luni, 6 iulie 2015

Familia, femeia, amorul liber şi socialismul secolului 19 (Revoluţia sexuală 2)



După cum am promis, voi continua cu prezentarea ideilor, planurilor şi programelor revoluţionarilor socialişti sexuali. Chiar dacă unele dintre opiniile sau sentinţele acestora,  în legătură cu lumea în care se trăiau, sau trăiesc, pot părea a fi legate de alt subiect decât cel al sexualităţii fără limite, aveţi răbdare: în următoarele episoade, după ce vom ajunge la timpul prezent cu ideile lor şi vom parcurge şi opinii ale celor consideraţi astăzi „fundamentalişti”, veţi putea închide cercul acestei dispute.  Voi interveni din când în când pentru a clarifica unele aspecte istorice, ideologice, sau filozofice.
Vom porni, aşa cum este firesc, cu începuturile şi anume cu socialiştii secolului 19, precursorii marxiştilor de toate genurile, fie ei economici fie culturali.Un element de bază şi în acelaşi timp o valoare fundamentală a societăţii îl constituie familia. Conştienţi de acest lucru, revoluţionarii o atacă încă de la începutul socialismului.
Socialiştii utopici Charles Fourier (Teoria celor patru mişcări şi a destinelor generale)  şi Robert Owen au fost primii care au respins relaţiile familiale tradiţionale şi au prevăzut “dragostea liberă” dintr-o viitoare societate socialistă. I-au urmat mulţi dintre stângiştii secolului 19, printre care şi cel mai faimos lider politic al socialiştilor germani, August Bebel, a cărui carte Femeia şi socialismul fost extrem de populară la vremea apariţiei sale mai ales pentru că ea trata, înainte de orice altceva, tema amorului liber. Dat fiind faptul că considera căsătoria monogamă ca fiind contrară naturii omului, care din această cauza nu-şi poate găsi fericirea, Fourier a venit cu ideea înlocuirii acesteia cu un sistem mult mai elastic care să lase loc de desfăşurare pasiunilor sexuale.
Marx şi Engels au preluat ideile şi le-au dus mai departe, pentru ei familia nefiind decât un teren restrâns în care se manifestă racilele sociale; sclavia, asuprirea de clasă, folosirea femeii şi a copiilor de către bărbatul proprietar în scopul păstrării şi amplificării proprietăţii sale. Interesant de remarcat este faptul că, alături de proletariat, căruia au părut a i se dedica pentru a-l scoate din sclavie, intenţionând de fapt să-l folosească pentru a-şi atinge planurile de transformarea a lumii vechi într-una în care ei să deţină puterea, ideologii marxişti au găsit un al doilea personaj colectiv, prin intermediul căruia să-şi ducă la capăt planurile de transformare a lumii, în femeie; prin proletariat dădeau lovitura la nivel macrosocial, prin femeie la nivelul micro al familiei. Este o temă care revine în mai multe dintre lucrările lui Engels, printre care, în primul rând în Originea familiei, a proprietăţii şi a statului.
Singurele scopuri exclusive ale căsătoriei monogame au fost acelea de face ca bărbatul, căruia îi aparţine proprietatea privată, să fie conducătorul familiei şi să se asigure transmiterea proprietăţii  către copiii să naturali. 
Femeia a fost degradată şi redusă la înrobire; ea a devenit sclavul poftelor sexuale ale acestuia şi numai un instrument pentru producerea de copii.
Într-un manuscris vechi, netipărit, întocmit de Marx şi de mine în 1846, găsesc următoarele cuvinte: „Cea dintîi diviziune a muncii este aceea dintre bărbat şi femeie în vederea procreării. Iar astăzi mai pot adăuga: cea dintîi contradicţie de clasă care apare în istorie coincide cu dezvoltarea antagonismului dintre soţ şi soţie în cadrul căsătoriei monogame, iar cea dintîi asuprire de clasă coincide cu asuprirea sexului feminin de către cel masculin. Căsătoria monogamă a constituit un mare progres istoric, dar în acelaşi timp, alături de sclavie şi de avuţia privată, ea a inaugurat acea epocă, care dăinuieşte pînă în ziua de astăzi şi în care orice progres este totodată un regres relativ, în care bunăstarea şi dezvoltarea unora se înfăptuiesc cu preţul suferinţelor şi oprimării celorlalţi. Căsătoria monogamă este celula societăţii civilizate, care ne permite să studiem natura antagonismelor şi contradicţiilor ce se dezvoltă din plin în această societate.
Tot Engels este cel care susţine, că necesitatea de a crea o deplină egalitate socială între femei şi bărbaţi va fi înţeleasă atunci când ambii vor poseda în mod legal o completă egalitate a drepturilor. Atunci va fi limpede că o prima condiţie pentru eliberarea nevestei este aceea de a aduce toate femeile înapoi în activitatea publică, iar acest lucru, la rândul său, necesită ca caracteristica familiei monogame, de unitate economică a societăţii, să fie abolită.  
Se va ajunge ca relaţiile dintre sexe să fie o afacere pur particulară, care priveşte numai pe cele două persoane implicate; o relaţie care nu mai este în niciun fel o problemă a societăţii. Acest lucru va fi posibil pentru că proprietatea private va fi desfiinţată, iar copii vor fi educaţi în comun” 
Nu va fi astfel suficient pentru a promova dezvoltarea graduală a relaţiilor sexuale neîngrădite şi odată cu acesta o mult mai tolerantă opinie publică în ceea ce priveşte onoarea unei fecioare şi ruşinea unei femei?
Eliberarea femeii şi distrugerea familiei burgheze este o parte integrantă din gândirea lui Marx despre revoluţia socialistă. În lucrarea sa Ideologia germană el scrie despre:
.. proprietate: nucleul, prima formă, pe care este aşezată familia, în care femeia şi copiii sunt sclavii soţului. Această sclavie latentă din familie, chiar dacă încă foarte neprelucrată, este prima proprietate, dar chiar şi în acest stadiu de început corespunde perfect definiţiei economiştilor zilelor noastre care o denumesc puterea de a dispune de puterea de muncă a altora.
Această creştere în comun a copiilor înlătură îngrijorarea legată de “consecinţe” care formează astăzi cel mai important factor social – atât moral cât şi economic – care o împiedică pe o fată de a se dărui complet bărbatului pe care îl iubeşte. Nu va fi aceasta de ajuns pentru naşterea de relaţii sexuale mai libere şi mai facile şi odată cu ele a unei mult mai tolerante opinii publice referitoare la onoarea fecioarei şi ruşinea femeii?
Marx în alt text: Religia, familia, statul, legea, moralitatea, ştiinţa, arta etc. sunt numai moduri particulare de producţie şi ele intră sub legea general a acesteia. Eliminarea pozitivă a proprietăţii private ca scop al vieţii umane este deci eliminarea pozitivă  oricărei alienări şi, astfel, eliberarea omului de religie, familie, stat etc. şi revenirea în umanitataea lui, adică în existenţa  socială.
În Manifestul comunist, Marx şi Engels vorbesc despre faptul că familia proletară, spre deosebire de cea burgheză, prin lipsa proprietăţii, nu constituie o bază pentru oprimarea femeii şi că oricum industrializarea va crea condiţiile pentru independenţa economică a femeii chiar şi în familia proletară, împiedicând oprimarea acesteia.
Burghezia a îndepărtat din relaţiile familiale latura lor sentimentală şi le-a redus numai la o relaţie bănească.
Proletarul nu are proprietate; relaţia sa cu soţia şi copiii săi nu mai au nimic în comun cu relaţiile din familia burgheză.
Desfiinţarea familiei!... Familia burgheză va dispărea, pe parcursul istoriei pe măsură ce proprietatea privată va dispărea şi ambele vor dispărea odată cu distrugerea capitalului.
Creşterea copiilor împreună, în instituţii naţionale şi pe cheltuiala statului, de la acel moment  în care ei se pot lipsi de îngrijirea maternă iniţială.
Pentru a concluziona, iată o sinteză asupra temei noastre făcută de Ludwig von Mises ( Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Partea întâi: Liberalism şi socialism (sursa: http://mises.ro/182/)):
Socialismul promite nu numai bunăstare – bogăţie pentru toţi – ci şi fericire universală în amor. Acestei părţi a programului său i se datorează o mare parte din popularitatea pe care o are.
(….)
Practicarea liberă a activităţilor sexuale este soluţia radicală a socialismului pentru problemele din această sferă. Societatea socialistă desfiinţează dependenţa economică a femeii, care rezultă din faptul că este dependentă de venitul soţului. Bărbatul şi femeia au aceleaşi drepturi economice şi aceleaşi îndatoriri, în măsura în care maternitatea nu cere consideraţii speciale pentru ea. Fondurile publice au grijă de subzistenţa şi educarea copiilor, care nu mai sunt obligaţii ale părinţilor, ci ale societăţii. În felul acesta, raporturile dintre sexe nu mai sunt influenţate de condiţiile sociale şi economice. Împerecherea încetează de a mai sta la baza celei mai simple forme de uniune interpersonală: căsnicia şi familia. În consecinţă, familia dispare şi societatea este confruntată numai cu indivizi separaţi. Alegerea în dragoste devine complet liberă. Bărbaţii şi femeile se împerechează şi se despart întocmai după cum îi mână dorinţele.
(Va urma)

marți, 30 iunie 2015

Ponta, terminatorul PSD-ului?



Nu e o idee nouă. În ceea ce mă priveşte am mai avut-o în diverse momente în care deplasarea pe orbită a sus-numitului părea atât de aiuritoare încât numai aceasta putea fi explicaţia.
Poate nici pe piaţa comentariilor nu e nouă; poate am mai auzit-o. Sau poate nu? În fine, să ne întoarcem la cestiune.
În cazul nostru cestiunea este – zice ea – într-un spital din Turcia pentru recuperarea după o operaţie la genunchi. Afecţiune, care nu îl împiedica cu câteva zile înainte, pe cel mai tânăr premier  din Europa (din păcate, premier care, în cazul în care ipoteza noastră nu e adevărată, a făcut dovada că tinereţea în sine, fără alte condimente educaţionale, morale şi culturale, nu este chiar o calitate, ba poate deveni o mare pacoste naţională), să joace basket. Dar care îl împiedică acum că revină în ţară şi să îşi asume responsabilităţile guvernării României.
Nu că Romania ar avea nevoie de el, dar partidul are. Partidul este acum în derută, îl cheamă, îl strigă, îi şopteşte la ureche, îl ademeneşte dinspre Bosfor cu cântece de sirenă. Pentru că partidul e derutat, e în dezordine, se simte amputat (de baroni şi baronaşi) şi părăsit, este, ce mai încolo-încoace, vraişte. Şi simte, ştie deja, că îl paşte un mare pericol: explozia, sau implozia, în mod sigur dispariţia.
Psd-ul nu are în acest om pe cine propulsa în faţă pentru a prelua de la nebunaticul actual preşedinte misia apărării şi întăririi lui. Numele mai vechi sunt ori deja penal-izate, ori pe cale, ori compromise din diverse alte motive (vezi cazul Ioan Rus), ori pur şi simplu obosite şi prăfuite, adică uzate. Ca nişte fete îmbătrânite pe şoseaua politicii.
Cei tineri sunt mai inculţi, mai needucaţi, mai prădători decât cei dinaintea lor. Agresivitatea şi voracitatea lor este cu atât mai vizibilă cu cât adevărul despre ei nu  mai este ascuns sub ceva spoiri de cultură şi politeţuri. Numele lor nici nu s-a ridicat bine pe firmament şi pică deja în plasa tot mai meşteră a procurorilor. Iar din ceea ce se chiamă carismă, nici nu au, nici nu-şi bat capul cu ea căci „tre’ să facă bani”.
