finalizarea şi deschiderea NS2, transportul de gaze pe vechiul traseu va scădea rapid până la zero în câţiva ani, Rusia având în acest sens acoperirea vechimii acestor condute (aproape 60 de ani de funcţionare) şi necesităţii reabilitării complete a traseului, cu costuri cât jumătate din NS2. Moscova nu este interesată în această variantă nu numai din cauza stării de beligeranţă, declanşată după lovitura de stat de la Kiev din 2014, ci chiar din cauze comerciale cu vechime, care au dus la reducerea sau închiderea livrării gazelor în trecut în 2005 şi 2009. Motivul: deşi era într-o perioadă de mare prietenie cu Rusia şi primea gaze la un preţ de sub jumătate din cel practicat cu alţi parteneri, Ucraina nu reuşea/nu voia să plătească, acumulând datorii semnificative; în plus sustrăgea din gazele care tranzitau către Vest.
Reabilitarea acestui traseu ar putea demara dacă Ucraina acceptă completa reformare a pieţei de gaze; adică, implementarea celui de-al Treilea Pachet pe Energie al UE, privatizarea Naftogaz şi stabilirea unei autorităţi de reglementare independente, sporirea puterilor de supravegehere şi intervenţie a Comunităţii energiei pe teritoriul Ucrainei. După ce toate acestea ar fi realizate, ar putea fi format un consorţiu internaţional pe baza reţelei ucraineene de transport a gazelor. Această variantă este aproape imposibilă date fiind: intrarea în funcţiune a NS2, investiţiile masive necesare, inclusiv din partea companiiloor vest-europene, care aşteaptă să-şi recupeteze banii investiţi în NS2, parteneriatul funcţional dintre acestea şi Gazprom, volumul scăzut care ar mai trece pe acest gazoduct (Germania şi UE condiţionează cu măcar 15- 20 de mldmc/an), care nu justifică cele 5 miliarde de euro necesare reabilitării, situaţia instabilă a statului ucraineean şi viitorul incert al acestuia, dezinteresesul complet al Moscovei, scăderea importanţei geopolitice a Ucrainei odată cu pornirea NS2 şi dezvoltarea fisurii dintre Europa şi SUA, posibilitatea intrării în comă indusă a NATO, realinierea statelor central şi est-europene conform noii realităţi energetice şi geopolitice.
Trebuie să mai amintim şi de ocolirea Ucrainei pe la sud, pe coridorul Turkstream, care traversează Marea Neagră de la Anapa la Kiyikoi şi va pompa către Turcia circa 31,5 mldmc/an. Dintre aceştia, 16 mldmc/an vor porni din Turcia spre Europa printr-un nou gazoduct. Un ultim element de luat în calcul este acela că nimeni nu poate să fie îndreptăţit să primească taxe de tranzit pentru totdeauna, sau să furnizeze energie cui nu doreşte să o facă, eventual chiar în pierdere.
Situaţia Ucrainei se agravează şi datorită derapajelor ultranaţionaliste, agresiunilor împotriva minorităţilor etnice şi religioase, suprimării drepturilor acestora.

Statele est, sud şi central-europene între pierderi, câştiguri şi meci nul

De taxele de tranzit pentru gazul de pe vechiul traseu au beneficiat Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia şi chiar România. Pierderea acestora a fost şi motivul pentru care şapte state din regiune au trimis în 2016, către Comisia Europeană, o scrisoare în care îşi arată opoziţia faţă de NS2. O altă îngrijorare a fost cea că fiind la cap de linie, adică alimentate din Germania spre est, ar putea fi mai eficient „presate” de Rusia.
Între timp, lucrurile s-au schimbat destul de mult. Din Germania, gazele din NS1 se întorc deja spre centrul european prin conducta OPAL, iar cele din NS2 este prevăzut a urma acelaşi traseu pe o nouă conductă EUGAL, ale cărei formalităţi europene sunt încă în clarificare.
Între timp, în peisaj, a apărut, după cum spuneam şi Turkstream, iar reacţia statelor din regiune s-a mai nuanţat trecând de la panică la alinieri oportuniste. Posibilitatea prelungirii acestui gazoduct dinspre Turcia a trezit declaraţii de interes şidus la o reformulare a poziţiei unora dintre statele din sud care pot fi tranzitate şi alimentate. Un exemplu este cel al Greciei, cu relaţii tensionate cu Moscova până de curând, dar foarte interesată de TurkStream. Grecia, Bulgaria, Macedonia, Serbia şi Ungaria vor fi beneficiarele acesteia. Preşedintele Putin şi minstrul rus al energiei au precizat chiar că ramura europeană a Turkstream va ajunge până în Austria. În plus, Bulgaria, care refuza acum câţiva ani South Stream, a cerut reluarea în calcul a acestuia, iar Rusia a răspuns că este posibilă şi construcţia lui.
La nord, Polonia va pierde o parte din banii din tranzit, dar va continua să primească taxe de tranzit şi alimentare cu gaze de la conducta Yamal, care din Rusia trece prin Belarus, Polonia şi ajunge la Frankfurt pe Oder, iar un braţ al ei leagă Minskul de Kaliningrad, prin Lituania. Aceeaşi situaţie pentru Lituania. Evident, acestea vor putea primi şi gaze întoarse de pe NS2, dar au deja în derulare proiecte privind importul de gaze norvegiene pe noi conducte, sau de LNG.
Un punct neclar legat de oprirea gazelor prin Ucraina este cel legat de alimentarea Moldovei şi, mai ales a Transnistriei. Dacă România şi Bulgaria pot fi alimentate de pe TurkStream (România nu şi-a anunţat interesul în acest sens, dar ea mai are şi opţiunea gazelor din Marea Neagră), celelalte două nu vor putea fi alimentate decât prin România, ceea ce ar putea însemna o interesantă carte de jucat pentru aceasta din urmă.
Repoziţionarea tuturor acestor state – mai puţin România – în jurul traseului de nord şi a celui de sud înseamnă, evident, şi o mai atentă formulare a poziţiilor lor faţă de Moscova, căci, în final, gazele le vor fi vândute acestora de Gazprom.
Însă, în ceea ce priveşte temerea amintită la început, privind posibilitatea presiunilor asupra statelor central şi est-europene aflate în continuarea NS2 din Germania, aceasta este o variantă mai mult teoretică: este greu de presupus că Rusia va ajunge vreodată cu ele într-o situaţie asemănătoare Ucrainei, neavând nici frontiere comune şi ţinând cont de atitudinea, în general binevoitoare şi acum, faţă de Moscova a acestora. La fel de evident este că Kremlinul nu are niciun interes de a-şi ostiliza populaţii şi state europene într-o perioadă în care lucrează la consolidarea economică internă şi la redefinirea strategică pe plan internaţional. O astfel de situaţie ar fi folosită rapid de SUA pentru a-şi reafirma statutul de şef autoritar al Europei şi a creşte presiunea asupra Rusiei.
Concluzia pare a fi mai curând că, între veştile bune şi cele rele, statele din regiune vor avea o plajă mai largă de acţiune între SUA, UE şi Rusia, putând să-şi folosească, funcţie de capacitatea şi responsabilitatea liderilor, mai avantajos atuurile situării în această zonă tampon între Vest şi Est. Mai multe despre ecuaţiile care implică şi SUA şi UE în episodul următor.
Va urma.

Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin

Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...