Nu e o idee
nouă. În ceea ce mă priveşte am mai avut-o în diverse momente în care
deplasarea pe orbită a sus-numitului părea atât de aiuritoare încât numai
aceasta putea fi explicaţia.
Poate nici pe
piaţa comentariilor nu e nouă; poate am mai auzit-o. Sau poate nu? În fine, să
ne întoarcem la cestiune.
În cazul
nostru cestiunea este – zice ea – într-un spital din Turcia pentru recuperarea
după o operaţie la genunchi. Afecţiune, care nu îl împiedica cu câteva zile
înainte, pe cel mai tânăr premier din
Europa (din păcate, premier care, în cazul în care ipoteza noastră nu e
adevărată, a făcut dovada că tinereţea în sine, fără alte condimente
educaţionale, morale şi culturale, nu este chiar o calitate, ba poate deveni o
mare pacoste naţională), să joace basket. Dar care îl împiedică acum că revină
în ţară şi să îşi asume responsabilităţile guvernării României.
Nu că Romania
ar avea nevoie de el, dar partidul are. Partidul este acum în derută, îl
cheamă, îl strigă, îi şopteşte la ureche, îl ademeneşte dinspre Bosfor cu
cântece de sirenă. Pentru că partidul e derutat, e în dezordine, se simte
amputat (de baroni şi baronaşi) şi părăsit, este, ce mai încolo-încoace,
vraişte. Şi simte, ştie deja, că îl paşte un mare pericol: explozia, sau
implozia, în mod sigur dispariţia.
Psd-ul nu are
în acest om pe cine propulsa în faţă pentru a prelua de la nebunaticul actual
preşedinte misia apărării şi întăririi lui. Numele mai vechi sunt ori deja
penal-izate, ori pe cale, ori compromise din diverse alte motive (vezi cazul
Ioan Rus), ori pur şi simplu obosite şi prăfuite, adică uzate. Ca nişte fete
îmbătrânite pe şoseaua politicii.
Cei tineri
sunt mai inculţi, mai needucaţi, mai prădători decât cei dinaintea lor.
Agresivitatea şi voracitatea lor este cu atât mai vizibilă cu cât adevărul
despre ei nu mai este ascuns sub ceva
spoiri de cultură şi politeţuri. Numele lor nici nu s-a ridicat bine pe
firmament şi pică deja în plasa tot mai meşteră a procurorilor. Iar din ceea ce
se chiamă carismă, nici nu au, nici nu-şi bat capul cu ea căci „tre’ să facă
bani”.
Lăsat fără
lider (ceea ce deja se întâmplă) partidul va fi terenul de luptă pentru
diversele fracţiuni şi facţiuni minore ca imagine şi resurse politice, dar
flămânde şi feroce, care se vor devora tot mai sângeros şi mai public cu cât va
trece timpul. Şi toate acestea se întâmplă cu 11 luni înainte de evenimentele
electorale din 2016, ceea ce va spori turbarea încleştărilor interne. În loc
să-şi facă strategia, să aleagă oamenii ce îl vor reprezenta, partidul se vede
subminat şi înjunghiat din interior. Cei care nu ţin de găştile puternice, sau
cei mai realişti, vor începe să plece către alte zări (a se citi mai ales UNPR)
încă din această toamnă, când le va fi
clar că partidul e pe derdeluş şi că sunt prea mulţi poftitori la prea puţine
bucate. Bucate care riscă, în degringolada ce se va transmite şi alegătorilor
săi, să se împuţineze încă şi mai mult.
Şi toate
acestea din cauza unui singur om, unui singur personaj. Un personaj, care, dacă
nu ar avea, probabil, o misiune precisă, ar părea unul paradoxal şi în politica
românească şi poate chiar în cea mondială. Pentru unicitatea lui în a-şi da
singur cu stângul în dreptul, sau în a-şi da foc la valiză. De a se umple de
ridicol. De a minţi cu neruşinare şi înverşunare în pofida oricărei evidenţe.
