În România se pune la cale o „revoluţie franceză”

Generalul Westermann, unul dintre generalii armatei revoluţionare raporta Comitetului de Bunăstare: „Vendeea nu mai există, tovarăşi cetățeni republicani! A murit sub săbiile noastre împreună cu femeile și copiii săi. Tocmai i-am îngropat în mlaștinile și pădurile din Savenay. Potrivit ordinelor voastre, copiii au fost călcaţi pînă la moarte sub copitele cailor noştri; femeile au fost măcelărite astfel încât să nu mai poată aduce soldați pe lume. Străzile sînt pline de cadavre; în multe locuri, ele formează întregi piramide. În Savenay a fost nevoie de detaşamente suplimentare de execuţie deoarece trupele lor încă se predau. Noi nu luăm prizonieri. Cineva trebuie să le ofere pîinea libertăţii; totuși, mila nu are nimic de-a face cu spiritul revoluției”.

Un alt amuzament al „Albaştrilor”, care se autodenumeau „colonnes infernales” (coloanele infernale, n.t.), era arderea femeilor și a copiilor în cuptoare de pâine. Pentru obţinerea maximului de plăcere sadică din această practică, victimele erau aşezate în cuptoare reci care erau apoi încălzite.

În Vendeea, un sport deosebit de popular în rândul Albaştrilor era aruncarea copiilor de la ferestre și prinderea lor în baionete. La fel de populară era practica de căsăpire a femeilor gravide, în scopul de a scoate si măcelări copiii lor nenăscuți, după care mamele erau lăsate să sîngereze până la moarte. Alte femei gravide au fost strivite până la moarte în prese de vin și fructe. De asemenea, populară era şi arderea victimelor în case și biserici. Această poftă de sânge s-a dezlănţuit în aşa măsură încât comandantul Grignon a dat ordinul ca toată lumea întâlnită pe drum să fie ucisă pe loc, chiar dacă ar fi fost republicani. Un caz deosebit de înspăimîntător a implicat o fată care a fost legată goală între ramurile unui copac după ce a fost violată și a fost supusă unor încercări repetate de a fi tăiată în jumătate. Imaginaţia Albaştrilor nu mai avea limite.

În Revoluția Franceză drojdia Franței a cedat poftei de sînge şi a deschis uşa către rău.

·          

Pasajele de mai sus sunt extrase din textul lui Errik von Kuehnelt  Leddihn „Operaţiunea paricidul – Sade, Robespierre şi Revoluţia Franceză” şi sunt doar câteva „evenimente” zilnice normale din timpul Revoluţiei Franceze, faza războiului civil din Vandeea, regiune în care ţăranii se răsculaseră. Pentru a-i înfrânge, armatele republicane au omorât fără discriminare femei, copii, bărbaţi, răsculaţi şi civili şi au continuat să execute şi să ardă sate chiar după înfrângerea Armatei Catolice. În palmaresul revoluţiei, numai Vandeea aducea peste 170.000 de victime, dar reprimarea împotrivirii populaţiei la revoluţie a continuat în multe alte zone.  

Episoade ca acestea se vor întâlni în dictaturile tuturor celorlalte revoluţii care îi vor urma; să ne amintim de sălbăticia cu care au fost trataţi deţinuţii politici din România, devenită comunistă în prelungirea revoluţiei bolşevice. Ce ar putea motiva, cum s-ar putea explica o astfel de orgie a morţii, de beţie a masacrului, celebrată prin eliberarea celor mai întunecate dimensiuni ale fiinţei umane. Ce justifică dispreţul total şi respingerea ca semen al tău a cuiva care nu ţi-a făcut nimic, deliciul chinuirii şi al omorârii, savurarea sălbatică a negării prin măcelărire a fiinţei din faţa ta?

