„ Dacă s-a născut Iisus în Betleemul Iudeei,
în zilele lui Irod împărat, iată Magii de la Răsărit
au venit în Ierusalim, zicând: Unde este împăratul
Iudeilor cel ce s-a născut? (Mat. 2, 1-2).
Trebuie multă osârdie şi rugăciune, spre a putea înţelege după
cuviinţă această Evanghelie. Cum au putut oare Magii (înţelepţii de la
Răsărit) să afle de la stea, că Hristos este împăratul Iudeilor? Căci el
nu era împăratul vreunei împărăţii pământeşti, precum El a zis către
Pilat: „împărăţia mea nu este din lumea aceasta” (Ioan. XVIII, 36).
Şi El nu avea nimic pe lângă Sine, care să arate o împărăţie, nici un
lancier şi scutier, nici cal şi asini, sau altceva de asemenea; mai
vârtos El ducea o viaţă nevoiaşă si săracă şi avea pe lângă sine
doisprezece oameni mici. Şi dacă acei înţelepţi ştiau, că El este
împărat, pentru ce au venit la Dânsul?
Ce i-a hotărât la aceasta, şi ce bunătăţi puteau ei nădăjdui de la
cinstirea unui împărat atât de depărtat de patria lor? Chiar dacă El
vreodinioară s-ar fi făcut împăratul lor, totuşi ei n-ar fi avut temei
să urmeze aşa. Dacă El s-ar fi născut într-un palat împărătesc şi în
fiinţa de faţă a împăratului, tatăl său, ar putea cineva zice, că ei au
cinstit pe fiul cel nou-născut, pentru ca să îndatorească pe tatăl şi
prin aceea să-şi câştige o mare favoare la dânsul. Dar acum, când ei nu
aşteptau, ca El să fie împărat al lor, ci al unui popor străin şi
depărtat, şi acum când el încă era copil, – pentru ce au întreprins ei o
aşa de mare călătorie, şi ii aduc daruri, mai ales când toate acestea
trebuiau să le facă cu primjedie?
Căci Irod s-a înspăimântat, când a auzit aceasta, şi tot poporul s-a
înspăimântat, auzind de la dânşii acestea. Tu zici, că ei tocmai n-au
prevăzut, că acesta este mai primejdios. Insă acesta nu este drept. Căci
ei chiar de ar fi fost foarte neştiutori, totuşi ar fi ştiut, că cine
se duce într-un sat, unde domneşte un împărat, si acolo vorbeşte astfel,
şi propovăduieşte pe un alt împărat, decât pe acel ce o cârmuieşte, se
expune la mii de primejdii de moarte.
Si pentru ce cinstesc ei pe un prunc încă în faşă? Dacă ei ar fi
făcut aceasta unui vârstnic, ar putea cineva zice, că s-au expus
primejdiei întru nădejdea ajutorului lui, măcar că ar fi cea mai mare
nebunie, ca un persan, un străin, care nu are nimic comun cu poporul
iudeu, să-şi lase patria, ţara sa şi rudeniile şi să voiască a se supune
unei împărăţii străine.
Dacă acestea sunt destule nebunii, apoi cea următoare este şi mai
mare. Care? Aceea că ei, după ce au făcut o călătorie aşa de mare, s-au
înfăţişat stima lor şi au adus totul în nelinişte, aşa de repede s-au
întors iarăşi la urma lor. Ce semne au văzut ei îndeobşte despre
vrednicia împărătească?
O colibă şi o peşteră şi un copil în faşă şi o mamă săracă. Şi cui au
adus ei daruri, şi pentru ce? Era oare vreo lege sau obicei, de a
cinsti aşa pe principii nou-născuţi îndeobşte. Sau ei cutreierau toată
lumea, spre a cinsti înainte de suirea pe tron pe toţi aceia, despre
care ei ştiau, că din starea de jos au să se înalţe pe tron? Aceasta nu o
va adeveri nimeni. Şi pentru ce au adus ei cinstirea lor. Dacă pentru
timpul de faţă, atunci ce puteau ei aştepta de la un prunc şi de la o
mamă săracă? Era deci cu privire la viitor, apoi de unde ştiau ei, că
copilul acel cinstit de dânşii încă în faşă, îşi va aduce aminte de cele
de demult întâmplate? Iar dacă mama trebuia să aducă aminte de acestea,
atunci ei mai degrabă trebuiau să se aştepte la pedeapsă, decât la
cinste, căci ei au aruncat pruncul într-o primejdie atâta de mare. Căci
Irod înspăimântat de dânşii a căutat pruncul şi a uneltit asupra vieţii
lui.