De a contesta realitatea şi de a prezenta fantasmele personale drept realitate.
De a lovi şi a fugi. De a se ascunde atunci când e cazul unei înfruntări
bărbăteşti. De a-şi afirma goliciunea şi găunoşenia....
Dar chiar aşa
să stea lucrurile? Asta să fie cruda şi trista realitate. Sau tot ceea ce se
întâmplă este urmarea unui plan politic de distrugere, sau cel puţin de
reducere la nivelul de cantitate politică minoră a actualului PSD. O variantă
ar putea fi cea a unei mâini nevăzute (nouă) care îl conduce pe veselul nostru
premier. O mână care ar fi putut să-l ducă la un serviciu secret cu care acesta
să colaboreze un timp. Care mai târziu să-l aducă în echipa lui Adrian Năstase
şi să-l pună şef al Corpului de control. O mână care l-a apărat să nu-l bată
Vanghelie, l-a pus şef la tineretul psd, deputat, ministru şi apoi preşedinte
al PSD. O mână care l-a trimis să i se ofere lui Băsescu. O mână care a
garantat pentru el că este cel mai nimerit să distrugă PSD-ul într-un mod în
care niciun alt personaj cu scaun la cap din galeria liderilor momentului nu ar
fi putut să o facă.
Ştiu că pare
neverosimil, dar de ce nu am citi şi astfel traiectoria lui VV Ponta:
goliciunile sale, şmecheriile sale, nesfârşitele minciuni, actele sale
contradictorii, fugile sale din momentele de înfruntare sau din momentele în
care trebuiau să reuşească comploturile antidemocratice ale parlamentarilor şi
miniştrilor puterii, refuzul, în contra oricărei logici minimale, de a da
românilor din străinătate posibilitatea să voteze, pierzând astfel preşedinţia
şi ratând şansa perfectă şi unică de preluare a întregii puteri de către
coaliţia de la putere, adică chiar de către PSD?
Poate că
mişcarea cu Ponta a fost cea care garanta continuarea cercetărilor şi
arestărilor, o continuitate a transformărilor pornite în mandatele lui Băsescu.
Pentru că, nu ştiu dacă aţi observat, dar dincolo de activităţile burleşti
enumerate mai sus, Ponta nu a făcut nimic pentru a opri o anumită deplasare a
justiţiei (direcţia acestei deplasări nefiind încă clară în totalitate). Poate
că, aşa cum a părut de câteva ori, în unele cazuri chiar aproape o certitudine,
între cei doi au existat înţelegeri şi au făcut împreună un joc ale cărui
efecte s-au consumat în parte (decimarea susţinută a haitei politice) şi
urmează să devină evidente (distrugerea PSD-ului).
Sunt convins
că, dacă toate acestea sunt reale, peste ele s-au suprapus, ca nişte coşuri,
uneori ca nişte furuncule, şi astfel ne-au derutat şi mai mult, visele de adolescent
întârziat, toanele, irascibilităţile, fantaziile personajului Ponta. Care
într-un moment sau altul s-a trezit că visează cu ochii deschişi şi că se şi
crede un puternic preşedinte de partid puternic, un tânăr, impetuos şi plin de
perspective premier, un viitor politician de anvergură internaţională de genul
Obama, Blair, sau, de ce nu Putin; până când mâna nevăzută îl readucea cu o
scatoalcă înapoi pe traseul stabilit.
O altă variantă ar fi
cea în care l-a un moment dat, din varii motive, Victor Ponta s-a oferit singur
să facă acest lucru. Aşa cum poate că, în trecut, s-a oferit să fie şi
colaborator al serviciilor. Cele două momente, dacă sunt reale se pot lega
interesant peste timp.
Privit prin
această lentilă poate Ponta să devină un personaj pozitiv, un erou salvator, un
martir; cel care a acceptat să se umple de ridicol, să stârnească ironiile,
glumele, sudalmele, sau chiar furiile concetăţenilor săi, pentru a-i salva pe
aceştia de balaurul psdist?
Sau nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu