Arhitecţii torpile

Mai deunăzi, arhitecţii noştri de frunte s-au revoltat amarnic împotriva samavolniciei bisericeşti; mai precis patriarhiceşti. Vai, cum nu ţine Patriarhia seama de sfaturile lor şi-şi permite să construiască o catedrală care nu e cubistă, futuristă, suprarealistă sau măcar postmodernistă. Grav, grav, grav.
Dar, mă întreb, unde sunt vitejii şi intransigenţii noştri arhitecţi atunci când se dărâmă monumentele? Că n-am văzut niciun protest, nici scris, nici în stradă, iar de vreunul dintre ei care să se lege cu lanţuri în faţa buldozerelor - aşa cum cereau ei altora - nici vorbă. Sau unde sunt ei când se umplu oraşele de oribile creaturi din fier şi sticlă (rare clădiri noi care să merite oprirea privirii şi nu înfricoşarea ei dezgustată), aşezate în plină stradă, prăvălindu-se peste trecători şi maşini şi umplând spaţiile şi aşa sufocate de alte sute şi mii de maşini aşezate aproape unele peste altele?
Sau unde sunt ei când ţara-ntragă s-a umplut de oribilităţi - tot de ei proiectate - numite vile, în 99 la sută din cazuri buncăre din beton amestecând grobian elemente, stiluri, materiale care se resping?
Şi de ce acum? De ce protestul împotriva acestui proiect? Aşa cum au făcut-o şi faţă de unul mult mai modernist? Păi pentrucă la mijloc e o mare pălărie de bani (care nu e în situaţiile de mai sus) şi pentrucă diavolul, duşmanul Bisericii, nu stă degeaba. Torpilează, torpilează, spune el, că tot se dărâmă ceva.