Lăsat fără lider (ceea ce deja se întâmplă) partidul va fi terenul de luptă pentru diversele fracţiuni şi facţiuni minore ca imagine şi resurse politice, dar flămânde şi feroce, care se vor devora tot mai sângeros şi mai public cu cât va trece timpul. Şi toate acestea se întâmplă cu 11 luni înainte de evenimentele electorale din 2016, ceea ce va spori turbarea încleştărilor interne. În loc să-şi facă strategia, să aleagă oamenii ce îl vor reprezenta, partidul se vede subminat şi înjunghiat din interior. Cei care nu ţin de găştile puternice, sau cei mai realişti, vor începe să plece către alte zări (a se citi mai ales UNPR) încă din această toamnă,  când le va fi clar că partidul e pe derdeluş şi că sunt prea mulţi poftitori la prea puţine bucate. Bucate care riscă, în degringolada ce se va transmite şi alegătorilor săi, să se împuţineze încă şi mai mult.
Şi toate acestea din cauza unui singur om, unui singur personaj. Un personaj, care, dacă nu ar avea, probabil, o misiune precisă, ar părea unul paradoxal şi în politica românească şi poate chiar în cea mondială. Pentru unicitatea lui în a-şi da singur cu stângul în dreptul, sau în a-şi da foc la valiză. De a se umple de ridicol. De a minţi cu neruşinare şi înverşunare în pofida oricărei evidenţe. De a contesta realitatea şi de a prezenta fantasmele personale drept realitate. De a lovi şi a fugi. De a se ascunde atunci când e cazul unei înfruntări bărbăteşti. De a-şi afirma goliciunea şi găunoşenia....
Dar chiar aşa să stea lucrurile? Asta să fie cruda şi trista realitate. Sau tot ceea ce se întâmplă este urmarea unui plan politic de distrugere, sau cel puţin de reducere la nivelul de cantitate politică minoră a actualului PSD. O variantă ar putea fi cea a unei mâini nevăzute (nouă) care îl conduce pe veselul nostru premier. O mână care ar fi putut să-l ducă la un serviciu secret cu care acesta să colaboreze un timp. Care mai târziu să-l aducă în echipa lui Adrian Năstase şi să-l pună şef al Corpului de control. O mână care l-a apărat să nu-l bată Vanghelie, l-a pus şef la tineretul psd, deputat, ministru şi apoi preşedinte al PSD. O mână care l-a trimis să i se ofere lui Băsescu. O mână care a garantat pentru el că este cel mai nimerit să distrugă PSD-ul într-un mod în care niciun alt personaj cu scaun la cap din galeria liderilor momentului nu ar fi putut să o facă.
Ştiu că pare neverosimil, dar de ce nu am citi şi astfel traiectoria lui VV Ponta: goliciunile sale, şmecheriile sale, nesfârşitele minciuni, actele sale contradictorii, fugile sale din momentele de înfruntare sau din momentele în care trebuiau să reuşească comploturile antidemocratice ale parlamentarilor şi miniştrilor puterii, refuzul, în contra oricărei logici minimale, de a da românilor din străinătate posibilitatea să voteze, pierzând astfel preşedinţia şi ratând şansa perfectă şi unică de preluare a întregii puteri de către coaliţia de la putere, adică chiar de către PSD?
Poate că mişcarea cu Ponta a fost cea care garanta continuarea cercetărilor şi arestărilor, o continuitate a transformărilor pornite în mandatele lui Băsescu. Pentru că, nu ştiu dacă aţi observat, dar dincolo de activităţile burleşti enumerate mai sus, Ponta nu a făcut nimic pentru a opri o anumită deplasare a justiţiei (direcţia acestei deplasări nefiind încă clară în totalitate). Poate că, aşa cum a părut de câteva ori, în unele cazuri chiar aproape o certitudine, între cei doi au existat înţelegeri şi au făcut împreună un joc ale cărui efecte s-au consumat în parte (decimarea susţinută a haitei politice) şi urmează să devină evidente (distrugerea PSD-ului).
Sunt convins că, dacă toate acestea sunt reale, peste ele s-au suprapus, ca nişte coşuri, uneori ca nişte furuncule, şi astfel ne-au derutat şi mai mult, visele de adolescent întârziat, toanele, irascibilităţile, fantaziile personajului Ponta. Care într-un moment sau altul s-a trezit că visează cu ochii deschişi şi că se şi crede un puternic preşedinte de partid puternic, un tânăr, impetuos şi plin de perspective premier, un viitor politician de anvergură internaţională de genul Obama, Blair, sau, de ce nu Putin; până când mâna nevăzută îl readucea cu o scatoalcă înapoi pe traseul stabilit.