Am dat pasajele ca pe o atenţionare, un semnal despre ceea ce s-ar putea întâmpla în curând în România. Căci există o serie întreagă de asemănări între situaţia de atunci din Franţa şi cea de acum din Occident-România : agresiunea virulentă împotriva creştinismului, a familiei, a identităţii, a fiinţei umane însăşi, a proprietăţii; o impunere dictatorială a modelelor derivate din ideologiile stângii extreme (azi, neo-marxiste); o propagandă masivă susţinută cu fonduri uriaşe de mafia bancară globalistă; activişti/mercenari/actori civici şi politici plătiţi şi finanţaţi copios, inclusiv cu promisiuni de aşezare la putere;  minciună, manipulare, dihonie, separare pe falii ireparabile, pierderea raţiunii, o nebunie de natură demonică; şi, peste toate şi în toate URA. O URĂ anihilantă, nihilistă, desfiinţarea absolută a celuilalt. A celui care are o altă asumare, o altă opinie, o altă opţiune.

O ură totală, fără limite, ne-umană. O ură despre care, aminteam într-un text recent, Soljeniţîn spunea că stă la baza sistemului filozofic al lui Marx şi Lenin, dar care stă la baza întregului plan de putere al negustorilor de bani: ... ura împotriva lui Dumnezeu o forţă mai fundamentală decât toate pretenţiile lor politice şi economice. Doar o ură din afara omului şi îndreptată împotriva omului ca creaţie a lui Dumnezeu poate fi justificarea celor care au făcut atrocităţile de mai sus. Este ura care fusese abil, consecvent, pe scară largă aprinsă şi întreţinută într-un anumit segment eterogen de populaţie unit conjunctural prin această ură şi prin patima puterii şi a banilor. Este ura care vedem cum este hrănită şi se amplifică ceas de ceas, zi de zi în România, ca un val care creşte şi ameninţă să devină un ţunami atoate-distrugător. Este ura care anunţă deja că „trebuie să curgă sânge”, care ameninţă la grămadă pe adversari cu puşcăria fără judecată, sau o judecată a poporului (Ralph C. Hancock şi L. Gary Lambert în cartea “Moştenirea Revoluţiei Franceze” spun că poporul invocat de dictatorii revoluţionari nu erau masele ţărilor respective, ci oamenii aparţinând sistemului pe care doreau să-l creeze. De dragul făuririi acestor mase de oameni noi, nicio crimă nu era prea mare şi nicio atrocitate nu era suficient de oribilă.). Este ura care ameninţă cu moartea - ardere pe rug, răstignire, împuşcare, lapidare - a celor care au o opinie contrară.

Evident că în Franţa anului 1789 a existat o bază reală de nemulţumire cu potenţial incendiar; dar ea a fost transformată într-o explozie controlată cu nitroglicerină. Era, ca şi acum, o epocă de atac puternic împotriva creştinismului, atât dinspre ateiştii revoluţionari cât şi dinspre nenumărate cercuri, grupuri, secte ocultte care se răspândiseră ca ciupercile. Erau nemulţumiri faţă de aristocraţie, faţă de rege, faţă de administraţie. Dar, în primul rând şi peste toate, era dorinţa aprigă a burgheziei, în special a negustorimii bancare, planul îndelung gândit al acesteia de a prelua puterea întâi acasă, apoi în lume. Evident că erau multe şi mari nedreptăţi şi justificate supărări. Dar niciuna dintre ele, oricât de îndreptăţită ar fi fost, şi nici suma lor, nu puteau justifica sacrificarea a sute de mii de oameni nevinovaţi în abatorul revoluţiei.

William Jenkins scrie că în timpul Terorii, Robespierre şi colegii să revoluţionari au măcelărit o mulţime de ţărani francezi. Logica lui Robespierre, dacă se poate numi aşa, era simplă: „oamenii de aici nu văzuseră niciodată [o asemenea violenţă], oamenii de aici nu comiseseră niciodată o crimă, dar trebuiau să moară pentru ca Franţa să se transforme într-o societate socialistă” (Joshua Philipp – „Originile întunecate ale comunismului”).

Vaccinuri? Urmăriţi banii! Medicamente care tratează prbleme create de medicamente care tratează(...) probleme create de vaccinuri - sute de miliarde de dolari.

Companiile de medicamente au deturnat vaccinurile de la menirea iniţială de apărare a oamenilor faţă de maladii epidemice către obţinerea unor profituri inimaginabile prin afectarea permanentă a persoanelor injectate în copilărie cu alte maladii pe care tot ele le tratează. O ipoteză susţinută convingător de Kristina Kristen, de la Robert Kennedy, Jr.’s World Mercury Project în articolul “Vaccines: Gateway Drugs by Design,”.

Iată pe scurt afirmaţiile autoarei:
Prospectele vaccinurilor, ca şi cele ale altor medicamente, enumeră şi un număr de efecte adverse. Principalele companii producătoare de vaccinuri, cunoscute şi ca "BIG-4" sunt Merck, GSK, Pfizer, Sanofi. În realitate ele fac toate vaccinurile pentru copii. Efectele adverse enumerate în prospectele lor sunt exact bolile pe care copiii de astăzi le prezintă într-o proporţie epidemică.
Proporţia de medicamente pentru tratamentul acestor maladii este, în veniturile BIG 4 mult mai consistentă decât cea a vaccinurilor, care oricum sunt monopolul lor.
În felul acesta, vaccinurile devin poarta de intrare pentru maladii, care îi aduc pe copii din nou la BIG 4 în vederea tratamentelor, după cum arată tabelul de mai jos în care sunt listate pe prima coloană medicamente, pe a doua boala căreia îi sunt destinate, pe a treia producătorul şi pe a patra veniturile realizate în diverşi ani în miliarde de dolari.

Greu de crezut că este doar o coincidenţă faptul că cele patru mari companii farmaceutice sunt cele care produc de asemenea medicamentele pentru maladiile provocate de vaccinuri: autoimunitatea, astmul, anafilaxia, alergiile, ADHD, artrita reumatoidă, epilepsia etc.
În topul celor mai vândute medicamente prezentate şi în tabel, conduce Advair (de la GSK) care a totalizat până în prezent aproape 100 miliarde dolari, fiind al treilea cel mai vândut medicament din istorie. Remicade (MERCK) şi Enbrel (PFIZER) intră şi ele în topul celor mai bine vândute 10, cu 90,3 şi 81,2 miliarde. Singulair (MERCK), cu 47,9 miliarde intră în top 20 ale medicamentelor din toate timpurile (top 20 drugs of all time).
Spirala vicioasă a profiturilor nu se opreşte însă aici: medicamentele produse pentru a trata efectele vaccinurilor produc, la rândul lor, efecte pentru al căror tratament e nevoie de alte medicamente, care pot avea alte efecte tratate cu alte medicamente...
Şi astfel, veniturile BIGPHARMA ajung la cifre astronomice şi procentul celor care trebuie trataţi de una sau de alta dintre maladiile din prospecte, dacă au scăpat cu viaţă, tot mai aproape de 100 %.
Kristina Kristen afirmă că industria farmaceutică a preluat tactica celor din industria de tutun, care nu numai că au creat ţigări cancerigene adictive, ci au făcut alte miliarde producând medicamentele pentru cancer (susţinând în tot acest timp, ca şi producătorii de medicamente, că ţigările lor sunt sigure, după cum o dovedesc studii contrafăcute, răsplătite cu sume importante) şi a perfecţionat-o într-o spirală fără sfârşit.