Cine face undeva cunoscut despre un om particular, că odinioară va fi
împărat, acela nu face altceva, decât a trăda la moarte pe acel om şi
scoală asupra-i mii de lupte. Vezi, cât de multe necuviinţe se ivesc,
când purtarea acelor oameni din Răsărit se judecă după chipul omenesc
cel obişnuit, încă s-ar putea aduce la acesta mai multe şi mai vederate.
Dar pentru ca să nu încurcăm lucrul, grămădind gândire peste gândire,
să păşim acum la dezlegarea întrebării puse şi să începem cu steaua.
Căci dacă noi vom şti, ce stea era aceasta, şi de ce fel, şi de era
ea una din cele multe, sau una cu totul deosebită de celelalte, şi de
era ca o adevărată stea, sau numai se părea ochilor a fi stea; atunci
noi uşor vom pricepe şi toate celelalte, însă de unde vom afla noi
acestea?
Din Sf. Scriptură. Cum – că aceasta nu era o stea dintre cele multe,
ba mai vârtos, cum ni se pare, nici nu era o stea proprie, ci era o
putere nevăzută, care numai luase o formă de stea, aceasta o cunoaştem
înainte de toate din cursul său. Căci într-adevăr nu este nici o stea,
care să aibă astfel de drum. Soarele, luna şi toate stelele îndeobşte
merg de la răsărit la apus, iar aceasta mergea de la miază-noapte spice
miază-zi, căci aşa este pusa Palestina în privire către Persia.
A doua dovadă este luată de la timp, căci ea nu s-a arătat noaptea,
ci in mijlocul zilei, pe când lucea soarele. Ea nu putea să fie o stea,
ba încă nici luna, care covârşeşte pe toate stelele.
Când vin razele soarelui, ea îndată se face nevăzută, însă acea stea
prin„ covârsirea strălucirii sale, biruia chiar razele soarelui şi era
mai strălucita decât el.
Al treilea aceasta se vede din năpraznica ei ivire şi ascundere. Ea
s-a arătat şi i-a dus pe cale până la Palestina; iar când au ajuns ei la
Ierusalim, ea s-a ascuns. Când ei, după despărţirea lor de Irod, voiau,
iarăşi să meargă mai departe, ea li s-a arătat din nou, şi aceasta nu
era mişcarea unei stele, ci a unei puteri foarte mari.
Ba încă ea nu avea un curs propriu, ci unde trebuiau să meargă ei,
acolo mergea şi ea; toate întocmindu-le după trebuinţă, ca acel stâlp de
nor, care le poruncea taberei Israiltenilor acum a se opri, acum a
merge mai departe (Eşir. XIII, 21).
Al patrulea, răspuns dorit se va vedea lămurit din felul şi chipul,
cum ea s-a arătat; căci ea nu a rămas sus în cer, spre a arăta locul, –
şi ei aşa nici n-ar fi putut cunoaşte locul, – ci s-a pogorat jos, spre a
face aceasta.
Voi ştiţi că o stea nu poate să arate un loc aşa de mic, precum este o
colibă, ba încă o colibă ce era trebuitoare pentru trupul unui aşa de
mic prunc. Aceeaşi este şi cu luna, care totuşi era mai aproape de noi,
decât stelele. Deci spune mie, ar fi putut steaua să arate un loc atât
de strâmt al unei peştere şi colibe, dacă ea nu s-ar fi pogorât din
înălţimea sa, şi nu s-ar fi pus tocmai deasupra corpului pruncului.
Aceasta arată şi Evanghelistul, când zice: „Iată steaua mergea
înaintea lor, până a venit şi a stat deasupra, unde era pruncul” (Mat.
II, 9). Vezi, cât de multe dovezi vorbesc despre aceea, că această stea
nu era dintre cele obişnuite?
Dar pentru ce s-a arătat ea? Spre a mustra tâmpirea iudeilor, si a
lua nebunilor orice pricinuire spre dezvinovăţirea lor. Adică fiindcă
cel ce s-a pogorât pe pământ avea să desfiinţeze întocmirile cele vechi
şi să cheme toată lumea la cinstirea sa, şi trebuia să fie cinstit
pretutindeni pe pământ şi pe mare, de aceea el îndată de la început
deschide păgânilor uşa, pentru ca prin cei străini să lucreze asupra
poporului său.
De vreme ce ei când auzeau pe prooroci necontenit vorbindu-le de
venirea lui Iisus, nu le da multă ascultare, de aceea el a iconomisit,
ca să vină străinii dintr-o ţară depărtată, ca să caute pe împăratul
iudeilor, pentru ca aceştia mai întâi din gura perşilor să afle ceea ce
nu voise a cunoaşte de la prooroci, şi pentru ca ei, când din nou se vor
împotrivi, să le lipsească orice fel de dezvinovăţire.
Căci ce trebuiau să zică acum aceia, care după atâtea proorocii n-au
cunoscut pe Domnul, când au văzut că Magii L-au cunoscut şi L-au cinstit
după arătarea unei singure stele?
Ceea ce a făcut el în privire către Niniviteni, când le-a trimis pe
Iona, a făcut el şi cu Magii: i-a deşteptat prin stea spre ruşinarea
iudeilor.
De aceea şi zice el: „Ninivitenii se vor scula şi vor osândi (pe
iudei), şi împărăteasa austrului se va scula şi va osândi pe neamul
acesta” (Mat. XII, 41 urm.), căci aceia, Ninivitenii, au crezut pentru
mai puţin, iar aceştia, iudeii, n-au crezut nici pentru lucruri mai
mari.
Insă pentru ce a adus el pe Magi tocmai prin o astfel de arătare?
Pentru ce nu le-a trimis el prooroci? Magii n-ar fi ascultat de prooroci
iudei. Pentru ce nu le-a trimis un glas de sus? Ei n-ar fi ascultat de
acesta. Dar nu putea să le trimită un înger? Poate că ei şi pe acela
l-ar fi trecut cu vederea.
De aceea Dumnezeu a lăsat toate acestea la o parte şi i-a chemat prin
ceva potrivit cu dânşii (Magii erau cu deosebire pricepuţi în ştiinţa
stelelor), făcându-le pogorământ, şi le-a arătat o stea mare şi
neobişnuită, spre a-i aduce în uimire prin mărimea şi frumuseţea acestei
arătări, şi prin felul şi chipul cursului ei.
Urmând aceasta Pavel a luat prilej de la altarul cel de la Atena, spre a vorbi către păgâni şi a adus mărturia vechilor poeţi.
Dimpotrivă către iudei el a vorbit despre tăierea-împrejur, şi la cei
ce trăiau sub lege a început învăţătura sa pornind de la jertfe.
Fiindcă fiecăruia este iubit ceea ce se potriveşte cu dânsul, de
aceea şi Dumnezeu se dirijează după aceasta şi după aceasta se dirijează
şi oamenii, pe care El i-a trimis pentru mântuirea lumii.
Magii îndată au urmat stelei, iudeii dimpotrivă niciodată n-au crezut propovăduirile proorocilor.
Dar pentru ce Evanghelistul ne dă încă şi timpul şi locul naşterii
lui Iisus, zicând: „în Betleem şi în zilele lui Irod împăratul”? Pentru
ce înseamnă el chiar şi vrednicia acestuia? Acesta din urmă, pentru că a
mai fost un Irod, care a ucis pe Sfântul Ioan Botezătorul; însă acesta a
fost tetrarch, iar nu împărat. Iar locul şi timpul ni-l dă, pentru ca
să ne aducă aminte de proorocirile cele vechi. Una dintre acelea este a
lui Micheea, şi zice: „Şi tu Betleeme pământul Iudei nicidecum nu eşti
mai mic între Domnii Iudei” (Mich. V, 2). Alta este de la Iacov, care
arată timpul, când zice: „Nu va lipsi domnul din Iuda şi povăţuitor din
coapsele lui, până va veni cel ce s-a gătit, şi acela este aşteptarea
neamurilor” (Fac. XLIX, 10).
