Sfaturi pentru vicioşi

    
    Sfaturi practice date (în deplină cunoştinţă de cauză), după o convorbire cu părintele Traian Pop, celor loviţi de un viciu capital, de un păcat cronic grav. În primul rând, nu mai săvârşi păcatul. (Asupra acestui dintâi sfat suntem ispitiţi a trece repede pentru a ne pierde în lamentaţii şi analize. Şi totuşi este pe cât de simplu pe atât de esenţial. Nu este de ajuns să ai conştiinţa păcatului. E mare lucru, dar se mai cere înfrânarea.)
    Apoi, nu te lăsa atras de ispita exhibiţionismului, de plăcerea – şi morbidă şi indiscretă – de a ferici pe toţi oamenii cu amănunte tehnice şi confidenţe intempestive. Păcătoşii care procedează astfel seamănă cu bolnavii care socotesc necesar să dea informaţii din cele mai puţin apetisante şi mai lipsite de interes pentru alţii.
    Alt pericol este al tendinţei de tragedizare. Nu orice om atins de un mare viciu este, necesarmente, un erou tragic. Se poate să fii un ins foarte banal şi un spirit foarte mediocru. Gravitatea viciului nu implică măreţia caracterului, ascuţimea minţii, tăria personalităţii.
    Sfatul al patrulea: nu strică puţină îngăduinţă faţă de tine însuţi, un oarecare zâmbet şi modestie. Nu te lua prea în serios şi în sublim. Nu te grăbi să admiţi că eşti o făptură cu totul excepţională, a iadului şi a Răului. E o belea, fireşte, şi mare, dar n-o preface în Blestem, ci mai degrabă în provocare; challenge.
    În sfârşit: caracterul dramatic al viciului, ca şi al bolii, nu te îndreptăţeşte a nesocoti remediile de bun simţ.

Nicolae STEINHARDT

Când vorbim cu Dumnezeu, Satana se depărtează

Postul e lupta cu ispita, iar ispita are mii de feţe; dar fie că e poftă a pântecului, fie că e trufie a cugetului, ispita înseamnă o părăsire, o neglijare a celor ale sufletului pentru cele ale trupului, o înlocuire a lui Dumnezeu cu lumea.

Viaţa aceasta se ţine cu pâine dar important este “să mănânci” doar pentru că e necesar să menţii biologicul în funcţiune, nu să devii sclavul lui; şi tot astfel cu toate celelalte trebuinţe sau datorii ale firii noastre omeneşti. Păcatul lui Adam a fost “întreruperea postului”, căci Dumnezeu îi ceruse să se abţină, adică să postească.“Adam a fost ispitit şi a cedat ispitei; Hristos a fost ispitit şi el dar a biruit acea ispită. Consecinţa căderii lui Adam este izgonirea din Rai şi moartea. Roadele biruinţei lui Hristos sunt călcarea morţii şi reîntoarcerea noastră în Rai.” – spune Schmemann. Iar cuvintele lui Hristos: Omul nu va trăi numai cu pâine, ci şi cu Dumnezeu şi Satana nu poate fi biruit decât cu post şi rugăciuneDacă Hristos însuşi a fost ispitit în timp ce postea, noi nu avem nici o şansă de a evita această ispitire. (…) Din această cauză, mai înainte de toate, avem nevoie de o pregătire duhovnicească pentru efortul postirii. “înseamnă că fără efortul duhovnicesc corespondent, fără a ne hrăni cu Realitatea Divină, fără a descoperi dependenţa noastră totală de Dumnezeu – şi numai de Dumnezeu, postirea fizică poate fi chiar şi sinucidere. Aceasta se realizează prin cererea noastră de ajutor către Dumnezeu şi, de asemenea, făcând din postul nostru unul Teocentric. Ar trebui să postim pentru Dumnezeu. Trebuie să redescoperim trupul nostru ca templu al prezenţei Lui. Trebuie să refacem un respect religios pentru trup, pentru hrană, pentru adevăratul ritm al vieţii”. De aceea avem nevoie de rugăciune ,despre care Sf. Ioan Gură de Aur ne spune că “de îndată ce ridică cineva mâinile sale la cer şi cheamă pe Dumnezeu, deodată retrage inima sa de la toate lucrurile cele pământeşti şi se strămută cu duhul în viaţa cea viitoare. El atunci gândeşte numai la cele cereşti şi în timpul rugăciunii nu are nimic comun cu viaţa cea pământească dacă se roagă bine. Dacă cumva se aţâţă mânia lui, ea uşor se potoleşte prin rugăciune; dacă poftele lui se aprind, focul lor lesne se stinge; de l-ar chinui însă şi pizma, el lesne o va alunga”. Puterea rugăciunii este aşa de mare că “de-ar veni atunci chiar Satana el va trebuie să se depărteze”, căci “nu cutează duhurile cele rele a ne stingheri când noi vorbim cu Dumnezeu cu râvnă cuviincioasă (…) Rugăciunea este un liman pentru cei zbuciumaţi de furtună, o ancoră pentru cei goniţi de valuri, un toiag pentru cel ce se clatină, o comoară pentru cei săraci, o siguranţă pentru cei bogaţi, un ajutor împotriva bolilor şi o ocrotire pentru sănătate. (…) scăpare contra tristeţii, temelia veseliei, pricină de bucurie statornică, muma adevăratei înţelepciuni (…) a pus capăt războaielor, a curmat bătăliile, a alungat furtunile, a izgonit duhurile cele rele, a deschis porţile cerului, a spart cătuşele morţii, a alungat bolile, a abătut paguba şi nenorocirea, a întărit cetăţile cele zguduite”. Nimic nu-i este imposibil rugăciunii, cel mai credincios tovarăş şi cea mai tăioasă armă în lupta împotriva căderii noastre în ispitele diavolului şi depărtării de Dumnezeu. Dar mai e ceva, un secret al acestei rugăciuni pe care tot Sf. Ioan Gură de Aur ni-l dezvăluie: rugăciunea trebuie să nu zacă “numai pe buze”, ci să “se suie în sus din adâncul inimii” şi mai sus se înalţă ea dacă inima este adunată în evlavie şi nu împrăştiată în patimi.

Ioan Ghişe sau Despre excelenţa rebutului în politică

       Domnul Ghişe Ioan, senator român în viaţă, pretinde un statut aparte, un respect aparte, un tratament aparte. De ce? Pentru că e senator. Pentru că, pus pe o listă de partid şi, mai nou, pe o listă de candidaţi de la partide, dar tot de partid - ale cărei decizii le şi aplică - a ajuns într-una din, după manifestare şi receptare populară, cele mai jalnice instituţii ale României - Parlamentul - altfel, expresia de culme a democraţiei reprezentative. 
       Domnul Ghişe nu e singurul. Majoritatea parlamentarilor români simt cum - de îndată ce trec pentru prima oară poarta Parlamentului - asupra lor coboară un ceva magic ce-i transformă din oameni în supraoameni, din nimeni, în semizei. Şi, odată transformaţi, se poartă ca atare şi cu semenii lor şi cu legile acestora peste care trec plini de măreţie. Semi-docţi, sferto-docţi, ba unii chiar analfabeţi, repetenţi civic şi moral, rebuturi profesionale, oportunişti şi fripturişti, mincinoşi, hoţi ... devin într-o clipă la creme de la creme, aristocraţi, sau, în formularea apdatată, VIP-uri.

      Cum nu toţi se trezesc vorbind în public - ba cei mai mulţi chiar se feresc, sau, mă rog, nu sunt întrebaţi - şi cum dacă nu eşti şi fudul nu eşti senator destul, nu toţi ajung să obţină condiţia de excelenţă pe care domnul Ghişe, o merită din plin. Cum? Ce a făcut pentru asta?

      Păi: ca fost colaborator-turnător s-a albit; ca primar al Braşovului (1996-2004) a fost oprimat politic de chiar colegii lui de partid - sau de alianţă -, consilieri majoritari în consiliul local, şi împiedicat să facă ceva pentru oraş. Drept care omul trăgea o conferinţă de presă şi le spunea cetăţenilor: Nu pot, că nu mă lasă ăştia. Din eroism sau masochism, faptul că n-a putut prima oară nu l-a împiedicat să mai vrea odată. Şi iar nu a putut. Întrebaţi braşovenii!

      Între 1990 şi 1996 consilier local şi deputat. Din 2004 deputat. Din 2008, senator. Vreo urmă ceva? Poate de melc. Asta dacă nu le punem la socoteală pe cele din studiourile lui Vântu şi Voiculescu. Dar acolo era în misiune. Şi oricum, au dezinfectat. 
       Un campion al chiulului parlamentar. Un investitor: a mărturisit în direct că a investit 30.000 de euro în campania electorală şi că nu vrea anticipate. Nu ne-a spus şi cum intenţionează să scoată  profit din această investiţie. Altruist, a investit pentru a se putea lupta în Parlament? Păi dacă chiuleşte, cum să se lupte? Sau ştie şi face el ceva ce noi nu ştim? Şi pac, pac, pac (vorba lui Gigi) banii se întorc mulţi, mult mai mulţi.
      Un supărat, mereu încruntat, mereu nemulţumit; un justiţiar, un moralist, un plictisit de câtă inteligenţă şi dreptate are el şi n-au ceilalţi. O justiţie oloagă, o morală uscată.
      Momentul său de glorie, scânteia pentru care merită premiul de excelenţă, îl constituie însă recentele declaraţii despre diferenţa dintre oameni şi parlamentari, despre atacul mişelesc la statura parlamentarului, despre ticăloşia procurorilor şi îngereasca nevinovăţie a colegului Voicu; chintesenţă a mârlăniei, obrăzniciei , cinismului, aroganţei şi dispreţului care sunt pare-se natural  alăturate unor (Multor? Celor mai multe? - Voi spuneţi, eu doar scriu!)  situaţii de ales al poporului.

România şi capitalismul-comunist

         
          De oriunde ai privi-o, din afară sau dinăuntru, România pare lipsită de direcţie şi de voinţa de a-şi găsi una: societatea este atomizată iar naţiunea nu are, măcar schiţat, un ideal (naţional) care să o unească şi către care să se îndrepte, şi nici un proiect naţional prin care să fie atinsă acea realitate viitoare (idealul) mai bună decât cea prezentă. Din această cauză România apare ca un vehicol condus de un şofer care nu vede, nu aude, nu cunoaşte automobilul şi nici nu e interesat să-l conducă; adică exact situaţia guvernelor care au ocupat Palatul Victoria şi care, în toţi aceşti douăzeci de ani, nu au administrat treburile ţării, ci pe ale lor, nu au fost interesate de starea societăţii româneşti, nici de ducerea ei către mai bine. În acest context, N.A.T.O. şi U.E., apărute pe drum şi interesate, din diverse motive, de România, au fost folosite fără jenă ca nişte oportunităţi de a mima actul responsabil şi a atrage susţinerea maselor. Şi dacă s-au mai întâmplat şi lucruri bune pentru români, asta a ţinut de cu totul altceva decât de dorinţa, de ştiinţa şi de putinţa celor care ne-au condus.

Condamnaţi la opulenţă şi desfrâu

Fenomenul politic românesc postdecembrist se caracterizează prin aglomerarea indivizilor, grupurilor şi straturilor care au un unic scop: îmbogăţirea. Orice alte declaraţii de intenţie sunt perdele de fum, minciuni menite a le acoperi activitatea reală. Setea de înavuţire, de câştig rapid şi consistent, s-a transformat într-o forţă de blocare a societăţii. Apariţia unui astfel de segment al societăţii, pe cale de a deveni o clasă, preocupat doar de acumularea prin orice mijloace, lipsit de morală şi de cultură, dezinteresat şi chiar agresiv faţă de dimensiunea spirituală a omului, risipitor şi hedonist, a devenit o piedică în plus, alături de infestarea comunistă, în calea reechilibrării societăţii româneşti.

Gol în interior, putred şi putrefiant pentru tot ce atinge, dependent de haos şi gălăgie, mediu în care poate spori şi îşi poate prelungi existenţa decreativă, acest segment alcătuit din politicieni afacerişti, funcţionari afacerişti şi infractori afacerişti, activând cu toţii în afara legii, sau siluind legea pentru interesele lor, este preponderent în noua burghezie românească. Existenţa lui împiedică organizarea interioară a altor construcţii sociale, sporeşte dezordinea şi confuzia, polarizarea socială, suferinţele fizice şi psihice, decimarea populaţiei, derapajele antisociale.

Din portofoliul existenţial al celor mai mulţi politicieni de astăzi, lipsesc responsabilitatea, competenţa, bunul simţ, bunăvoinţa, preţuirea adevărului şi înfăptuirea binelui, modestia, generozitatea, înţelepciunea, curajul.

Expresii ale structurilor comuniste şi securiste şi ale unor reţele mafiote sau oculte, apărute în jurul lor, sau create pentru a servi unor scopuri de informare-dezinformare şi reprimare, conducerile partidelor care au deţinut puterea în această perioadă au dus, chiar dacă pe căi diferite, o aceeaşi politică de negare a fiinţei umane şi comunităţii naţionale prin aservirea acestora intereselor personale de avuţie şi putere. Mare parte din cei care i-au urmat pe liderii partidelor nu s-au diferenţiat în mod fundamental de aceştia. Pseudo-cultura şi falsitatea mediului politic au adâncit confuzia, dezorientarea şi deznădejdea, deci şi manevrabilitatea electoratului, victimă a unor motivaţii  sentimentale sau conjuncturale, ale acestui politicianism dizolvant şi parazitar.

În fiecare zi sunt bătuţi, schingiuţi fizic şi sufleteşte, aruncaţi în stradă, violaţi şi  omorâţi copii; sunt bătuţi, înşelaţi, aruncaţi pe străzi şi omorâţi, sau mor de foame, frig şi boli, bătrâni; mor, devin alcoolici, înnebunesc tineri şi maturi. Se droghează şi suferă, pierd contactul cu realitatea sau mor copii, tineri, maturi. Se suferă de foame, frig şi mizerie. Şi, în afara cazurilor de predispoziţie către alcool, lene, dezechilibru, în toate celelalte cazuri cineva (unul sau mai mulţi, politicieni, funcţionari şi partenerii lor, oameni de afaceri mafioţi) e de vină; cineva nu i-a ajutat pe aceşti oameni, sau, mai rău, i-a furat, i-a forţat să ajungă unde au ajuns, i-a împins în prăpastie. Sunt o mulţime de ticăloşi, în ţara asta, care trăiesc fără a simţi faţă de victimele lor decât dezinteres şi dispreţ. Sunt, în afara puşcăriilor, condamnaţi la opulenţă şi desfrâu mult mai mulţi criminali decât în spatele gratiilor.

Comunismul post-comunist

 România de azi este încă, din multe puncte de vedere, o ţară comunistă pusă într-o vitrină pe care scrie altceva. Cele câteva acumulări capitaliste, câteva simulări ale unor mecanisme economice de piaţă, câteva exerciţii zise de democraţie, câteva serii de tineri, în mare parte dezorientaţi sau prost orientaţi, care au părăsit facultăţile, câteva instituţii fantomă ale statului de drept nu sunt suficiente pentru a schimba lucrurile.

Distrugerile operate de comunism la nivel uman sunt, deşi încă puţin analizate şi evaluate, devastatoare. Egalitarismul, ateismul, materialismul ştiinţific şi dialectic, marxismul şi toate ingredientele lor au distrus generaţii întregi şi au transformat în indivizi milioane de persoane cărora le-au furat identitatea, le-au mistificat scara valorilor, le-au distrus sistemul moral sau vocaţia personală. În acţiunea lor premeditată, de mutilare a conştiinţelor, comuniştii i-au asmuţit pe unii împotriva altora, i-au făcut să se trădeze, să se reclame, să se trimită unul pe celălalt în puşcărie, în lagăr sau la moarte, i-au îndopat cu adevăruri mincinoase, cu false mituri şi idealuri, au practicat şi încurajat barbaria, abuzul, cultul persoanlităţii, dubla măsură, prefăcătoria, şmecheria, violenţa. Pe toate acestea le întâlnim şi astăzi din plin. Noii politicieni, majoritatea capitaliştilor şi funcţionarilor de la toate nivelurile repetă cel mai adesea, conştient sau inconştient, la scara poziţiei ocupate, modelul activistului de partid, al securistului sau miliţianului, updatat şi upgradat cu condimente specifice formulei liberale “fiecare pentru sine”.

Postul mâinilor, picioarelor, ochilor, urechilor, limbii

Dezbracă-te de treburile lumeşti şi vei fi gol ca un luptător, armează-te cu armele duhului şi vei fi înarmat ca un ostaş; dezbracă-te de grijile cele vremelnice căci timpul postului este un timp de luptă, armează-te cu armele duhului căci nouă ne stă înainte un greu război împotriva Satanei şi a puterii lui. De aceea, noi trebuie să ne dezbrăcăm, pentru ca diavolul să nu se poată apuca de nimic, şi să fim înarmaţi din toate părţile ca să nu putem fi răniţi de nicăieri. Astfel îl îndeamnă Sf. Ioan Gură de Aur pe creştin pentru lupta cea mare a acestei vieţi întru care postul ne este învăţătură şi pregătire. Postul cel adevărat este însă nu numai înfrânarea de la mâncare, ci încă şi înfrânarea de la păcate: fariseul postitor dar plin de trufie a fost întrecut de vameşul nepostitor dar smerit, iar ninivitenii s-au salvat şi şi-au salvat cetatea nu numai postind de la mîncare şi îmbrăcînd hainele de jale ci prin schimbarea vieţuirii lor.
Şi iată şi ce vrea să zică sfântul cu schimbarea vieţii noastre: Cînd vezi un sărac, fie-ţi milă de dânsul. Când vezi un vrăjmaş, împacă-te cu dânsul.De vezi pe aproapele tău norocit, nu-l pizmui. (…) Mâinile tale să postească rămânând curate de averea cea nedreaptă şi de lăcomia câştigului. Picioarele tale trebuie să postească nemergând la desfătările cele necuviincioase. Ochii trebuie să postească neuitându-se cu poftă şi aprindere. Ar fi cea mai mare nebunie a opri gurii chiar mnâncarea cea învoită, iară ochiului, dimpotrivă, a-I îngădui privirea cea păcătoasă. (…) Postul urechii stă în a nu asculta clevetirile şi vorbele cele rele asupra cuiva. (…) încă şi gura trebuie să postească, înfrânându-se de la vorbele cele de ruşine, de la înjurături sau sudalme; căci ce ar folosi dacă noi nu mâncăm carnea dobitoacelor, dar ca nişte fiare sălbatice sfâşiem numele cel bun al fraţilor noştri? Clevetirea este mare păcat pentru că face rău nu numai celui ce cleveteşte cât şi celui care te-a ascultat care dacă este rău se va face mai mult, iar de este drept va cădea în mândrie, sau celui clevetit pe care, prin defăimarea ta, l-ai făcut mai fără ruşine şi totodată mai învrăjmăşit asupra ta. Soluţia este alta: Dar poate tu voieşti să îmbunătăţeşti pe ratele tău, văzându-i păcatele lui. Iată, dacă tu voieşti aceasta, atunci plânge, cere de la Dumnezeu ajutorul Lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuieşte-l îndeosebi, povăţuieşte-l, mângâie-l. Îndemnul cel bun, pe care părintele îl pomeneşte la defăimare dar se referă la toate cele pomenite mai sus este de a ne îngriji de păcatele noastre; să cercetăm propria viaţă, să căutăm calea pentru schimbare şi când a sosit timpul postului, ca o vară a sufletului, precum ostaşii să curăţim armele noastre, precum lucrătorii de pământ să ascuţim secerele noastre, precum corăbierii împotriva valurilor, poftelor celor fără de rânduială să opunem cugetările cele sfinte, precum călătorii să începem călătoria la cer şi precum luptătorii să ne pregătim pentru luptă. Iar, ca să fii un luptător, dezbracă-te de treburile lumeşti….

De pe piaţa prostituţiei politice

Cazul 1 - Sub fusta Constituţiei
Viteaz cum îl ştim de pe maidanul cu politicieni, olimpian în discurs, pudic în raport cu funcţia pe care o mai ocupă, competent în materia Constituţiei, sclavul drepturilor omuluipreşedintedesenat, legat de mâini şi de picioare de regulamente, dl. Geoană, candidat perdant profesionist, se înfăşoară în fustele doamnei mai sus amintite şi ne anunţă că aceasta nu-i dă voie să nu mai fie ultimul lucru care este. Şi de aceea votează împotriva discutării propunerii de introducere pe ordinea de zi a cererii revocării sale. Democraţia este salvată, dreptatea triumfă, poporul exultă. Pe de altă parte, vedeţi de ce nu învinge guvernul pdludmr criza!

Cazul 2. Mielul lui Vanghelie
Cu figura lui blândă, cu ochii lui umezi de naivitate şi nevinovăţie, victimă neajutorată a prigoanei politice, pupilul mesainicului Vanghelie, senatorul Cătălin Voicu va fi judecat de colegii lui, senatorii (în ciuda răuvoitorilor care spun că este incorect) înainte de a fi judecat de prietenii lui, judecatorii. Aşa cum au mai fost judecati si alti senatori si alti deputati. Având în vedere locul de frunte ocupat de justiţiabilii români pe piaţa cu pricina, alături de parlamentarii români, vă putem furniza următoarele asigurări:
- Nu va fie frică, nu va fi nici un abuz, maleficii procurori DNA vor fi înfrânţi. În jurul senatorului Voicu se vor ridica nu unul, ci două ziduri inexpugnabile de apărare. Uniţi în cuget şi-n simţire, atunci când e vorba de politicieni şi mafioţi, parlamentarii şi judecătorii se ridică ca unul, mobilizaţi de eroicul strigăt de luptă: Pe-aici nu se trece!
- Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost prigoniţi politic şi nu prigonitori, pentru că lor le-a fost refuzată cererea de a fi judecaţi de colegii lor academicienii şi de membrii marii lor adunări naţionale.
- Se pregăteşte Vanghelie.
- Prigoana politică este reală şi la vedere: în Parlament. Îi prigonim pe-ai noştri să nu ajungă în justiţie şi să-şi repereze onoarea şi îi favorizăm pe-ai voştri pentru care facem chiar noi sesizări penale. Deşi, cel mai adesea, îi prigonim pe toţi ca să nu ajungem să fim chiar noi favorizaţi. 

Cât despre România...

La recent încheiatele congrese psdist şi pnlist s-a discutat despre diverse personaje, despre candidaţii la felurite funcţii şi sprijinitorii lor, despre adevaraţii conducători (cei din umbră, cei cu statut de membru simplu, cei cu functii de rang inferior sau onorifice, sau cei care nici nu sunt în aceste partide), despre viitorul partidelor, despre variantele de viitor, despre Traian Băsescu şi despre pdl.
S-a afirmat cu mai multă sau mai puţină tărie necesitatea ca partidul sa devină nr. 1 pe piaţă, să devină nr. 1 al opoziţiei, să cucerească puterea, să desfiinţeze pdlul.
S-a menţionat necesitatea reformării partidelor şi în numele acesteia s-au cerut la pnl puteri discreţionare (necesare, probabil, lui Dinu Patriciu pentru a-şi eficientiza investiţia). Foşti intransigenţi activişti comunişti (care par a nu-şi vedea şi auzi victimele care îi însoţesc pe tărâmul umbrelor) transformaţi în super-moşuleţi simpatici au turmentat delegaţii şi invitaţii şi au sabotat planurile complotiştilor. Iliescu s-a reales prin alesul său, după ce l-a pălmuit din toate poziţiile pe cel care, acum mai clar ca niciodată, din greşeală îl trimisese la pensie cu cinci ani în urmă. Geoană s-a autoproclamat un lider important în viitorul psd. Vanghelie a fost, în sfârşit, huiduit în spaţiu deschis după care a devenit, în sfârşit, primul vicepreşedinte huiduit al psd. Năstase, prin pupilul său, a devenit coprotector al preşedintelui.S-a manevrat, s-a croşetat, s-a comercializat, s-au transferat capitaluri, s-a vândut şi cumpărat. S-a făcut balet de poziţii, spijinături şi voturi. Diaconescu a fost gata să producă apoplexia trepăduşilor din mass-media mogulească, angajaţi să demoleze şi să aduleze (evident, nu pe aceiaşi; sau pe aceiaşi în acelaşi timp, că după ce se uită...).
S-a vorbit despre ţuţeri (Antonescu, ţuţerul lui Patriciu, Vosganian, ţuţerul lui Antonescu ...), despre trădători, păduchi, lichele, gradele lui Cataramă, Stan şi Bran. Au fost înfieraţi Traian Băsescu şi pdlul.
În ceea ce priveşte criza, a fost înfierat cu mânie guvernul, au fost desfiinţaţi Boc (sau cât a mai rămas din el) şi, iarăşi, Traian Băsescu.
Multe altele, povestite sau nepovestite, văzute sau nevăzute, auzite şi neauzite (mai ales cele de după sau) s-au petrecut.
Dar nimeni nu a vorbit despre România (sau măcar despre Românica, cum o personifică unii), despre proiectul personal şi de partid adresat, gândit, pregătit pentru aceasta - peste umăr aducerile aminte, menţionarea acesteia în treacăt printre ditirambe politicianiste, nu pot fi luate în considerare. Poporul a fost amintit doar în lozinci şi formule populiste. Partidele au arătat că nu au proiecte pentru România şi că nu le intereasează nimic dincolo de cucerirea puterii pentru ... întrebuinţarea puterii. Cum şi pdlul conduce ţara după o listă încropită pe genunchi din care taie şi reintroduce măsurile anticriză după buletinul meteorologic - fără un proiect coerent, care probabil nu va exista nici la congresul lor - putem spune, dacă mai aveam vreo îndoială, că sistemul politic românesc este - de la înfiinţare, cred mulţi - în faliment: democraţie, ca să îşi facă interesele, pluralism, pentru ei şi între ei, reprezentare a familiilor, găştilor, clicilor şi clanurilor mafiote.

Arhitecţii torpile

Mai deunăzi, arhitecţii noştri de frunte s-au revoltat amarnic împotriva samavolniciei bisericeşti; mai precis patriarhiceşti. Vai, cum nu ţine Patriarhia seama de sfaturile lor şi-şi permite să construiască o catedrală care nu e cubistă, futuristă, suprarealistă sau măcar postmodernistă. Grav, grav, grav.
Dar, mă întreb, unde sunt vitejii şi intransigenţii noştri arhitecţi atunci când se dărâmă monumentele? Că n-am văzut niciun protest, nici scris, nici în stradă, iar de vreunul dintre ei care să se lege cu lanţuri în faţa buldozerelor - aşa cum cereau ei altora - nici vorbă. Sau unde sunt ei când se umplu oraşele de oribile creaturi din fier şi sticlă (rare clădiri noi care să merite oprirea privirii şi nu înfricoşarea ei dezgustată), aşezate în plină stradă, prăvălindu-se peste trecători şi maşini şi umplând spaţiile şi aşa sufocate de alte sute şi mii de maşini aşezate aproape unele peste altele?
Sau unde sunt ei când ţara-ntragă s-a umplut de oribilităţi - tot de ei proiectate - numite vile, în 99 la sută din cazuri buncăre din beton amestecând grobian elemente, stiluri, materiale care se resping?
Şi de ce acum? De ce protestul împotriva acestui proiect? Aşa cum au făcut-o şi faţă de unul mult mai modernist? Păi pentrucă la mijloc e o mare pălărie de bani (care nu e în situaţiile de mai sus) şi pentrucă diavolul, duşmanul Bisericii, nu stă degeaba. Torpilează, torpilează, spune el, că tot se dărâmă ceva.

Cu bocancii prin istorie


După ce înaintaşii lor au pus umărul la edificiul masonic, la Revoluţia Franceză, la revoluţiile de la 48, şi au implementat comunismul în Rusia şi apoi în jumătate de omenire (ocazie cu care au fost trimişi, în neantul în care în mod ştiinţific cred aranjorii noii lumi, zeci de milioane de oameni şi au fost mutilaţi fizic, psihic şi intelectual peste un miliard), domnii Florian şi Katz, încercând să se arate demni de această moştenire, atacă cu mânie totalitară noul duşman al umanităţii corect politice: un film.
„La cateva zile dupa premiera mondiala a lungmetrajului de fictiune al lui Constantin Popescu, “Portretul luptatorului la tinerete”, Institutul pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel” si Asociatia pentru Studierea Istoriei Romilor au cerut nu doar directorului Berlinalei, Dieter Kosslick, dar si membrilor juriului Competitiei Oficiale interzicerea filmului. Semnatarii, Marco Katz, Alexandru Florian...” (HotNews)
Este adevărat, nu orice film, ci unul despre cei ce s-au opus cu arma în mână, în munţi, peste zece ani (singurii din Europa de Est), comunismului adus în România de tancurile sovietice şi de înaintaşii domnilor Florian şi Katz.
Nu trecutul legionar al lui Ogoranu îi deranjează pe aceşti politruci-birocraţi (A-i reproşa luptătorului anticomunist scurtul său trecut legionar e la fel de absurd cu a-i reproşa lui Moise trecutul egiptean!), cât lupta acestuia, şi a celorlalţi eroi, împotriva holocaustului comunist. Adevărul adică, care, ne-o demonstrează de câteva sute de ani, este duşmanul lor de moarte.
Domnii Florian şi Katz cer, în anul 2010, în lumea pluralismului şi democraţiei, pur şi simplu interzicerea istoriei. Ceea ce ne arată încă odată cât de mult dau ei pe democraţie şi pe toată lista de drepturi şi libertăţi de care fac atâta caz.

POSTUL CEL MARE

Încercăm, pînă la Înviere, o sumară tâlcuire a Postului Paştilor călăuziţi fiind de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur şi de cartea “Postul cel Mare” a lui Alexander Schmemann.

Judecata ...

Pericopa evanghelică a Duminicii Lăsatului sec de carne ne vorbeşte despre Înfricoşătoarea judecată, acel timp când “Noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului Judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele săvârşite prin trup, ori bine ori rău” (II Cor. 5, 10). Psalmistul ne-a anunţat cu mult timp în urmă încă despre voia lui Dumnezeu: “Mustrate-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale”, iar la judecată, goi, fără chipurile mincinoase cu care ne preumblăm prin lume, vom fi însoţiţi numai de bunele şi relele noastre. “Unul se va lua, altul se va lăsa” (Mt. 24, 40); unul va merge spre lumina lui Hristos, pentru neîncetata şi fără capăt “bună schimbare” altul va coborî în întunericul îngheţat al potrivnicului Domnului. Iar iadul va fi pentru unul infernul în care a crezut şi pe care l-a hrănit în viaţa sa sau nimicul, în măsura în care în viaţă nu a crezut în nimic. Fiecăruia după cum a crezut şi a făcut.

...iubirii
Traducând parabola, Schmemann ne spune însă şi care este etalonul aceastei judecăţi, care va fi măsura divină: “iubirea – nu numai o simplă preocupare umanitară, ci iubirea concretă şi personală pentru cel de lângă mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a făcut să-l întâlnesc în viaţa mea… Pentru că, într-adevăr, ce este dragostea dacă nu acea putere tainică ce transcede întâmplătorul şi exteriorul din celălalt – prezenţa sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală – şi ajunge la suflet, unica rădăcină personală a fiinţei umane, partea divină din el? … Nu există iubire impersonală pentru că iubirea este minunata descoperire a persoanei în om, a unicului şi personalului în comun şi general…” Pentru Schmemann, iubirea creştină este opusul activismului social în care acţionează nu atât iubirea cât datoria, al cărei obiect nu este persoana ci “individul, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte umanităţi”. Activistul îşi proiectează acţiunea în viitor, acţionând “în numele dreptăţii, ordinii, fericirii şi pentru realizarea lor” în timp ce iubirea se manifestă acum. Pentru binele comun, al grupului sau umanităţii, persoana poate fi, şi adesea este, sacrificată.
Creştinismul are responsabilităţi atât faţă de persoană, cât şi faţă de lume dar în ceea ce priveşte persoana responsabilitatea revine în primul rând creştinului. În relaţia lor cu ceilalţi, oamenii pot fi duşmănoşi, indiferenţi, “salvatorii lumii” şi iubitori de aproapele. Primele două categorii vor repeta povestea bogatului dispreţuitor faţă de suferinţele sărmanului Lazăr de la poarta sa şi vor ajunge să zică, după moarte şi judecată, ca şi bogatul: “Trimite pe Lazăr, să-şi întindă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba mea cea învăpăiată”. Cei din a treia cate-gorie trebuie să aibă grijă: “Nu toţi suntem chemaţi să lucrăm pentru umanitate, cu toate acestea fiecare dintre noi a primit darul şi harul iubirii lui Hristos.” Sub aşteptarea destinului exemplar, a chemării umanităţii, se poate ascunde fie trufia, fie lenea şi indiferenţa, iar ei riscă să ajungă foarte aproape de primii. În fine, cei din a patra categorie sunt cei pentru care se deschide limpede calea către viaţa cea veşnică. Nici drumul lor nu este însă lin pentru că este presărat cu mulţime mare de ispite menite a-i abate, până în ultima clipă, din cale.
Fiecare a primit darul şi harul iubirii lui Hristos, fiecare are nevoie de iubirea personală. Lipsa ei distruge vieţi, aduce foamete şi mizerie, boală şi suferinţe; flămândul, bolnavul, întemniţatul pe nedrept sunt lângă noi, rezultat al răcirii noastre, al refuzului de a ne face responsabili de darul iubirii primit de la Hristos. Dar “chiar dacă am acceptat sau nu această responsabilitate, chiar dacă am iubit sau am refuzat să iubim, vom fi judecaţi.”
Întrucât unuia dintre aceştia prea mici fraţi ai Mei aţi făcut, Mie aţi făcut.


Crăpătura împărăţiei cereşti

Povestea cuprinsă în pericopa Duminicii Lăsatului sec de brânză ne vorbeşte despre profetul Iona, căruia Dumnezeu îi spune: Scoală şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în faţa mea!. În loc să urmeze poruncii, Iona se urcă pe o corabie cu care să ajungă la Taris. De-abia pornită însă corabia că începe o furtună puternică care e gata să o sfărâme, iar tragerea la sorţi îl desemnează pe profet ca fiind cel vinovat de furia mării. Iona recunoaşte şi cere să fie aruncat în apă deşi corăbierii încearcă să ducă corabia la mal pentru a nu face pierdere de viaţă omenească. În mare, Iona este înghiţit, din porunca Domnului, de un peşte mare în interiorul căruia stă trei zile, timp în care se căieşte, iar Dumnezeu dă poruncă peştelui să-l lepede pe ţărm unde iarăşi primeşte cuvântul Lui de a se duce la Ninive pentru a vesti cetăţii că în patruzeci de zile va fi distrusă. Iona duce cuvântul Domnului, iar Ninivitenii îl cred. Se îmbracă în sac, cei mari şi cei mici şi ţin post cu toţii chiar şi cu animalele lor. Însuşi regele leapădă veşmântul cel scump, se acoperă cu sac şi se culcă în cenuşă, împreună cu toţi supuşii săi cere îndurarea lui Dumnezeu şi se întorc de pe calea cea rea. Iar Dumnezeu îi iartă.
Ninivitenii nu au stat pe gânduri, ei nu s-au îndoit de autenticitatea mesajului şi nici nu au pus în cumpănă viaţa cea rea pe care o mare parte o duceau, abandonând păcatul. Mai mult chiar, cei buni s-au căit, rugat şi au postit cot la cot cu cei răi. Şi chiar dacă nu toţi păcătoşii au făcut acestea, atunci le-au făcut totuşi suficient de mulţi pentru a obţine iertarea lui Dumnezeu pentru toţi, căci Dumnezeu era hotărât să-i pedepsească dar era hotărât şi să-i ierte. De aceea – spune Sf. Ioan Gură de Aur – îi anunţă de nenorocirea care trebuia să se întâmple: ca să nu facă ceea ce poruncise să se vestească. “însă pentru ce hotărăşte El un termen aşa de scurt de iertare? Pentru ca tu să cunoşti fapta cea bună a ninivitenilor, care în aşa puţine zile s-au pocăit de aşa multe păcate şi le-au stârpit. Totodată trebuie să te minunezi de îndurarea lui Dumnezeu, căreia i-a fost de ajuns o pocăinţă atât de scurtă pentru atât de multe păcate; de aceea nu trebuie să cazi în deznădejduire, măcar de-ai fi săvârşit mii de păcate.” şi continuă Sf. Ioan Hrisostom în omilia la această duminică: “Aşadar, vezi cât de adevărat este ceea ce zic eu, că cineva nu trebuie să se teamă de post, ci să se teamă de viaţa cea desfătată, de lăcomie, de îmbuibare. Îndoparea şi îmbuibarea au zguduit cetatea Ninivei şi au adus-o aproape de pieire. Postul însă iarăşi a întărit cetatea.”
Condiţia libertăţii noastre adevărate şi a bucuriei necontenite este scăparea din robia păcatului iar povestea pericopei ne precizează – spune Schmemann – “condiţiile acestei eliberări. “Prima este postirea – refuzul de a accepta dorinţele şi îndemnurile firii noastre căzute ca fiind normale, efortul de a ne descătuşa din stăpânirea cărnii asupra duhului. (…) Cea de a doua condiţie este iertarea – că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Biruinţa păcatului, principalul semn al stăpânirii sale asupra lumii, este dispersarea, izolarea, ura. Aşadar, prima încercare de a sparge această fortăreaţă a păcatului este iertarea: reîntoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta este a pune între mine şi vrăjmaşul meu iertarea lui Dumnezeu însuşi. A ierta este depăşirea punctului mort în relaţiile umane şi raportarea lor la Hristos. Iertarea este crăpătura împărăţiei cereşti deschisă către această lume păcătoasă şi decăzută. În sâmbăta de dinaintea acestei duminici, Biserica pomeneşte pe toţi cei luminaţi prin postire, pe sfinţii care ne sunt modele în post şi pocăinţă, adică pe drumul eliberării noastre. În acest moment al Postului Mare se realizează “tainica întrepătrundere dintre deznădejde şi nădejde, dintre întuneric şi lumină. Toată pregătirea se apropie acum de sfârşit. Stau în faţa lui Dumnezeu, în faţa slavei şi a frumuseţii împărăţiei Sale. Realizez că aparţin acesteia, că nu am alt cămin, nici o altă bucurie, nici un alt ţel…”
„Scosu-s-a Adam din Rai pentru mâncare; pentru aceasta şi şezând în preajama lui plângea tânguidu-se şi cu glas de umilinţă zicea: Vai mie ce am pătimit eu ticălosul. O poruncă am călcat a Stăpânului meu şi de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, cel ce eşti pentru mine sădit şi pentru Eva încuiat, roagă pe Cela ce te-a făcut pe tine şi pe mine m-a zidit ca să mă satur de florile tale. Pentru aceasta şi Mântuitorul către dânsul a zis: Zidirea mea nu voi să piară, ci voi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Că pe cel ce vine la Mine nu îl voi goni afară.”

Deci: “Vremea postului să o începem luminat, supunân-du-ne pe noi nevoinţelor celor duhovniceşti. Să ne lămurim sufletul, să ne curăţîm trupul. Să postim precum de bucate aşa şi de toată patima, desfătându-ne de bunătăţile Duhului. Întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toţi a vedea prea cinstita patimă a lui Hristos, Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne.”

Duhurile Sfântului Efrem Sirul

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin!
Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din Postul Mare, de luni până vineri şi nu întâmplător: ea ne aminteşte tot ceea ce trebuie să câştigăm şi să lepădăm pe drumul pocăinţei, fiindu-ne îndrumar pentru transformarea noastră din timpul Postului.
Duhul trândăviei este refuzul lui Dumnezeu, abandonarea în voia poftelor, risipirea, dezintegrarea noastră în cele exterioare, alungarea sufletului şi refuzul schimbării interioare. Din cauza trândăviei omul ajunge în grija de multe, în care în loc să se ridice se risipeşte şi mai mult pentru a-şi acoperi deznădejdea care îi opreşte lumina. Trândăvia şi deznădejdea aduc iubirea de stăpânire, un soi de dragoste pervertită: dacă omul nu aspiră către Dumnezeu şi nu vede în el centrul, îşi va fi sieşi centru absolut, viaţa îi va deveni egoistă şi egocentrică, iar lumea va deveni obiect al nevoilor, dorinţelor, ideilor şi judecăţilor lui, deci subordonată acestora. Grăirea în deşert se manifestă prin devalorizarea şi încărcarea negativă a cuvântului care, în loc să construiască, să spună adevărul, să inspire şi să mântuiască, ajunge să dărâme, să mintă, să otrăvească sau să ucidă, devenind astfel deşertăciune. El împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi transformă viaţa în iad – spune Schmemann. Cele patru se înlănţuie astfel într-un cerc de două ori vicios.
Rugăciunea ne dă însă şi antidotul, reţeta salvatoare care cuprinde: curăţia, adică plinătatea, inversul trândăviei, obţinută prin întoarcerea către Dumnezeu şi refacerea adevăratei scări de valori; smerenia, adică aşezarea în această scară de valori; răbdarea, cunoaşterea nu prin sine, ci prin lumea ce ne înconjoară şi care este nesfârşită; şi în urmă, dar cea mai de preţ, dragostea pentru persoana de lângă noi, acum, aici, cu tot ceea ce ne stă în putinţă, cea care şterge păcatele, sparge canoanele, desfide limitele şi-l ridică pe om. Rugăciunea se încheie cu un ultim avertisment care ne dezvăluie cauza tuturor bolilor – mândria – şi cu modul de utilizare a reţetei: curăţia, smerenia, răbdarea şi chiar dragostea trebuie luate fără mândrie, adică fără intenţia de a deveni mai buni decât ceilalţi, ci mai buni pentru ceilalţi: …dăruieşte-mi ca să văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu este îndemnul de a nu transforma iubirea mântuitoare de aproapele în iubirea lumească pierzătoare de sine.


Întoarcerea la viaţă

Ghidul cel mai nimerit – arată Schmemann – pentru o “adevărată înţelegere a Postului, a scopurilor şi înţelesurilor sale” este Triodul, o carte liturgică ce cuprinde cântări şi pericope biblice (parabole, povestiri pilduitoare) pentru fiecare zi a unei perioade care începe cu două săptămâni înaintea lăsatului sec de carne şi se termină în Sâmbăta Mare. Permanent, cântările sale ne avertizează asupra postirii formale, făţarnice: Cei ce săvârşesc faptele bune în taină aşteptând răsplătirile duhovniceşti, nu le vestesc în mijlocul uliţelor, ci mai vârtos le poartă poartă înăuntrul lor. Şi Cel ce vede toate câte se fac în taină ne dă plata înfrânării. Să săvârşim dară postul, nemâhnindu-ne la feţe, ci, în cămările sufletelor noastre rugându-ne, neîncetat să strigăm: Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, nu ne duce pe noi în ispită, rugămu-ne, ci ne izbăveşte de cel rău. Sau: …de bucate postindu-te, suflete al meu, şi de pofte necurăţindu-te, în deşert te lauzi cu nemâncarea (…) răilor draci te vei asemăna, care nici odinioară nu mănâncă.
Punând în opoziţie de-a lungul întregului Post smerenia vameşului cu trufia fariseului, Triodul ne arată că adevăratul Post este cel al unei “curăţii interioare”, este “o întoarcere la iubire, o luptă împotriva vieţii distruse, împotriva urii, nedreptăţii, invidiei”: Postindu-ne, fraţilor, trupeşte să ne postim şi duhovniceşte. Să dezlegăm toată legătura nedreptăţii. Să rupem încurcăturile tocmelilor celor silnice. Tot înscrisul nedrept să-l spargem. Să dăm flămânzilor pâine şi pe săracii fără case să-i aducem în casele noastre… toată scrisoarea nedreaptă a celui de aproape să o lepădăm de la noi, nepuindu-i împiedicare spre sminteală. Să lăsăm desfătarea trupească, să creştem darurile sufletului, şi să dăm celor lipsiţi pâine, şi să ne apropiem către Hristos cu pocăinţă strigând: Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi!
Împotriva concepţiei actuale că Postul este un chin sau un sacrificiu fără alt sens decât, poate, sănătatea, “o perioadă când ceva ce pare a fi bun este interzis, ca şi cum Binelui i-ar face plăcere să ne tortureze” – zice Schmemann – Triodul ne prezintă Postul ca pe o “întoarcere la viaţa normală, la acea postire pe care Adam şi Eva au întrerupt-o, introducând în lume suferinţa şi moartea”. Mai mult chiar, Postul este văzut ca “o primăvară duhovnicească, ca o perioadă a bucuriei şi luminii”: Răsărit-a primăvara postului şi floarea pocăinţei… /Vestirea postului să o primim cu bucurie, că de l-ar fi păzit strămoşul Adam n-am fi suferit căderea cea din Eden…
Bucuria şi lumina sunt mereu cu cei care, oricât de îngustă şi dificilă este calea, ştiu că ea duce la “masa lui Hristos”, iar nevoinţele Postului la minunea mântuitoare a Învierii Domnului.