---

Francezii, în procent covârşitor, nu mai au încredere în UE

Pentru francezi, Uniunea Europeană nu mai prezintă încredere, îi lasă indiferenţi, o văd ca pe o realitate dăunătoare sau chiar se tem de ea.
Un sondaj publicat pe 4 aprilie 2019 de către ODOXA, care face cercetări sociologice pentru FRANCE INFO, LE FIGARO ŞI DENTSU-CONSULTING, prezintă o realitate complet diferită de cea de acum 15 ani, cât şi de cea pe care se bazează liderii europeni şi francezi. Este, de fapt, o măsură a disoluţiei UE prin pierderea încredererii europenilor şi chiar prin contestarea ei de un număr tot mai mare de europeni, curent deja majoritar în multe dintre statele europene.
Iată câteva date semnificative:
Europa nu mai produce speranţe: în urmă cu 15 ani, 61 % dintre francezi priveau UE cu speranţă. Astăzi nu mai sunt decât 29 %. 31 % o privesc cu teamă, dar majoritatea (40 %) o privesc cu indiferenţă.
De ce nu mai produce UE vise şi aşteptări? Pentru că este evaluată ca ineficientă de o mare majoritate a francezilor - 74 % în medie - în toate domeniile de acţiune testate în anchetă şi mai ales în ceea ce priveşte locurile de muncă (80 % ineficientă), migraţie (82 %) şi fiscalitate (82 %).

Ce i-ar mai putea motiva pe francezi pentru a vota la alegeriule europene de peste mai puţin de două luni? În niciun caz vreo temă a construcţiei europene, căci acest subiect nu mai are importanţă decât pentru 19 % dintre repondenţi. Temele cu adevărat preocupante sunt cele referitoare la: puterea de cumpărare (pe primul loc cu 36 %), la migraţie (27 %) şi securitate (24 %)(pentru electoratul de dreapta), sau mediul (24 %) (pentru cei de stânga). Acestea vor fi criterile care vor sta la baza opţiunii de vot.

Sondajul a fost făcut pe 1005 francezi reprezentând populaţia franceză de peste 18 ani.

 http://www.odoxa.fr/sondage/elections-europeennes-pouvoir-dachat-sera-critere-cle-vote-delecteurs-desabuses/

LA CE I-AU FOLOSIT LUI PAPAHAGI CEI 2 KILOMETRI

La ce i-au folosit lui Papahagi cei 2 km de cărţi citite dacă soluţia lui politică este să votăm USR pentru ca să scăpăm de PSD? Întrebarea nu venea din eter ci ea era provocată de poziţia publică a "intelectualului rasat" menţionat mai sus. Iată un pasaj din articolul său"PSD trebuie învins": 
PSD trebuie învins. Prima învingere, la alegerile europene, va fi mai mult simbolică, întrucât nu va schimba nimic în țară. Ea trebuie să dovedească, însă, că opoziția are mai multe voturi decât PSD și aliații săi toxici, ALDE și UDMR.
USR/PLUS sunt noua stângă liberală, un soi de laburiști britanici, de democrați americani, sau de macroniști, deși au și destui oameni de dreapta, ba chiar și creștini autentici (nu-i menționez, ca să nu-i deteste și mai mult colegii lor stângiști). Agenda lor pe multe chestiuni este contrară valorilor mele creștine, dar lupta lor împotriva PSD este reală și uneori chiar eficientă, iar în ce privește justiția, statul de drept și menținerea direcției euro-atlantice a României ne întâlnim. Probabil au în spate zona mai curată a serviciilor secrete și sunt sprijiniți de partea “progresistă” a establishment-ului occidental, cum ar fi Macron, și de garnitura obamistă a deep state american, încă activă. Fie! Ne vom opune ingineriilor sociale pe care le vor importa odată ce ajung la putere. Până atunci, e important pentru statul de drept și pentru economia României să scape de PSD, iar USR/PLUS sunt parte a soluției.
Deci, după intelectualul Papahagi, care se prezintă ca fiind creştin ortodox, lupta împotriva PSD, statul de drept şi menţinerea direcţiei euro-atlantice ale României  sunt mai importante decât valorile creştine. Ce contează Dumnezeu atunci când ceva lumesc, o comoditate, sau un onor vremelnic, ne cucereşte simţurile şi raţiunea! 
Interesant. 
Jalnic. 
Tragic.
De altfel, domnul Papahagi nu este la prima declaraţie de amor politic: s-a iubit şi cu Băsescu, Stăpânul protocoalelor, şi cu Monica Macovei, duşmanul european al României şi nu s-a dezis nici de unul nici de celălalt. 
Domnul Papahagi nu este  orice fel de intelectual; el este un membru al elitei, alături de domnul Baconschi, domnul Vernescu, eternul domn Şora şi alţi stimaţi şi distinşi "fii iubiţi şi stimaţi ai poporului român", şi din această poziţie este, mai cu îngăduinţă decât ceilalţi amintiţi, plictisit de acest popor de troglodiţi.
Articolul amintit mai sus are ceva vechime în anul care a trecut. Dar îl iau aici ca reper pentru a încerca să înţelegem un întreg segment de intelectualitate românească cosmopolită, progresistă ca modă, mai precis dedulcită la aroma mărului oferit lor de diavol, segment care se manifestă acum cu virulenţă şi chiar cu agresivitate.
Că şi ei şi toţi ceilalţi critici ai PSD-ului au dreptate este un lucru fără putinţă de tăgadă şi bazat pe realitate (aceeaşi realitate care ne spune că şi PNL, PMP, UDMR sunt din aceeaşi gaşcă de profitori politici veroşi, cu antecedente asemănătoare). Dar să vii şi să spui tu că preferi un partid care este deschis anticreştin, care se manifestă cu agresivitate şi duritate împotriva valorilor şi instituţiilor fundamentale ale omenirii (persoana, familia, viaţa, tradiţiile, neamul, iubirea aproapelui), care funcţionează în solda mafiei bancare globaliste ce şi-a propus să netezească toate asperităţile morale, identitare, creştine din lume pentru a o transforma într-o gloată fără alte repere decât pulsiunile pătimaşe ale trupului nostru material, este o aşezare personală sinucigaşă, o autoanihilare, o scoatere în afara normalului.
Asumarea ta religioasă (nu există om fără o exprimare religioasă, ateismul, sexualismul, iubirea banilor, a plantelor şi altele  asemenea fiind tot construcţii religioase în care omul venerează pe altcineva decât pe Dumnezeu, Alah, Buda etc.) este fundamentul identităţii tale şi, deci, a exprimării tale sociale.
Dacă spui că eşti creştin, dar poţi trece peste acest fundament (declarat) al tău pentru a adera la zbateri lumeşti bazate pe un alt sistem de valori şi credinţe, eşti, cel mult, un rătăcit, dacă nu un oportunist jalnic.
Pe domnii amintiţi mai sus i-am amintit nu pentru că ar fi cei mai dăunători, ci pentru că  ei sunt, prin vizibilitatea şi curţile lor de admiratori, expresii generice pentru toţi intelectualii comozi, călduţi, profitori, sterili, uşuratici, victime ale aplecării lor spre confort, bunăstare, elitişti, victime ale mândriei deşarte. 
Împlinindu-se în nevoia lor de adulare din partea "prostimii", ei devin faruri călăuzitoare pentru cohortele de nevinovaţi spălaţi pe creier,  crează confuzie, promovează ura, desfiinţează valorile, distrug instituţiile fireşti ale societăţii omeneşti, cum ar fi familia, chiar dacă unii dintre ei conced să se afirme public în favoarea lor.
Putem să-i judecăm public şi să-i decapităm pe ghilotina revoltei noastre hrănită de entuziasmul lor pentru o nouă revoluţie; sau putem să le contestăm cuvintele prin cuvintele şi, mai ales prin faptele noastre, şi să ne rugăm pentru ei.
Eu vă propun varianta a doua. 
PS Şi ca să răspund la întrebarea prietenului meu: La nimic! E plină istoria, mai ales a ultimilor 300 de ani, de intelectuali sterpi şi de intelectuali filoxeră!

DIAVOLUL ÎN ISTORIE ŞI ÎN POLITICĂ. ADAM ŞI EVA, PALEO-COMUNIŞTI?

Există un soi de filme, zise fantastice, în care răul, sub o formă materială sau imaterială, este răpus/învins într-un final încrâncenat, şi aparent fericit, de eroul/echipa de eroi. În unele dintre ele, în secvenţa imediat următoare, de obicei ultima, vedem că de fapt este vorba doar de câştigarea unei bătălii, pentru că aceea fiinţă/prezenţă malefică, care ameninţa omenirea, a reuşit, cu mai mult sau mai puţin timp înainte, să-şi planteze ouăle, seminţele, urmaşii/să se ascundă în vederea recăpătării puterilor în locuri ascunse: văgăuni, peşteri, mlaştini, păduri, sau chiar într-o fiinţă omenească.

Comunismul, în formula terorism de stat, pornit să schimbe lumea, după modelul revoluţiei franceze şi după tezele lui Marx şi Engels preluate şi dezvoltate de Lenin, cu glonţul şi puşcăria, părea, prin 1990, că şi-a consumat viaţa istorică odată cu căderea centrului său radiant, Uniunea Sovietică. Pierderea puterii de către partidele comuniste şi uneltele lor administrativ-represive din statele Europei de est a fost considerată, cel puţin în primii ani, ca fiind sfârşitul comunismului. Cele câteva resturi ale sale din state excentrice păreau menite, pe de o parte, continuării unor experimente, care altfel ar fi fost imposibile, pe de altă parte, rolului de sperietoare în raport cu care Occidentul, cu toate scăderile ultimilor ani, să rămână un El Dorado. Dar, oare chiar aşa stau lucrurile?

Cum a intrat diavolul a intrat în istorie

Cei mai mulţi confundă comunismul, ca ideologie de natură demonică cu forma exterioară sub care s-a manifestat între 1917 şi 1990, în principal în estul şi centrul Europei, în timp ce alţii contestă că în aceste state ar fi fost vreodată comunism, atât timp cât realitatea a părut a fi la mare distanţă de viziunea paradisiacă promisă de marxism-leninism. Au oare dreptate sau se înşeală şi unii şi ceilalţi? Din păcate, se înşeală.

Pe de o parte, comunismul nu înseamnă povestioarele roz cu statul-divinitate, care, mai întâi are grijă de noi toţi cei buni, cei ce suntem într-un cuget şi o simţire cu el, apoi dispare pentru că noi toţi, după ce i-am exterminate pe “burgheji şi cozile lor de topor”  avem grijă de noi toţi; nici cele cu oameni care muncesc cât pot şi-şi iau cât le trebuie; nici cele în care muncesc toţi la fel şi îşi iau toţi la fel pentru că sunt toţi la fel şi egali în toate, când dispar clasele şi, deci, statul. În raport cu ţelul său fundamental, cu obiectivul său final, şi în România şi în toate celelalte state socialiste am avut comunism  “de cea mai bună calitate”.

Pe de altă parte,  atunci când vorbim despre comunism vorbim despre o manifestare făţişă şi declarată a Răului, prima din istorie, după îndelungata perioadă a păgânismului universal scur-circuitat timp de 2000 de ani de creştinism, de o asemenea complexitate, cu o religie (ideologia), cu organizare şi cu forţe impresionante desfăşurate la scară planetară. Cunoscutul filosof polonez Leszek Kolakowski, mai întâi marxist, apoi critic al marxismului, spune că prin comunism “diavolul a intrat în istorie”. Şi, aş adăuga, cu tot arsenalul său: resentimente, ură, teroare, violenţă, cruzime, distrugere, moarte.

La Universitatea Templeton, în 1980, Alexander Soljeniţîn a spus că “în cadrul sistemului filozofic al lui Marx şi Lenin, la baza psihologiei acestora, forţa principală era ură împotriva lui Dumnezeu – o forţă mai fundamentală decât toate pretenţiile lor politice şi economice”. Şi în cine altul nu mai poate intra nimic altceva decât ură împotriva lui Dumnezeu, şi creaţiei Lui, dacă nu în diavol?

Adam şi Eva, paleo-comunişti?

Dar are Leszek dreptate? Atunci a intrat diavolul în istorie? Sau de fapt comunismul este numai o nouă lucrare a diavolului, deci a intrat mai demult în istorie? Şi una şi alta.