O altă variantă ar fi cea în care l-a un moment dat, din varii motive, Victor Ponta s-a oferit singur să facă acest lucru. Aşa cum poate că, în trecut, s-a oferit să fie şi colaborator al serviciilor. Cele două momente, dacă sunt reale se pot lega interesant peste timp.

Privit prin această lentilă poate Ponta să devină un personaj pozitiv, un erou salvator, un martir; cel care a acceptat să se umple de ridicol, să stârnească ironiile, glumele, sudalmele, sau chiar furiile concetăţenilor săi, pentru a-i salva pe aceştia de balaurul psdist?
Sau nu?

miercuri, 24 iunie 2015

Revoluţia sexuală faţă cu castitatea şi cu şeful ei, Romeo Moşoiu



19 ONG-uri, printre care şi Asociaţia Părinţi pentru Ora de Religie condusă de Romeo Moşoiu - consilier al Ministrului Educaţiei, au trimis săptămâna trecută o scrisoare deschisă prin care le cereau miniştrilor Educaţiei şi Sănătăţii să promoveze în şcoli abstinenţa până la căsătorie, ca "cel mai bun lucru pentru sănătatea copiilor". (HotNews)
Scrisorii celor 19 i-a urmat un freamăt de indignare, un tsunami de vociferări , acuzaţii, condamnări şi în final execuţia publică a lui Romeo Moşoiu, personificare a conspiraţiei fundamentaliste, care se opune progresului societăţii.
Un grup de ONG-uri a cerut vineri, 12 iunie, demiterea lui Romeo-Nicu Moşoiu din funcţia de consilier al Ministrului Educaţiei, invocând conflictul de interese. Moşoiu are o dublă calitate: persoană cu influenţă în deciziile Ministerului şi, în acelaşi timp, vice-preşedinte al Asociaţiei Părinţi pentru Ora de Religie (APOR), asociaţie care face lobby în favoarea unor politici educaţionale bazate pe o ideologie fundamentalist religioasă, în detrimentul oricărei evidenţe ştiinţifice, au sustinut organizaţiile, într-un comunicat. (HotNews)
Pe modelul patentat al stângii, comunicatul activiştilor progresişti e o tentativă de manipulare constituită printr-o înşiruire de minciuni, deformări ale adevărului, adevăruri parţiale învelite în minciună (vezi, pentru lămurire, zicerile de zi cu zi ale lui VV Ponta). Pe trei dintre ele găsim chiar în fragmentul citat mai sus: „ideologia fundamentalist religioasă”, „în detrimentul oricărei evidenţe ştiinţifice” şi „conflictul de interese”.
În ceea ce o priveşte pe prima, mai mult o manipulare prin etichetarea negativă a adversarului, putem spune că datorită acestei aşa zise „ideologii” incriminate, de fapt principii ale unei vechi şi rodnice morale, există, vorbesc şi acţionează şi activiştii progresişti de mai sus. Dacă lumea ar fi funcţionat după ideologia (de data aceasta cu adevărat o ideologie, după cum vom arăta mai târziu) pe care ei o propagă (avorturi, homosexualitate, identitate de gen, libertinaj, deparavare, prostituţie infantilă etc.) mă îndoiesc că aceştia ar mai fi putut spune ceva, căci, probabil, lumea s-ar fi terminat de mult.
Apoi, de când ceea ce ţine de religie este rău pentru om? Cu o credinţă sau alta, omul a trecut prin zeci de milenii, a evoluat, a descoperit ştiinţele şi tehnicile, şi-a îmbunătăţit viaţa, a ajuns în 2015. Europa, cea care a modificat din temelii lumea, s-a născut pe un fundament creştin. Fără acesta poate ar fi fost musulmană, sau poate nu ar mai fost de loc. Care e problema cu religia? Vom încerca să găsim răspunsul împreună.
