Klaus Werner Iohannis. Cine este şi ce doreşte?

După o perioadă de relativă uitare şi puţină vizibilitate naţională, pregătit, probabil, ca o lovitură/contralovitură pentru un moment tulbure din USL de genul celui cu formarea USD (care arată intenţia clară a PSD-ului de a se debarasa de PNL prin crearea categoriei de „parteneri pe care îi preferăm”, sau de nivelul 1, respectiv PC şi UNPR, şi a categoriei „măi băieţi, da’ voi nu aveţi vreo treabă pe acasă”, deci de nivelul 2 – PNL), Klaus Iohannis revine în forţă în prim planul politicii „mari”. Nu ca propunere de premier, de data aceasta, ci de vicepremier şi ministru de interne. Mişcare extrem de abilă, care îi asigură PNL-ului, în disputa cu PSD-ul, varianta win-win. Adică, PSD-ul iese prost şi dacă refuză şi dacă acceptă.

Dacă îl acceptă, pentru că un Iohanis sobru, zgârcit în cuvinte şi dedicat ar accentua, prin contrast, maimuţăreala premeierului, i-ar lua acestuia din caşcavalul încrederii şi, deci, al viitoarelor voturi, şi ar fi un puternic factor de presiune în sprijinul unor mişcări dorite de liberali, sau al opoziţiei faţă de cele ale socialiştilor în virtutea zicalei „Dacă neamţu’ zice, aşa trebuie să fie. Că neamţu’ e om serios.”

Dacă îl refuză, pentru îl face erou refuzat, pune sub semnul întrebării toate „onorabilele” intenţii declarate de Victor Ponta, „îl refuză pe neamţ de frică că nu-i mai lasă să fure, că neamţu e om serios”, (semn pe care şi-l pune oricum şi singur prin ţopăiala tot mai haotică printre tot mai fanteziste şi aiuritoare măsuri populiste, care cad în ridicol din momentul anunţării, sau la scurtă vreme după trâmbiţarea lor) şi altele asemenea.

Iată-l deci pe, încă, primarul Sibiului pus în bloc-start, gata de a ataca orice funcţie în stat, eventual, chiar şi pe aceea de preşedinte, pe care probabil ar câştiga-o surclasându-i şi pe Viorel şi pe Crin. În această situaţie, pentru a nu ne mai gonfla încă o dată speranţele în van, aşa cum am făcut-o cu Iliescu, cu Constantinescu şi, parţial, cu Băsescu, urcându-i pe piedestaluri mult mai înalte decât dimensiunea reală a personajelor respective, ar trebui să încercăm să aflăm cine este cu adevărat  Klaus Werner Iohannis.

Adică, este el:

 1. Un neamţ corect, cinstit, hotărât, organizat, responsabil, competent, adept al unor valori morale solide?, sau

2. Un oportunist de rând, asemeni majorităţii covârşitoare a politicienilor români?

Las deoparte, problema lui cu ANI, sau cele legate de partea de folclor negativ din Sibiu, care îl defineşte ca implicat în mafia imobiliară. Sunt, şi unele şi celelalte, probleme care vor trebui clarificate de către justiţie, drept care nu se pot constitui în dovezi despre o faţă întunecată a lui Iohanis.

În schimb, pentru mişcările sale politice nu e nevoie de sentinţa justiţiei. Şi aici poate uimi şi chiar ridica unele întrebări apariţia sa în prim planul PNL-ului în vremurile tulburi ale loviturii de stat ratate din 2012 şi continuarea existenţei sale într-un partid care:

1.       A avut o poziţionare cel puţin ostilă, dacă nu chiar agresivă faţă de Occident, în general, şi de SUA şi Germania, în special.

2.    A arătat dispreţ faţă de lege, de adevăr, de instituţiile statului şi de democraţie

3.    Are în rândurile sale multe personaje importante care au ajuns în puşcărie, sau sunt pe drum către ea, situaţie ce nu pare a-l stingheri, având în vedere că nu s-a manifestat public în niciun fel pe această temă, ba e chiar un vioi candidat al PNL-ului la posturi importante în guvern.

Există două explicaţii la aceste din urmă întrebări:

1.       Fie este vorba, cum spuneam mai sus, de oportunism politic de cea mai „bună” şi întâlnită calitate.

2.       Fie, ceea ce este la fel de posibil, Klaus Iohannis are un proiect politic personal, sau/şi susţinut de cercuri influente, posibil chiar şi din afara ţării, de preluare şi reformulare pozitivă a PNL-ului. Or, o astfel de preluare şi cotitură, după cum ne-o arată alte cazuri din istoria mai recentă, sau mai îndepărtată a lumii, nu se pot face decât tăcând şi mergând cu cei de care mai târziu de vei debarasa. Dar asta numai după ce, încredinţati de frumosul viitor comun, ei te vor aduce pe prima poziţie.

Nu am răspunsuri la aceste întrebări şi, deci, nici la cea care dă titlul acestui text. Iar singurul care ne-ar putea lămuri, adică KJ, nu o poate face din motive lesne de înţeles. Tot ce putem face este să fim foarte atenţi şi să analizăm cu inteligenţă dar şi înţelepciune fiecare dintre mişcările şi vorbele acestui personaj, fie că este vorba de politica şi administrarea Sibiului, fie de cea a României. Şi poate vom reuşi să construim puzzle-ul înainte de a fi cu ştampila în mână în cabina de vot.

,

Dan Puric - Scrisoare deschisă către Laura Georgescu, preşedinte CNA

"SCRISOARE DESCHISĂ

În atenția d-nei Laura Georgescu, Președinte al C.N.A

Dragă doamnă,

Vă scriu, trebuie să recunosc, cu oarecare emoție, nu din frică politică pentru funcția importantă pe care o aveți, ci din frică creștină că nici de data aceasta, probabil, n-o să mă înțelegeți și am să vă pierd pentru totdeauna. Și atunci, totuși, de ce vă scriu? Scriu cu nădejdea, tot creștină, vă rog să rețineți, că, poate, vreun tânăr sau oricare alt român de calitate din țara asta, citind această scrisoare, se va lămuri. Știu că sunteți foarte supărată pe mine pentru că am afirmat că, timp de 24 de ani, am fost și suntem “conduși”, mai bine zis distruși politic, economic, cultural și, mai ales sufletește, vă rog să rețineți ultima dimensiune, dragă doamnă, care este foarte importantă pentru un simplu om, apoi pentru o țară întreagă, de o “șleahtă de securiști mafioți”!

Trebuie să recunosc acum, privind cu detașare în timp, că termenul “mafiot”, pe care l-am folosit, nu a fost foarte potrivit. Mafia, de bine de rău, are codul ei, onoarea ei și, mai ales, legile ei nescrise dar respectate. Cei care ne mutilează zi de zi, nu cunosc nicio lege, niciun cod. Sunt, în fond, niște suflete chinuite. Știu că ați afirmat, cu o oarecare undă de mândrie “patriotică” că și dumneavoastră faceți parte din rândul lor. Personal, am fost cam zdruncinat fiindcă nu mă așteptam la o asemenea “solidaritate”!

Și totuși, doamnă, lasați-mă să vă reamintesc! Cei pe care îi susțineți, cu care pesemne vreți să vă confundați ideologic și sufletește până la neantizare, au făcut multe lucruri, cum nu trebuie, în această țară. Au asasinat cu sânge rece oameni și, mai ales tineri, ca lovitura de stat din 1989 să fie poleită cu sângele lor nevinovat și declarată astfel Revoluție. Apoi, s-au grăbit, ca nimeni alții, să-și prăduiască fără de niciun scrupul, propria țară, s-o vândă, pe nimic străinilor. Cine sunt ei, dragă doamnă, v-ați întrebat vreodată? De ce v-ați alăturat lor? Ce v-a determinat?