Despre comunism, ca invenţie ideologică a ultimilor 300 de ani, s-a mai spus şi că ar fi un creştinism fără Dumnezeu. Dar unde am mai avut noi o lume fără Dumnezeu (acelaşi lucru cu ignorarea lui Dumnezeu)? În Rai, atunci când perechea strămoşilor noştri a acceptat ideea că ei ar putea fi la fel cu Dumnezeu, deci ar putea exista, s-ar putea descurca, chiar mai bine, căci nu ar mai fi niciun fel de oprelişti. Şi atunci, ca şi acum, după “revelaţia diavolească” a urmat trezirea într-o lume a păgânismului, a dictaturii acelor părţi ale sufletului şi trupului nostru care intră uşor şi mereu în rezonanţă cu diavolul: slăbiciunile, neputinţele, patimile noastre lumeşti. E, în acelaşi timp adevărat, că atunci eram, Adam şi Eva erau înainte de istorie, adică în veşnicie. Istoria a început odată cu acceptarea ispitei şi alungarea din Rai. Şi nu numai că atunci a intrat diavolul în istorie, ci el este, în proporţie de 50 %, autorul ei.  

Atenţie! Diavolul este real şi contează pe noi!

Diavolul este real, de aceea el nu trebuie relativizat. Şi nici nu trebuie să cădem în plasa minciunii sale, cum că nu există. Răul l-a însoţit şi hărţuit pe om încă de la crearea sa; cum am putea să credem că, acum, deodată, el a încetat, sau, în curând, va înceta să existe? Lumea nu este ameninţată cu distrugerea de un monstru sau de extratereştri; ea este ameninţată, pe o parte de uneltele răului, de slugile sale, de mercenarii săi, adică, pentru perioada modernă şi contemporană de cei care au finanţat şi impus comunismul sub toate formele sale, de la Revoluţia Franceză până la neo-marxismul de astăzi, pentru a aduce pe lume supunerea  noua ordine mondială. Pe de altă parte de noi înşine, de pactizarea cu el, de agrearea lui, de încântarea şi grabnica cedare în faţa ispitelor lui.

Politica demonică nu dispare ca urmare a unor legi, a schimbării unor activişti de partid unic cu alţii de la mai multe partide, a multiplicării partidelor, a existenţei unui parlament (de exemplu un parlament plin cu slugile mafiei bancare globaliste este o garanţie a libertăţii şi democraţiei?) sau a unei constituţii. Transformările făcute în societatea actuală sunt prea profunde, sunt operate în chiar fundamentul persoanei şi prin ea în cel al societăţii, sunt, pentru mulţi dintre noi, poate (Dumnezeu ştie) ireversibile.

Să ne uităm în jurul nostru la transformările diabolice pe care le suferă omul/lumea. La ura generalizată, la refuzul raţiunii, la înrobirea în slujba instinctelor dezlănţuite, la ceaţa tot mai groasă a ignoranţei, la sinuciderea programată şi asistată a speciei umane prin holocaustul nenăscuţilor, prin războaie pustiitoare, prin revoluţii sexuale şi prin multe alte pulsiuni demonice cărora ne aliniem. Şi atunci, dacă partea răului din noi nu dispare, ci ea se amplifică, dacă morala, respectul, iubirea, bunăvoinţa, jertfirea, curajul, credinţa devin păsări tot rare, cum ar putea să dispară demonismul din politică şi din societate?

DISTRUGEREA FAMILIEI PRIN HAOSUL ELIBERĂRII SEXUALE

Am postat în urmă cu două zile pe pagina de FB ştirea despre o copilă născută de o doamnă din Nebraska, de 61 de ani,  fiului ei aflat într-o relaţie homosexuală, copila provenind din însămânţarea ovulelor sorei partenerului fiului doamnei născătoare cu spermatozoizii fiului doamnei născătoare, aceasta din urmă aflată în această ecuaţie bizară pe post de mamă însămânţată şi apoi, după cum i-am spus de la început, născătoare.

Probabil, mama născătoare va fi şi mamă alăptătoare; sau nu.