A doua minciună este una grosieră, pe care până şi elevii de clasa a şasea (!) o pot da de gol. Pentru că, tocmai pe dos, „evidenţa ştiinţifică” dă dreptate propunerii celor 19 şi nu complexului de „măsuri progresiste” ale comisarilor civici. Astfel că minciuna respectivă nu e decât o manipulare de autoetichetare pozitivă prin alipirea emitentului opiniei de un concept-termen cu încărcătură pozitivă (în cazul acesta, ştiinţa).
În ceea ce priveşte conflictul de interese, respectivii emitenţi de opinie au devenit chiar neglijenţi. (Atât de neglijenţi încât ar putea rămâne fără o sumedenie de factori de influenţă de pe lângă persoane de decizie.) Oare nu tot conflict de interese a fost atunci când Remus Cernea era consilier al primului ministru? Sau în cazul a altor sute de consilieri, care sunt în acelaşi timp activişti civici progresişti, sau oameni de afaceri. A profitat APOR-ul de ajutoare financiare de la minister, a accesat fonduri prin proiecte, are alte avantaje materiale? Şi atunci?
Dar să trecem mai departe. Încercând să înţelegem reacţia furibundă a activiştilor din cele 14 ong-uri contestatoare, ajungem, evident, la întrebarea de bază: Ce e rău în a îndemna adolescenţii să nu aibă relaţii sexuale până când între emoţional şi mental apare un echilibru mai stabil (cercetările arată că această echilibrare începe să se simtă de-abia după 25 de ani, până atunci tânărul fiind, în general, mai curând prizonierul emoţiilor)?
Mai precis ce e rău în a evita sau reduce:
·         Sarcinile nedorite ? - Pilula contraceptivă are o rată de eșec de 9% într-un an, diafragma – 13%, prezervativul – 15%, iar spermicidele – 28% (Cf. Journal of the American Medical Association, 20 Octombrie 1999, Vol. 282, No. 15, 1405-1407));
·         Bolile cu transmitere sexuală ? - Un studiu al Universității Harvard a arătat că în statul Uganda rata infecțiilor cu HIV a scăzut dramatic în ultimele două decenii după ce abstinența și monogamia au fost promovate la nivelul politicilor educaționale, în vreme ce în Zimbabwe și Botswana, unde s-a mizat masiv pe promovarea prezervativului ca singura metodă de preveni epidemia HIV, nu s-a înregistrat niciun progres. S-a constatat că simpla bombardare a acestor state cu milioane de prezervative nu făcea decât să încurajeze promiscuitatea și schimbarea partenerilor, factori care, adăugați la rata de eșec a prezervativului, nu puteau să oprească epidemia. (Cf. Sarah Trafford. “Uganda Winning the Battle Against AIDS Using Abstinence.”, Culture and Family Institute, Iulie 2002);
·         Cancerul de col uterin asociat în cele mai multe dintre cazuri cu debutul precoce al vieţii sexuale?
·         Prostituţia infantilă ? - In conformitate cu Departamentul de Justitie al SUA, prostitutia in randul copiilor a devenit o problema de proportiile unei epidemii, cu estimari cuprinse intre 300.000 si 800.000, datele reale putând însă să depăşească milionul.
·         Şi, evident, în suită logică prostituţia în general căreia i se micşorează baza de selecţie?
·         Consumul de droguri şi alcool? care, nu numai, dar în special la adolescenţi se asociază cel mai adesea cu activităţi sexuale?
·         Pornografia? - Doua milioane de copii sunt folositi in industria pornografica in fiecare an, iar o fetita din trei si un baiat din patru sufera o forma de abuz sexual inainte de a implini varsta de 18 ani, in Europa, potrivit studiului “Abuzul copiilor in Europa” (Child sexual abuse in Europe).
·         Pedofilia, traficul de persoane?
·         Ce e rău în a avea familii solide, rezistente în timp? În cel mai important studiu cu privire la comportamentul sexual din Statele Unite, National Health and Social Life Survey, desfășurat la Universitatea din Chicago, s-a descoperit că bărbații care au așteptat începerea vieții sexuale până la căsătorie au o rată a divorțului cu 63% mai mică, în vreme ce femeile înregistrează 76%. Cei care nu și-au păstrat castitatea au șanse mult mai mari de a fi infideli în căsnicie (Cf. Edward O. Laumann et al.,The Social Organization of Sexuality: Sexual Practices in the United States, Chicago: University of Chicago Press, 1994, p. 503).
Deci, ce drept fundamental al persoanei încalcă o astfel de politică educaţională? Cu atât mai mult cu cât campania ong-urilor „progresiste” pentru introducerea educaţiei sexuale în şcoală, are ca obiective declarate tot reducerea sarcinilor în rândul adolescenţilor, reducerea bolilor cu transmitere sexuală, a cancerului de col uterin etc. În mod normal, dacă militează pentru siguranţa şi sănătatea copiilor şi adolescenţilor, activiştii progresişti ar trebuit să aplaude fericiţi iniţiativa „fundamentaliştilor religioşi” şi să-şi îndrepte energiile către alte obiective.
Dar este cu adevărat vorba, în demersurile lor, despre întărirea siguranţei şi sănătăţii adolescenţilor sau despre „viceversa”? La ce foloseşte educaţia sexuală de la vârste fragede (3-4 ani), aşa cum se face deja în alte ţări şi cum se doreşte să se facă şi aici? Este copilul pregătit, într-o perioadă în care universul lui este încă masiv senzorial şi emoţional, să(-şi) înţeleagă sexualitatea de mai târziu? Are nevoie acum, în perioada basmelor şi a prieteniilor pătimaşe, eroice, curate, de reziduurile corozive şi distructive care gravitează şi ele în jurul unui act ce ar trebui să fie încununarea unei relaţii puternice dintre doi oameni, dar care a devenit cel mai de succes produs comercial al zilelor noastre (sexul se vinde ca atare, dar el şi vinde astăzi aproape orice)?  Sau este vorba despre o acţiune pe scară largă de pervertire a fiinţei umane încă din momentele ei de început, de distrugere a acesteia, de redefinire a actului sexual ca fiind sensul existenţei, drept care el trebuie făcut oricând, oricum, fără limite, la orice vârstă, cu nou născuţi sau cu bătrâni neputincioşi, cu vii şi cu morţi? Până când totul va fi făcut praf şi pulbere? Suntem noi doar o aglomerare de celule în jurul unui sex?
Deci, ce e cu adevărat rău în castitatea înţeleasă şi asumată? Sau, invers, de ce trebuie să facem cu toţii sex şi de la vârste tot mai fragede? De ce trebuie să-i invadăm, să-i agresăm, să-i deformăm şi să le furăm copilăria celor mici şi nu le cerem şi nu le impunem adulţilor, vinovaţi în cele mai multe cazuri de problemele acestora, să-şi controleze pulsiunile şi fanteziile bolnave,  să-i respecte şi să-i ocrotească? De ce, în loc să le dezvăluim pericolele, necazurile, tragediile de tot felul asociate cu relaţiile sexuale la vârste la care raţiunea este încă într-o anemică opoziţie, noi le spunem că sexul e bun şi le dăm prezervative?
Vă propun ca la aceste întrebări şi la oricare altele pe care le aveţi în legătură cu ideile şi acţiunile celor două tabere, dar şi cu ceea ce noi, fiecare, avem de făcut cu copiii noştri pentru a-i proteja şi creşte cât mai bine, să vă răspundeţi singuri. Eu vă voi pune în faţă, pe scurt, în câteva episoade viitoare, extrase din ceea ce au declarat şi declară că îşi propun, din ceea ce au făcut deja şi din ceea ce au de gând să facă, apologeţii sexului universal, activiştii combatanţi a ceea ce a fost denumit generic „Revoluţia sexuală”, descrieri ale contextului istoric fiecărui moment important, fragmente de studii medicale, psihiatrice, sociale etc., dar concluzia vă va aparţine. (Va urma.)

Materialişti contra materiei - omul maşină, negarea femeii şi a bărbatului, veţi fi ca Dumnezeu...

    de Anthony Esolen Care este miza în controversele actuale legate de bărbat și femeie? Nimic altceva decât creația însăși. Una dintr...