Da, știu că și ei vorbesc românește dar nu sunt români, sunt “mutanți ideologici”. Nu v-ați prins? Și rușii, și bulgarii, și ungurii și toți cei care au cunoscut experimental communist au asemenea specimene. Cum să dai în propria țară? Ce suflet îți trebuie să faci asta? V-ați gândit vreodată că tinerii noștri, în acești ultimi ani, nu au avut șansa să învețe niciodată istoria adevărată a acestui neam? Că țăranul roman își bagă grâul în sobă ca să îl ardă, fiindcă nimeni nu i-l cumpără și că azvârle laptele în apă, ca să-l bea pe cel de la supermarket? La pensionarii mutilați, deveniți muribunzi , condamnați cu cinism la agonie socială? La tinerii dezorientați, descurajați, umiliți și cu zborul frânt, ce nu mai îndrăznesc să privească nici măcar cerul? La viitorul lor ucis, v-ați gândit vreodată, doamnă? La bieții oameni goniți de sărăcie, obligați să fie sclavi pe “plantațiile occidentale”, lăsându-și copiii la bunici și la rude? La numărul mare de sinucideri din rândul acestor mici nevinovați, făcute din disperarea singurătății?

Da, dragă doamnă, gândiți-vă și la singurătatea tragică a acestui popor! Mai înainte de a fi dimpreună și deodată cu cei pe care îi apărați, și cu mândrie vă prezentați că din rândurile lor faceți parte, mai bine ați încerca să faceți un pas către cei mulți, care suferă în tăcere, încă. Încă, dragă doamnă! Căci nu e departe ziua, când această tăcere se va transforma în furtună. Și mă rog, ca furia ei să nu vă prindă! Se ridică poporul, dragă doamnă, și dumneavoastră vă ocupați de amenzi?

Spuneți-le încet, docil, poate chiar în șoaptă, băieților care vă înconjoară și votează în unanimitate, că vremea lor a trecut. Un duh nou cuprinde țara, dragă doamnă, iar duhul acesta nu vă va recunoaște. Iar ca lucrul acesta, să nu se întâmple, grăbiți-vă! Începeți cu un gest mic, nesemnificativ, minor în aparență. Lăsați-i în pace, pe tinerii jurnaliști, care spun adevărul! Ei sunt, în fond, dovadă că, organismul sănătos al țării, există. Cât despre mine, uitați-mă! În schimb, vă rog din tot sufletul, nu uitați cele pe care vi le-am spus. Nu-i niciun pic de ură în ele, ci doar o panică de suflet creștin că, încă un om, se poate pierde.

Cu aleasă considerație,

Dan Puric"

(Preluat de pe REALITATEA.NET)

Comunismul (I). Stăpânul inelelor veghează de la Kremlin

Într-un text anterior despre nostalgia românilor după Ceauşescu şi comunism, afirmam că acesta din urmă este în ofensivă la nivel mondial. Am dat în fugă câteva argumente fără a insista, căci subiectul era legat de o gugumănie populistă şi demagog-nostalgică a guvernanţilor actuali. Promiteam însă că în legătură cu tema comunismului voi reveni. Iată că o fac.

·          

Există un soi de filme, zise fantastice, în care răul, sub o formă materială sau imaterială, este răpus/învins într-un final încrâncenat, şi aparent fericit, de eroul/echipa de eroi. În unele dintre ele, în secvenţa imediat următoare, de obicei ultima, vedem că de fapt este vorba doar de câştigarea unei bătălii, pentru că aceea fiinţă/prezenţă malefică, care ameninţa omenirea, a reuşit, cu mai mult sau mai puţin timp înainte, să-şi planteze ouăle, seminţele, urmaşii/să se ascundă în vederea recăpătării puterilor în locuri ascunse văgăuni, peşteri, mlaştini, păduri, sau, în cazul duhurilor, într-o fiinţă omenească. Este exact povestea comunismului, ascuns nu în natură, ci în noi.

Comunismul terorist de stat, pornit să schimbe lumea, după modelul revoluţiei franceze şi după tezele lui Marx şi Engels preluate şi dezvoltate de Lenin, cu glonţul şi puşcăria, părea acum 23 de ani că şi-a consumat viaţa istorică odată cu căderea centrului său radiant, Uniunea Sovietică. Pierderea puterii de către partidele comuniste şi uneltele lor administrativ-represive din statele Europei de est a fost considerată, cel puţin în primii ani, ca fiind sfârşitul comunismului. Cele câteva resturi ale sale din state excentrice păreau menite, pe de o parte, continuării unor experimente, care altfel ar fi fost imposibile, pe de altă parte, rolului de sperietoare în raport cu care Occidentul, cu toate scăderile ultimilor ani, să rămână un El Dorado. Dar, oare chiar aşa stau lucrurile?

Diavolul a intrat în istorie

Cei mai mulţi confundă comunismul, ca ideologie, deci ca fundamentare teoretică, cu forma exterioară sub care s-a manifestat între 1917 şi 1990 în estul şi centrul Europei, în timp ce alţii contestă că în aceste state ar fi fost vreodată comunism, atât timp cât realitatea a părut a fi la mare distanţă de viziunea paradisiacă promisă de marxism-leninism. Au oare dreptate sau se înşeală şi unii şi ceilalţi? Din păcate, se înşeală.

Pe de o parte, comunismul nu înseamnă povestioarele roz cu statul-divinitate, care, mai întâi are grijă de noi toţi cei buni, care suntem într-un cuget şi o simţire cu el, apoi dispare pentru că noi toţi, după ce i-am exterminate pe “burgheji şi cozile lor de topor”  avem grijă de noi toţi; nici cele cu oameni care muncesc cât pot şi-şi iau cât le trebuie; nici cele în care muncesc toţi la fel şi îşi iau toţi la fel pentru că sunt toţi la fel şi egali în toate, când dispar clasele şi, deci, statul. În raport cu ţelul său fundamental, cu obiectivul său final, despre care vom vorbi mai târziu, şi în România şi în toate celelalte state socialiste am avut comunism  “de cea mai bună calitate”.

Pe de altă parte,  atunci când vorbim despre comunism vorbim despre o manifestare făţişă şi declarată a Răului, prima din istorie de o asemenea complexitate, cu o ideologie, cu organizare şi cu forţe impresionante desfăşurate la scară planetară. Cunoscutul filosof polonez Leszek Kolakowski, mai întâi marxist, apoi critic al marxismului, spune că prin comunism “diavolul a intrat în istorie”. Şi, aş adăuga, cu tot arsenalul său: resentimente, ură, teroare, violenţă, cruzime, distrugere, moarte. Diavolul este real, de aceea el nu trebuie relativizat. Şi nici nu trebuie să cădem în plasa minciunii sale, cum că nu există. Răul l-a însoţit şi hărţuit pe om încă de la crearea sa; cum am putea să credem că, acum, deodată, el a încetat, sau în curând, va înceta să existe? Lumea nu este ameninţată cu distrugerea de un monstru sau de extratereştri; ea este ameninţată de comunism.

Comunismul nu dispare ca urmare a unor legi, a schimbării unor activişti de partid unic cu alţii de la mai multe partide, a multiplicării partidelor, a existenţei unui parlament (de exemplu un parlament plini de penali este o garanţie a libertăţii şi democraţiei?) sau a unei constituţii. Transformările făcute de el sunt prea profunde, sunt operate în chiar fundamental persoanei şi prin ea în cel al societăţii, sunt, pentru mulţi dintre noi, ireversibile. Deci, dacă comunismul din noi nu dispare, oare cum ar putea să dispară el din societate?

Stăpânul inelelor veghează din Kremlin…

„O statuie a liderului revoluţionar rus Vladimir Lenin a fost dărâmată în sudul Ucrainei, a anunţat sâmbata poliţia regională, informează RIA Novosti. Autorităţile descriu incidentul drept un nou exemplu de vandalism, parte a unui val de astfel de atacuri asupra monumentelor care îl reprezintă pe fostul lider sovietic.” (Sursa: HotNews)           

Veşti bune: Hitler s-a dus, Stalin s-a dus, Ceauşescu s-a dus, Iliescu e bine mersi; pe Năstase l-au dus pesedeii lui la Jilava să-şi scrie blogul şi să-i mai lase şi pe ei să fure, Fenechiu joacă în „Lethal transformers”, iar pe Voiculescu îl dor “ficapul şi hipopotalamusul” de la ICA. Ca mâine însă, toate noutăţile  despre cei aflaţi acum încă în viaţă, vor veni şi pentru ei din trecutul lor. Cimentul (sau marmura pentru asemenea persoane dichisite) sunt la fel de tăcute ca şi firul de iarbă pentru cei săraci.

Veşti proaste: Rămân însă ceilalţi, mulţi, foarte mulţi, prea mulţi pentru o ţară atât de rotundă şi un popor atât de în scădere. Şi pentru o lume atât de sferică şi atât de globalizată. Şi mai ales rămâne stăpânul lor din acest ciclu, stăpânul întunericului şi distrugerii, care ne urmăreşte „vigilent” din mausoleul său şi din toate locurile în care sunt amplasate statuile şi busturile sale. Rămâne, tovarăşul Lenin – în mai noua interpretare a tovarăşului Putin, „sfântul Lenin”.

La 97 de ani de la debutul holocaustului roşu, Revoluţia comunistă din 1917, şi la peste două decenii de când a dispărut Uniunea Sovietică, Lenin stăpâneşte netulburat lumea din însuşi simbolul şi centrul puterii ruseşti - Kremlinul. Spaţiul ex-sovietic este încă înţesat cu mii de reprezentări ale celui numit cu deferenţă, admiraţie, nostalgie „liderul revoluţionar rus” (şi nu criminalul, călăul popoarelor, anti-omul, aşa cum ar merita). Numai în Republica Moldova din cele peste 4000 de monumente din perioada sovietică dedicate acestui geniu al răului, câteva sute sunt încă bine mersi la locul lor. Alte mii – poate zeci de mii – se găsesc  în celelalte ţinuturi ale fostului imperiu. Ca să nu le mai putem la socoteală pe cele închinate lui Stalin şi altor lideri, “eroi”, stahanovişti comunişti! E de mirare? Nu! 70 de ani de decimare a propriului popor şi a popoarelor înrobite în fosta Uninune Sovietică, de genocid uman, spiritual şi cultural nu pot fi lăsaţi atât de uşor în urmă. Mai ales, dacă ceea ce ţi se oferă ca alternativă nu este decât o formă cosmetizată a aceluiaşi socialism pustiitor.

…. până la Praga …

Moştenirea comunismului mai există încă în inimile şi minţile celor din Republica Cehă, afectând încă psihologia oamenilor, dar şi starea economică şi socială a ţării. Este evident că experienţa comunismului le-a răpit multe cehilor şi că încă mai încearcă să se adapteze la lipsa comunismului – un proces încă în curs de desfăşurare.

Una dintre cele mai mari moşteniri ale comunismului este atitudinea cehilor faţă de lucrurile importante din viaţă. Sistemul comunist le-a distrus simţul individualităţii şi a transformat populaţia într-o entitate unică – un grup de oameni vidaţi de opinii, competenţe şi merite personale. Acest lucru i-a făcut pe cehi să devină introvertiţi, lucru care se mai vede şi astăzi, când mulţi dintre ei pot fi caracterizaţi prin aceea că nu concep că ar putea schimba tabloul de ansamblu sau că sunt singurii stăpâni ai destinelor lor.

Textul de mai sus apare într-un ghid turistic actual al oraşului Praga, un oraş locuit de cehi. Nu de ruşi, nu de români. El ne vorbeşte despre Cehia, despre locuitorii ei, despre o ţară şi un popor cu un solid background de civilizaţie occidentală anterior epocii comuniste. Şi totuşi…

…şi Berlin

La peste 22 de ani de la reîntregirea Germaniei în urma prăbuşirii Zidului Berlinului, diviziunile est-vest încă se fac simţite în mentalitatea germanilor. Cei din est au în continuare păreri negative despre cei din vest, dar păreri foarte bune despre ei înşişi, arăta un studiu al Institutului Allensbach din 2012. (Radu Bostan, Ziarul Financiar, 26 dec. 2012)

Iată realitatea, iată efectele: au fost deajuns 45 de ani de comunism pentru a rupe un popor în două şi insuficiente peste 2000 de miliarde de euro şi 22 de ani pentru a vindeca această fractură majoră. Pentru că, în final nu este vorba de nivelul de trai, de vise şi perspective, ci de distrugeri majore operate în cei care au trăit în fosta Germanie comunistă.

Comunismul residual, implantat ca un rău devorator în fiinţele celor din fosta zonă comunistă, este însă numai o formă, un prim virus mortal al acestei teribile maladii care urmăreşte distrugerea omului; este forma care a pornit, cu mult timp în urmă chiar din lumea apusului către Orient sub forma marxismului economic. O altă formă,  asemănătoare unui virus modificat, a luat deja în stăpânire organele Occidentului: este marxismul cultural.

Mulţi americani împărtăşesc două păreri greşite. Prima este aceea că comunismul a încetat să fie o ameninţare atunci când Uniunea Sovietică s-a dezintegrat. A doua este aceea că Noua stângă a anilor 60 s-a dezumflat şi de asemenea a dispărut. (George Will - "Slamming the Doors," Newsweek, Mar. 25, 1991) 

(Va urma)

Povestiri de la sfârşitul lumii (II) - PIELEA

Într-o zi, mi-am dat seama că m-am săturat de pielea mea. Nu ştiu precis de ce: era prea mică, prea meschină, ponosită, învechită. E şi o vorbă cum că nu-ţi mai încăpi în piele! Sentimentul cam ăsta era, că nu mă mai încăpea, nu mă mai merita. Mă schimbasem, acum nu mai eram – sau nu mai voiam să fiu – oricine; adică un nimeni, nimic.

          Aşa că am hotărât să o schimb şi să-i uit numele. Să intru şi eu în rând cu lumea. Şi să nu vă aud că mă întrebaţi ipocrit: Cum, adică, să intri în rând cu lumea? Păi, uite aşa. Cum ştiţi, de fapt, fiecare. Credeţi că nu v-am văzut? Credeţi că nu ştiu că fiecare dintre voi aveţi pieile voastre, unii chiar dulapuri întregi, pe care le schimbaţi după cum vreţi să vă vadă ceilalţi? Ei, da, ştiu! Aşa că ciocu’ mic! Mucles!

            Deci, ce mai tura vura, pielea cea veche nu mai ţinea pasul cu realitatea. Aşa că am schimbat-o.  Ca fiecare, pe piaţa liberă, pe calea scurtă. Pentru că altfel ar fi fost prea complicat – analize, cercetări, studii de compatibilitate. Şi o groază de bani. Cei pe care îi consultasem îmi spuseseră că nu merită să pierzi atâta timp şi să arunci atâţia bani – adică tot muncă, timp – doar ca să-ţi iei o piele cu “pedigree”, acte de provenienţă şi diplomă de autenticitate, când poţi să iei aceeeaşi marfă, cu acte în regulă, de la nişte oameni de treabă, gata să te ajute pentru o sumă substanţial mai mică.

            Aşa că am luat-o de la iei. Am luat una, apoi alta… Am început să le schimb. Un timp a fost extraordinar. Mă simţeam cumva nou, renăscut, un altul, expandat, ca să zic aşa. Pe urmă… Chiar dacă din jur curgeau laudele, ceva părea a nu fi totuşi în regulă, chiar dacă păream în regulă, chemat şi primit peste tot, golul pe care noile piei îl astupaseră un timp revenea. Când rămâneam singur, după un timp, în care liniştea lua locul zgomotului şi agitaţiei, simţeam că golul nu se mai astupă, ba, din contră, devine tot mai mare.

            Pe urmă au început accidentele. (Pieile nu erau de loc ceea ce păruseră a fi. Chiar dacă aveau acte de acoperire, chiar dacă erau imprimate în relief cu semnele specifice unor nume renumite, noile mele piei se dovedeau, una câte una, doar nişte imitaţii. Nu erau piei, erau înlocuitori. Nu erau de la marile case de piei, ci din cine ştie ce fabrică chinezească specializată în contrafaceri.) Au apărut mici fisuri, apoi crăpături, în alte părţi se lăsau şi nu-şi mai reveneau, culorile se cojeau de pe ele. Cum nu aveau certificate, nu aveau nici garanţie, aşa că trebuia să fie reparate sau înlocuite pe proprii bani. Alţi bani. Dar pentru a face mai mulţi bani, era nevoie de alte piei, mai scumpe. Şi tot aşa într-un cer vicios.

În acelaşi timp, sunt sigur că unii – poate mulţi – văzuseră deja crăpăturile, golurile şi încreţiturile mele, aşa cum le vedeam şi eu pe ale altora. Imagini îngrozitoare, care aduceau înăuntrul nostru teroarea ca o gheaţă întunecată, şi pe care ne chinuiam să le uităm, inventând alte jocuri, alte plăceri, alte lucruri fără care viaţa noastră părea că nu mai poate continua. Şi mai ales nu vorbeam despre ele, ca şi cum nu ar fi existat şi totul era extraordinar. Ne lipeam pieile, le tăiam părţile lăsate, le încărcam cu mai multe farduri şi haine; continuam să ne gratulăm şi să ne lăudăm unul pe altul, ca şi cum am fi fost cu toţii cei mai fericiţi purtători de piei veritabile.

            Pe urmă, într-o zi, azi-dimineaţă de fapt, în oglinda murală din baie am văzut soarele care răsărea chiar în spatele meu, am văzut obiectele care se găseau în cameră în spatele meu şi pe care, în mod normal nu ar fi trebuit să le văd acoperite fiind chiar de mine. Pielea mea era găurită peste tot şi peste tot prin ea trecea lumina. Ca şi cum nu ar fi fost nimic sub ea; nimic ce să îmbrace, nimic care să o sprijine. Şi, parcă pentru a-mi confirma această uimire-întrebare-decoperire, a şi pornit să cadă înspre gresia verde cu entarsii din aur; încet, extrem de încet, într-o cădere compusă din rotiri şi alunecări apropiate mai curând de static decât de mişcare, parcă purtată de lumină, de toţi acei corpusculi-energie din care ştim că este alcătuită ceea ce noi numim lumină. Odată ajunsă jos, mult mai târziu, după ce prin oglindă trecuse şi se ştersese tot ceea ce fusesem eu până într-acel moment, când se părea că nu mai rămâne nimic şi acesta e chiar ultimul gând, o particulă, un corpuscul, o infimă bucăţică de lumină, un punct luminos s-a oprit în dreptul gândului meu şi i-a spus pe nume. Un nume care, odată, fusese numele meu, însemnat pe vechea mea piele şi pe care îl uitasem.

Reforma educaţiei: prima rundă

Ministrului nu-i plăcuse şcoala şi nu-i plăcuseră, cum e şi normal, nici profesorii care în loc să-l înveţe să facă bani şi să fie cel mai tare, încercau să-i bage în cap toate tâmpeniile. Noroc cu taică-său că fusese „barosan”: colonel de securitate, în ultimii ani, care coinciseseră cu anii de liceu şi cu cei de facultate, pe funcţie de general, apoi chiar general. Iar mama ministrului fusese şef de birou personal la Consiliul Popular (primăria comunistă) apoi director în aparatul Consiliului de Miniştri. Familie pricopsită, cu resurse, prea multe chiar pentru acea perioadă, în care nu-ţi puteai construi câte vile voiau „muşchii tăi” şi cum voiau ei, nu puteai avea cele mai scumpe maşini, nu puteai călători oricând şi oriunde şi, în general, nu puteai cheltui oricât.

Începând din copilărie, se învârtise prin cercurile selecte ale fostei nomenclaturi comuniste– regăsite astăzi în mai formule VIP mult mai largi şi mai diverse – ale copiilor de activişti, de securişti, de miliţieni, de foşti miniştri comunişti, de foşti directori generali, toţi oameni cu poziţie şi bani, adică cu putere.

Acum era avut, plin de sine, impetuos, ocupat şi deci mereu grăbit, important. Maşinile elegante îl purtau împachetat în costume de mii de euro, cu cămăşi şi cravate de sute de euro şi pantofi din aceeaşi categorie. Ceasul de la mâna lui, unul dintre cele câteva zeci, bătea suta de mii. Era ras, cremat, pieptănat, parfumat, periat de altă sută. Mustaţa îi era tunsă fir cu fir. Schimba amantele la trei luni, promovând de fiecare dată o altă tânără a cărei vârstă incertă putea fi optsprezece sau doar patrusprezece. Nimeni nu-l întreba.

Avea banii în petrol, sare, electricitate, bănci, clădiri, metalurgie. Era o poveste de succes, prezenţă constantă în topul averilor în primele zece locuri, un model, un motiv de admiraţie, o prezenţă de temut.

- Ce avem astăzi? – îşi întrebă el şeful de cabinet, care îl aştepta în holul vilei, în picioare, îndoit din mijloc, strângând la piept geanta ministerială .

- Şedinţă de colegiu director la minister, întâlnire cu ambasadorul Braziliei, întâlnire cu delegaţia din Polonia, deschiderea târgului internaţional de inventică, dejunul cu primul ministru, negocierile cu profesorii, prezentarea de lenjerie intimă a casei Clovis – îi răspunsese acesta precis ştiind că  ministrul nu agrea vorbăria fără rost a unui subaltern.

- Profesorii!! – repetă demnitarul savurând cu toată fiinţa sa cuvântul magic în timp ce chipul i se lumina de o bucurie interioară explozivă – Bunii şi drepţii şi culţii şi înţelepţii noştri profesori. Ce plăcere!!....Vine şi primu’?

- Desigur. Tot guvernul, plus invitaţii speciali.

- Păi atunci ce mai aşteptăm, la treabă! Şi fără să-şi mai aştepte omul, ministrul educaţiei se lansă în jos pe treptele care duceau la maşină pentru a-şi începe ziua de muncă.

•  

Deşi lipsită de hârtiile şi dosarele care îl plictiseau şi oboseau îngrozitor, ziua trecuse totuşi greu, marcată de aşteptarea momentului aplicării noii strategii de negociere. Era o noutate naţională, parte a noi strategii de comunicare cu sindicatele stabilită într-o şedinţă secretă de guvern, în urmă cu numai o săptămână. Iar profesorii erau cei mai nimeriţi pentru testarea ei.

La patru fără un sfert părăsise biroul urmat de şeful de cabinet. Hummerul era tras la scară cu cheile în contact şi şoferul alături, asemeni tuturor celorlalţi şoferi, ai tuturor celorlalţi miniştri ale căror maşini erau parcate cu spatele către scările clădirii guvernlui. În câteva minute, toţi participanţii la această primă rundă de negocieri strângeau cu nerăbdare volanul maşinilor, pregătiţi să pornească spre întălnirea cu profesorii.

Porni motorul, aprinse toate farurile din faţă şi demară în urma primului ministru. De pe peronul clădirii, şoferii înţepeniţi în poziţie de drepţi, ca nişte manechine în costume negre, priveau cu încredere viitorul. În acelaşi timp, în întregul oraş, elevii deschideau larg uşile şcolilor lăsând să iasă în stradă mulţimea cenuşie a profesorilor.

Primul punct în negocieri îl marcă agitatul de la agricultură, care reuşise să lipească de un stâlp creierul impertinent, muzical şi visător al unui profesor de matematică. 

(Din ciclul "Povestiri despre sfârşitul lumii")