Insă noi trebuie să cercetăm încă, de unde Magii au venit la
socotinţa, că steaua însemna naşterea lui Mesia, şi ce i-a îndemnat la
aceasta?
Aceasta nu mi se pare mie a fi un lucru numai al stelei, ci trebuie
să fi fost şi al lui Dumnezeu, care mişca sufletul lor, precum a făcut
şi cu Kyr, când a lucrat, ca acela să slobozească pe iudei din robia
Babilonului (Kyr regele perşilor a surpat împărăţia Babilonului, a
unit-o cu a perşilor, şi a eliberat pe iudei, care erau în robia
babilonică.).
Insă Dumnezeu a făptuit aceasta nu aşa, ca să ridice voia cea
slobodă, încă şi când El a chemat pe Pavel prin un glas de sus, a
vederat pe cât harul său, pe atâta şi ascultarea lui Pavel. Dar pentru
ce n-a dat el această descoperire tuturor Magilor? Pentru că nu toţi ar
fi crezut; iar aceştia erau mai gata decât alţii. Mii de cetăţi au
pierit, şi numai la Niniviteni s-a trimis proorocul. Şi erau pe cruce
doi tâlhari, dar numai unul s-a mântuit.
Socoteşte mai departe fapta bună a acestor magi, nu că au venit, ci
că ei au fost sinceri. Ei cu toată sinceritatea numesc lui Irod pe
călăuzul ce îi conducea (steaua), şi lungimea căii lor. Ei arată o mare
sinceritate. „Noi am venit, zic ei, ca să ne închinăm Lui”, şi nu s-au
temut de mânia poporului şi de tirania regelui. De aceea eu cred, că ei
erau dascălii poporului lor. Dacă ei nu s-au oprit pe sine de la această
propovăduire în Ierusalim, cu cât mai mult curaj vor fi vorbit ei
despre aceasta în patria lor.
Irod s-a înspăimântat şi tot Ierusalimul cu dânsul. Irod – fireşte,
pentru că era rege, şi se temea pentru sine şi pentru familia sa, dar de
ce locuitorii din Ierusalim, cărora încă de demult se proorocise despre
dânsul, ca despre mântuitorul şi slobozitorul?
Aşadar pentru ce s-au înfricoşat, ei? Pentru că ei şi acum tot aşa
gândeau, ca şi altă dată, când batjocoreau pe Dumnezeu bine-făcătorul,
şi măcar că gustase o slobozenie slăvită, doreau cărnurile Egiptului, în
spaima lor ei nu vor nici măcar să vadă ceea ce s-a întâmplat, ei nu
însoţesc pe Magi, nu-şi dau nici o osteneală.
Ei sunt pe o mare treaptă potrivnici şi totodată trândavi. Pe când ei
trebuia să salte de bucurie, că împăratul s-a născut la dânşii, şi el a
adus acolo pe perşi, şi că ei vor supune loruşi toate neamurile, când
se va începe domnia împăratului celui nou, – nici prin aceasta nu s-au
făcut mai buni, măcar că nu de mult se slobozise din robia perşilor.
Ei ar fi trebuit să gândească, dacă perşii de pe acum se tem de
împăratul nostru, cu cât mai vârtos se vor teme, când el va veni în
vârstă, şi viitorul nostru este mai strălucit, decât al tuturor
celorlalte popoare. Ei însă nu gândeau nimic din toate acestea, aşa de
mare era răutatea şi dormitarea lor.
Aceste două pricini trebuie noi cu îngrijire să le depărtăm din
sufletul nostru, şi cel ce vrea să se lupte împotriva lor, trebuie să
fie mai iute decât focul. De aceea zice Hristos: „foc am venit să arunc
pe pământ, şi ce altă vreau, decât ca să se aprindă?” (Luc. XII, 49).
De aceea şi Sf. Duh s-a arătat în chip de foc.
Noi însă suntem mai reci, decât cenuşa, şi mai ologi decât mortul.
Ganditi însă la cei dintâi credincioşi, care au defăimat banii si
averea si toate grijile cele vremelnice şi cu totul s-au afurisit lui
Dumnezeu.
Acesta este felul focului celui duhovnicesc, el nu sufera nici un
dor de cele pământesti, ci aprinde în noi o dragoste cu totul alta.
Cel ce este plin de aceasta, chiar de ar trebui sa se lepede de
averea sa, de traiul cel bun si de slavă, ba chiar de s-ar cere a-si da
si viata , toate acestea le va face cu o vointa gata. Căci când intra
intr-un suflet căldura acestui foc, el alunga de acolo toata ologia, si
face pe acela, pe care il umple, mai usor decat pana, si el va pretui
putin toate cele pamantesti.
Dimpotrivă el va petrece într-o zdrobire permanentă; va vărsa râuri
de lacrimi, şi din ele va scoate o mare bucurie. Căci nimica nu ne
uneşte aşa de strâns cu Dumnezeu, ca astfel de lacrimi. De aceea zice
Hristos: „fericiţi cei ce plâng”. (Mat. V, 9).
Iudeii ar fi trebuit să meargă înaintea tuturor altora întru
cinstirea nou-născutului împărat, dar ei au defăimat harul făcut lor, şi
pentru aceea s-au întâmplat cele dimpotrivă.
Magii ar fi trebuit să vină nu mai înainte decât iudeii, cei atât de
depărtaţi, nu mai întâi decât locuitorii cei din apropierea Betleemului,
cei ce până acum nu auzise nimic despre acest lucru trebuiau să vină nu
mai înainte, decât cei crescuţi între prooroci.
Dar fiindcă aceştia din urmă n-au cunoscut norocirea lor, de aceea perşii au întrecut pe locuitorii Ierusalimului.
Pe când iudeii dormeau, Magii au trecut înainte.
Aşadar lor să le urmăm noi.
Să ne depărtăm de păgânătate, pentru ca să vedem pe Hristos, precum şi
ei s-au depărtat de patria lor cea păgânească, spre a-L vedea pe El.
Să părăsim lucrurile cele pământeşti, ca şi Magii, care, după ce au părăsit Persia, au văzut pe soarele dreptăţii.
Aşadar lasă toate şi aleargă la Betleem.
De eşti păstor si te vei duce acolo, vei vedea pruncul în colibă.
De eşti împărat, şi nu te duci acolo, şi porfira nu-ţi va folosi nimic.
De eşti înţelept, şi aceasta nu te poate împiedica, de a te duce acolo
şi a te închina fiului lui Dumnezeu; căci aceasta foarte bine se
potriveşte cu înţelepciunea, însă păzeşte-te, ca să nu zici ca Irod
numai la arătare: „Şi eu voiesc să merg să mă închin lui”, iar cu fapta
să voiască a-l omorî.
Lui se asemănă toţi cei ce primesc Sfintele Taine cu nevrednicie,
căci ei, zice Apostolul: „păcătuiesc în trupul şi în sângele Domnului”
(I Cor. XI, 27). Ei au într-nşii un tiran, care se împotriveşte mesei
lui Hristos, şi este mai cumplit, decât Irod, adică Mamona.
Iar noi, când avem aur, să-l jertfim lui Hristos.
Dacă acei varvari (străini) au adus lui daruri spre cinste, apoi cine esti tu daca niciodata nu ajuţi pe un nevoias?
Dacă aceia au făcut o cale atât de departata, spre a vedea pe
nou-nascutul, apoi ce dezvinovăţire poţi tu aduce, tu, care niciodată nu
poţi merge câţiva paşi, spre a cerceta pe un bolnav?
Aceia au dus aur, si tu nu dai nici măcar pâine.
Aceia s-au bucurat când au văzut steaua, iar tu vezi pe Insusi Hrostos în persoana săracului si a golului, şi nu te misti.
Care dintre noi, cei ce am primit de la Hristos mii de binefaceri, a
făcut de voia sa un asemenea drum, ca acei varvari, sau mai drept, ca
acei prea înţelepţi între cei înţelepţi? Ce zic eu, un drum aşa de mare?
Multora li se pare prea departe a pune câţiva paşi până la Biserică,
spre a vedea pe Domnul în peştera cea duhovnicească; dar lor nu le
lipseşte puterea de a merge, când este vorba despre afaceri lumeşti, sau
despre teatru, despre parăzi si despre petreceri. Nu merită oare acesta
pedeapsă şi dojană?
Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro