Jurnal sentimental - IN ATENŢIA: PONTA ŞI ANTONESCU

Tot marti 7



Aflu că a ieşit din puşcărie celebrul luptător pentru drepturile omului: Severin Tcaciuc. Prieten cu celebrul frate al românului Hrebenciuc - tot un "ciuc", adică ceva ucrainean. Omul e bine şi bine (sau bune) îi sunt şi afacerile. A stat jumătate dintr-o pedeapsă mică şi nimeni nu s-a gândit să recupereze prejudiciul din averea care, zice-se s-a înmulţit sub privirea atentă a prietenilor săi. Dar despre asta ştie nea' Hrebe mai bine.
Aşa că îmi vine ideea: Măi băieţi, măi Ponta, măi Antonescule luaţi-l repede până nu-l iau pdl-iştii. E o comoară la casa omului, exact profilul vostru. Şi pe urmă, Familia trebuie reîntregită.

Jurnal sentimental

Tot marţi 7

CU "GENERALUL" VOSGANIAN DESPRE CUM SE TRATEAZĂ GREAŢA

       Mă tot batea de un timp gândul să scriu un text despre "generalul" Vosganian - o să mă explic altă dată ce e cu chestia asta. Şi mai ales de când pnl-ul a luat-o pe arătură. M-a oprit însă mişcarea lui în front de la unirea cu voiculeştii şi am aşteptat cu ceva speranţă ca mârâiala să continue şi să înceapă să şi latre la golani. Dar a trecut şi unirea cu iliesceniştii şi nimic; la vot a lătrat doar Orban.
       Şi Vosganian? - m-am întrebat, dezamăgit din nou de cum nivelează viaţa aspiraţiile noastre către dreptate şi adevăr.  Aşa că plin de mâhnire eram gata să mă aşez la scris când mi-am dat seama că, totuşi, înainte de a-l expune în piaţa publică pe vechiul meu prieten de literatură şi politică, trebuia să-l sun ca să aflu de la el ce s-a întîmplat, ce se întâmplă..
       Aşa că l-am sunat astăzi, pe la două şi jumătate
       - Aaa, Paul...
       - Ce faci?
       - Uite sunt la Ierusalim...
       - Şi ce-ai făcut la vot la unirea cu iliescu
       - A, păi n-am votat, că nu eram. D-aia am şi plecat. De greaţă.
       - Bină măi, vorbim când te întorci.
       Am răsuflat uşurat: Vosganian nu m-a dezamăgit, el nu s-a opus pentru că nu a votat şi nu a spus nimic pentru că, în definitiv, cui să spună şi cine să-l audă la Ierusalim unde s-a dus ca să se trateze de greaţă. E, totuşi, băiat bun, de-al nostru, din Cartier.

Jurnal sentimental - marţi 7 februarie 2011

ANTONESCU PREŞEDINTE

L-am văzut azi pe Antonescu. M-a aşteptat la stop. Eu veneam de la pâine şi eram îmbrăcat mai de casă. El nu ştiu de unde venea. Adică venea pe Plevnei dinspre centru şi se ducea pe Plevnei către .. (m-am gândit eu) Grant, poate, să iasă la Arcul de Triumf şi de acolo la fratele lui, nu de cruce, Doamne fereşte, ci de cravată roşie: nu Ponta, n-aţi ghicit, Iliescu. (Na, că l-am scris din nou cu literă mare, dar fiţi liniştiţi, încă nu-mi revenise respectul.)
Eu treceam strada, el era în maşină, aşteptându-mă - să trec, fireşte. Când l-am văzut mi-a fost necaz că, plecat în fugă de la traducerile mele şi nu mi-am schimbat pantalonii de trening cu alţii mai de lume. Dacă m-a recunoscut? Ce-o fi zis? Ia uite cum a ajuns şi prăpăditu asta? Cum naiba îl chema? Sau poate că nici nu mă vedea şi privea doar în zare, în viitor... Poate m-a văzut doar şoferul, care, poate, că nu mă cunoştea...
Antonescu era într-un super BMW, super tare, super nou, super strălucitor şi cu geamurile super heliomate şi cum stătea întins în scaunul lui părea şi el un super. Avea aşa ceva de preşedinte, ceva care părea că e al lui de-o viaţă. Şi nu cred că era de la maşină. (Care maşină de unde-o fi având-o? De la partid? De la Patriciu? De la Vântu? De la .... Cred că au scris ăştia prin presă, dar nu am fost atent. O fi ieşit el odată să spună: Multumesc partidului sau lui cutare pentru că "poa să ningă poa să plouă am primit maşină nouă". Praf îl fac pe Băse!)
 Da, sincer, tare arăta Antonescu a preşedinte şi, pentru o  clipă, cerul mi s-a părut ca la Bogota. Iar Felix, Vântu, Iliescu, Costin, Năstase, Luca, Hrebenciuc, Vanghelie, Voiculescu, Dragnea, Adomniţei, Oprişan, Niţă, Fenechiu şi toţi ceilalţi băieţi de ispravă ai cooperativei trebuie că sunt mulţumiţi, chiar încântaţi de el.
Şi de situaţie. E chiar extraordinar cum nişte legături vechi de decenii nu s-au rupt, cum alături de cei mai hârşiţi, au venit cei mai tineri, cum au reuşit ca împreună să păstreze Organizaţia şi să o întărească!
Şi ce minune, ce înălţător, ce încurajator, ce folositor, ce asigurator să ajungi preşedintele României împreună cu Familia ta, alături de Tovarăşii tăi, strâns unit cu Fraţii tăi.
Pe măsură ce mă gândeam mă simţeam tot mai copleşit de toate aceste  - şi multe alte - gânduri care... (dar o putere mare s-a lăsat peste mine şi am pătruns în el şi în ei şi mi-am dat seama,  ca şi ei, că)  nu sunt pentru prostime, iar România mi s-a părut deodată, mică, urâtă, neînsemnată.
Şi, în acea clipă l-am înţeles.

DUMINICILE DE DUPĂ RUSALII

Duminica a 17 – A cananeencei

Trăia în vremurile acelea în Fenicia, prin părţile Tirului şi ale Sidonului, o familie canaaneancă, care ar fi avut toate motivele să fie mulţumită de viaţa ei dacă nu ar fi avut în acelaşi timp cu multe bune, şi un mare chin. Era o perioadă relativ liniştită: sub stăpânire romană luptele locale încetaseră, comerţul înflorea, recoltele erau îmbelşugate, duşmanii departe. Şi cu toate impozitele datorate celor ai locului şi romanilor, bărbatul reuşea să câştige suficient cât să asigure un trai îndestulat nevestei şi celor cinci copii, ba să mai ţină pe lângă casă o servitoare şi două ajutoare pentru atelierul de tâmplărie. Pentru că muncea mult, nu-i mai prea rămânea timp pentru cele religioase, aşa că îşi împlinea conştiincios, dar fără pasiune, datoria. Femeia sa însă, doritoare de a ştii şi cu aplecare pentru a despărţi cele bune de cele rele, trezită şi împinsă în parte şi de marele lor necaz, se arătase, în sinea ei, tot mai atrasă de credinţa israeliţilor până când se lăsase cucerită cu totul.

Problema celor doi soţi, durerea care îi măcina pe amândoi, dar mai cu seamă îi sfâşia femeii lumina zilelor şi pacea nopţilor, era fata cea mică, frumoasă, isteaţă şi îndemânatică, dar teribil chinuită de diavolul care se înstăpânise asupra ei. Şi atunci când acesta urla înfricoşător dinăuntrul fetei, o arunca pe copilă de pereţi ori de pământ, ori o făcea să-şi rupă veşmintele şi carnea, femeia îşi dorise de multe ori să moară, să nu mai vadă atâta suferinţă. În loc să moară, învăţase să se roage după ce aflase despre Dumnezeu de la iudeii care străbăteau cu negoţ ţinuturile ei şi de la alţii canaanei care încă mai de mult îi părăsiseră pe idoli. Şi chiar dacă starea fetei rămânea aceeaşi, după rugăciune femeia se simţea altfel, căci speranţa reînviase şi îi lumina sufletul.  (Mai multe în pagina Ortodoxie)

Cele care nu există

        Multe sunt cele pe care omul raţionalisto-tehnico-ştiinţifico-fantastico-capitalist le contestă pentru că, zice el, nu pot să fie dovedite; între ele, Dumnezeu, viaţa veşnică, Împărăţia lui Dumnezeu, diavolul şi iadul. Viaţa însă, dacă suntem atenţi la ea, ne oferă necontenit, la tot pasul şi sub o infinitate de varietăţi, îndemnuri la o altfel de înţelegere a lumii. Iată, unul care, într-o dezvoltare activistă, este la modă - handicapul. Din nefericire, în condiţii de pace şi de, măcar, minimă prosperitate cei cu handicap sunt prezenţi printre noi într-un număr tot mai mare. Şi nu vorbesc despre escrocii care, cel puţin în România, se folosesc de această portiţă pentru a trăi ca nişte căpuşe pe spatele celorlalţi. Mă gândesc la cei cu adevărat nenorociţi (norociţi - după perspectiva creştină a mântuirii). Nu vreau să analizez acum cauzele acestei amplificări a fenomenului, ci să mă refer la faptul că handicapul fizic, îndrăznesc eu să cred, este nu numai pentru ajutorarea spirituală a celor care îl au, cât şi pentru trezirea şi îmbunătăţirea spirituală a celor care nu îl au.
     Pentru a fi mai uşor înţeles am să operez o amplă reducere şi să mă opresc numai la orbi şi surzi (cu atât mai mult la cei care sunt şi orbi şi surzi). De ce? Pentru că mi se pare că orbii şi surzii ne arată extrem de clar, de evident pentru oricine, că dacă nu poţi cunoaşte direct ceva nu înseamnă că acel ceva nu există.
     Mai precis, dacă nu vezi lumea luminii, culorilor, peisajelor, sau nu auzi lumea sunetelor, anume aceea  a vorbelor şi a muzicii dar şi a gânguritului pruncului, şoaptelor de iubire, viersului păsărilor, nu înseamnă că toate acestea nu există, ci că, pentru că nu ai acces la ele, eşti lipsit de, în termeni de comparaţie lumeşti, o nemăsurată şi inexprimabilă realitate, care poate să fie de o nemăsurată şi inexprimabilă frumuseţe.
     Tot astfel, ar trebui să înţelegem şi să acceptăm, ca un prim pas, că dacă suntem "orbi şi surzi" şi nu putem cunoaşte lumea ascunsă după simţurile care ne stau la îndemână şi dincolo de puterea raţiunii noastre, dacă, din motive care ne privesc, avem handicapul de a nu-l vedea şi de a nu-l auzi pe Dumnezeu în direct asta nu înseamnă că El şi Împărăţia Lui nu există.
     Acelaşi raţionament de bun simţ se poate aplica apoi şi în ceea ce-l priveşte pe diavol şi iadul.

Cărţi care trebuie citite

În pagina Biblioteca găseşti acum cartea "Nihilismul - o filosofie luciferică" a lui Eugen Rose, viitorul părinte Serafim Rose

AM PRIMIT DE LA FUNDAŢIA ARSENIE BOCA

Dragi prieteni,

 

Săptămâna aceasta avem mai multe veşti bune:

 

Pe data de 15.02.2011 (marţi), ora 18.00, în Aula Magna a Facultăţii de Drept (B-dul Mihail Kogălniceanu nr. 36-46, sector 5) vă invităm la lansarea filmului Demascarea, de fapt a întregului proiect numit Fenomenul Piteşti care cuprinde cartea Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate – ediţia a II -a, filmul mai sus menţionat şi site-ul www.fenomenulpitesti.ro. La această lansare vor participa supravieţuitori ai închisorilor comuniste, Sorin Lavric (filosof), Ioan Stanomir (preşedinte executiv al IICCMER) Cristian Filip (preşedintele fundaţiei), Nicolae Mărgineanu (regizor) şi Alin Mureşan (istoric). Vă aşteptăm cu drag!

 

Cartea, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate o puteţi achiziţiona de la sediul fundaţiei noastre începând de luni, 07.02. Volumul este rescris aproape în totalitate faţă de prima ediţie care a apărut în 2008. Are peste 80 de pagini în plus, fotografii cu peste 30 de victime şi ofiţeri de Securitate, şi, pentru prima dată, lista nominală a tuturor celor care au trecut prin Piteşti . Cei dintre dumneavoastră care au comandat cartea sunt aşteptaţi la sediu!

 

Sâmbătă, 12.02.2011, ne-am propus să mergem la copiii din Valea Screzii/Valea Plopului! În urma discuţiei cu părintele Tănase am aflat că acolo e nevoie de o combină figorifică (mai multe nu considerăm că le-ar strica). Dacă cunoaşteţi pe cineva care poate dona un astfel de obiect sau dacă aveţi chiar dumneavoastră, vă rugăm să luaţi legătuaţi cu noi!

Există şi posibilitatea de strânge bani pentru a cumpara combina. Dacă se vor strânge suficienţi o putem achiziţiona chiar sâmbătă, 12.02. când vom merge la copii! Părintele Tănase ne poate indica şi magazinul din care o putem cumpăra, care se află în Vălenii de Munte! În ceea ce priveşte deplasarea noastră, ne-am propus, ca şi dăţile trecute, să se meargă cu câteva maşini, numărul acestora depinzând de numărul persoanelor care vor merge. Astfel, îi rugăm pe cei care au maşini personale şi care sunt interesaţi să vină, să ne ajute cu locurile neocupate din automobil.

 

Aşteptăm întrebările, ajutorul şi confirmările dumneavoastră până joi, 10 februarie. Înainte de plecare ne vom întâlni la sediul fundaţiei la ora 10.15.

 

Ne-am bucura dacă aţi spijini proiectele noastre prin sistemul 2%! Cea mai simplă acţiune de ajutorare, fără a scoate bani din bunzunar, este de a ne direcţiona 2 % din impozitul anual pe venit. Pe site-ul nostru găsiţi o scurtă prezentare a modalităţii de ajutorare. Click aici pentru a se deschide pagina!

 

Articolele de săptămâna aceasta sunt:

 

1. Istoricul Alin Mureşan despre fenomenul Piteşti şi urmările lui de azi;
2. Mănăstirea Bănceni – sfânt lăcaş de închinăciune al românilor din Ucraina;

Cu prietenie,

 

Irina Coşoveanu

 

Adresa: Str. Barbu Delavrancea Nr. 3, Et. 1, Ap. 2

Interfon 2, Sector 1, Bucureşti

Telefon: 021.223.24.96; 0724.029.150

E-mail: birou@fundatiaarsenieboca.ro

Web: www.fundatiaarsenieboca.ro

DESPRE SUB-UMANITATE CU (din nou) Denis de Rougemont

La originea tuturor acestor lucruri prea vaste şi prea complexe care ne înconjoară fără a ne încadra şi ne oprimă mai mult decât ne susţin, există fără îndoială nişte raţiuni destul de precise, toate faimoasele „necesităţi” economice, tehnice, sociale, şi financiare. Însă la originea acestor „necesităţi” eu presimt obscura noastră dorinţă de a fugi în anonimul iresponsabil şi foarte vechea ispită de a ne compensa neliniştile prin acea utopie a lui eritis sicur dii… (Mai multe în pagina Lumea în care trăim)
 

Intampinarea Domnului - predica parintelui Nicolae Steinhardt

"N-am venit sa stric Legea, ci sa implinesc", zice Domnul Hristos (Matei 5,17). Numai ca pentru a intelege temeinic aceste cuvinte se cade a tine seama de cele doua intelesuri pe care le poate adopta verbul a implini in limba romana. Mi se spune: adu-mi o cana de apa. Aduc cana: implinesc porunca. Sau: adu sapa din curtea bisercii. O aduc, am implinit porunca. Dar a implini mai poate avea si sensul de a desavarsi, a perfectiona, a ridica la un nivel mai inalt, la un grad superior.

Domnul a implinit Legea in amandoua intelesurile verbului. Mai intai i-a dat ascultare, i s-a supus: primind a fi taiat imprejur, potrivit Legii, la opt zile dupa nastere. In al doilea rand fiind adus spre inchinare la Templu, tot potrivit Legii vechi care prevede ca orice intai nascut parte barbateasca sa fie afierosit lui Dumnezeu in ziua a 40-a de la nastere. (Cand se face si curatirea mamei). Astfel s-a procedat si cu Pruncul Iisus, purtat de Iosif si Maria la Templu in a 40-a zi de la nastere - adica in ziua de 2 februarie, adica astazi - si intampinat acolo de dreptul Simeon si de proorocita Ana a lui Fanuel. Cand ajunge la varsta de 12 ani, Iisus, ca orice tanar iudeu, merge la Templul din Ierusalim, unde Se va rataci de parintii Lui si-i va uimi pe carturari cu intrebarile si raspunsurile Sale.....  ( Mai multe în pagina Ortodoxie.)

Despre sub-oameni

DESPRE SUB-OAMENI CU Soren Kierkegaard ...

Pentru că am introdus în discuţie un termen-concept nou pentru dezbaterile de la noi – sub-omul – şi cum intenţionez să continui să scriu despre el şi să-l dezvălui în nume şi feţe ale celor care ne înconjoară, mă simt dator să-i fac şi o prezentare-descriere-caracterizare-fişă de personaj. Şi pentru  că  mulţi alţii au scris despre această fiinţă a tenebrelor contemporane voi da mai întâi cuvânt unora dintre aceştia.

"….prin opoziţie cu distincţiile operate în Evul Mediu şi în epocile care discutau la nesfârşit cazurile de posesiune, adică ale indivizilor particulari, care se lăsau pradă răului, aş vrea să scriu o carte despre posesiunea diabolică din timpurile moderne şi să arăt cum umanitatea care se dăruie diavolului în zilele noastre o face în masă. Pentru asta se strâng oamenii în turmă, pentru ca isteria naturală şi animală să-i poată cuprinde, pentru ca să se simtă stimulaţi, înflăcăraţi şi scoşi din ei inşişi. Scenele din Blocksberg sunt corespondentul exact al acestor plăceri demoniace care constau în a te pierde pe tine însuţi, a te lăsa să te volatilizezi într-o putere superioară, în care, pierzându-ţi eul, nu mai ştii ce eşti pe cale să faci sau să spui, nu mai ştim ce anume vorbeşte prin noi, pe când sângele ne curge mai repede prin trup şi ochii ne strălucesc, devin ficşi şi pasiunile fierb.” 

.... şi Denis de Rougemont
 

"Kierkegaard a înţeles mai bine decât oricine şi înaintea tuturor principiul diabolic care creează masele: fuga de propria persoană, dorinţa de a nu mai fi răspunzător, deci vinovat şi de deveni deodată participant la puterea divinizată a Anonimului. Or Anonimul are multe şanse de a fi cel căruia îi place să spună: Eu nu sunt Nimeni…

Mulţimea este locul de întâlnire al oamenilor care fug de ei însişi, de ei şi de vocaţiile lor.

 Astfel oamenii din vremea noastră, împinşi de „complexele lor de vinovăţie” şi fugind de mărturisirea greşelii lor, merg să se ascundă printre arbori, în mulţime. Adică în locul în care prin excelenţă pot spune că altul a fost vinovat! Şi locul unde sunt, e sigur, cel „mai departe de faţa Domnului Dumnezeu”.

Trebuie să mărturisim că aproape toate invenţiile noastre tehnice, cea mai mare parte a idealurilor noastre, evoluţia generală a timpului favorizează acest Plan  în mii de feluri. Totul concură, în vieţile noastre, să ne priveze de sentimentul de a fi o persoană responsabilă. Noi trăim cu toţii, din ce în ce mai mult, într-o lume a transei colective….. La cinematograf, individul modern se obişnuieşte să trăiască, prin delegaţie, aventuri care lui personal nu i se întâmplă. Radioul, presa, mitingurile uriaşe îl invită să ia parte în mod sensibil – în imaginaţie – la marile evenimente care opun una alteia Naţiunile, abstracţiile acestea personificate şi Revoluţiile, întrupate prin şefii lor. Totul în acestea  contribuie la a-l smulge din viaţa proprie în care nu i se va întâmpla niciodată ceva asemănător. Cât despre inconvenientele şi plictiseala acestei vieţi anume, altădată judecate ca fiind normale, ele par din ce în ce mai inacceptabile pe măsură ce se răspândesc noţiunile Progresului indefinit, confortului cu orice preţ, succesului rapid şi pe masură ce se risipeşte credinţa într-o lume de dincolo care, altădată, îi îngăduia să rabde relele cu răbdare. Pe de o parte, individul modern este îndemnat să-şi judece viaţa ca fiind meschină şi să fugă de ea; pe de altă parte, el este aspirat de marile emoţii colective. Aceasta repulsie şi această atracţie joacă în acelaşi sens. Ele îl împing pe om să caute prilejurile de a fi deposedat de sine însuşi. Ele fac din fiecare din noi un supus predispus hipnozei colective, o victimă virtuală a pasiunilor de masă. Pretutindeni unde un individ ajunge să se dezguste de viaţa sa personală, totalitarismul găseşte un candidat.

Mulţimea nu se află numai pe stradă. Ea este în gândirea oamenilor timpului acesta al nostru, ea îşi are sursele în cel mai intim motor al existenţelor individuale. Şi numai acolo poate fi ea demascată."