Ca să fie clar, reiau încă o dată schema într-o altă construcţie explicativă: 

Avem o familie formată din doi taţi. Cei doi vor să aibă un copil al lor. Caută mame purtătoare, şi în final, mama purtătoare ajunge să fie chiar mama unuia dintre ei, cel care furnizează spermatozioizii. Ovulele fecundate sunt furnizate de sora celuilalt tată.  După feundarea in vitro, are loc însămânţarea mamei care s-a oferit să poarte copilul fiului ei.

Ei bine, fiţi atenţi acum la relaţiile absolut demente din această familie: copila cu pricina are doi taţi, dintre care unul îi este frate, o mamă care îi este şi bunică, deci copila îi este nepoată şi o mamă care îi este şi mătuşă. Oare cum li se va adresa, ce va înţelege ea, ce va simţi ea?

Ca să nu mai vorbim de situaţia în care, tatăl al cărei soră a dat ovulele, îşi va dori să fie şi el mamă (că se poate, totul e să vrei, magia funcţionează) şi atunci copila va avea trei mame. Sau dacă celălalt tată vrea să fie el mama din relaţia homosexuală şi devine fiică a mamei-bunică şi soră a fiicei sale. Nici nu vreau să mă gândesc şi la situaţie în care cei doi devin adepţi ai sexului fluid şi îşi shimbă periodic sexul şi maternitatea/paternitatea?

Nu e clar că în această familie toate vechile relaţii familiale sunt făcute praf? Că niciunul dintre termenii cu care erau denumite diversele calităţi ale participanţilor la alcătuirea unei familii nu mai are sens? Că toate înţelesurile şi toate relaţiile sunt aruncate în aer şi acolo rămân? Că niciun balamuc din istorie nu a găzduit astfel de "năzdrăvănii" şi de deviaţi?

Dar tocmai acesta este şi scopul tuturor invenţiilor, eliberărilor, derogărilor, neo-marxismelor care îi dau omului actual şi, mai ales, celui viitor şansa de a fi oricine, orice, nimic clar, nimic bine-definit, nimic în afara unei sexualităţi dezlănţuite şi dictatoriale. Lumea ca un balamuc, omul ca un mecanism condus de poftele sale şi de stăpânii săi, cei care îi dau liber pentru orice salt în abis.

Colonia România pe drumul spre ciopârţire

În această lume în care densitatea evenimentelor şi viteza cu care ele se defăşoară sunt deja ameţitoare, în care atenţia se mută de la un pol la altul din Vest în Est şi invers propulsată de schimbări derulate cu accelerată repeziciune şi cu îndoită importanţă, România nu mai pare a exista decât pentru a fi trasă de urechi, şutuită, flegmată, violată şi apoi trimisă la spălat closete de către şefii ei din UE şi NATO.

Nimic demn de atenţie nu mai porneşte de aici; România nu mai are iniţiative, nu mai face conexiuni şi interconetări între terţi, nu mai suscită, nu mai incită, dispare. Ca o imagine care, cu trecerea anilor, se estompează, devine neclară, apoi lasă cartonul doar cu nişte pete de culoare stinse.

România de astăzi nu mai ştie să zică altceva decât: Să trăiţi! Am înţeles! Vom executa ordinele! Ne aliniem deplin! Suntem un partener (a se citi o slugă) demn de încredere! Urmăm întru totul...!

Şi nu mă refer numai la prezenţa diplomatică, prezenţa ca stat suveran, inteligent, cu idei, cu voinţă şi pricepere în arena politică mondială. Nu, mă îngrozesc de tot mai inexistenta relevanţă a României pe plan comercial, ştiinţific, cultural. Mă înfricoşez de aplicarea întocmai şi cu mare viteză a ordinelor primite, prin reţelele administrative internaţionale, de la mafia bancară globalistă, pentru distrugerea fiinţei umane şi schimbarea din temelii a lumii. Pentru distrugerea a tot ceea ce poate da omului verticalitate, demnitate, personalitate.

Aceiaşi stăpâni care ne impun mişcările exterioare, ne jefuiesc în interior şi fac tot ce pot pentru a fractura din temelii societatea românească, pentru a aplica şi aici reţeta dezbinării prin ură, dispreţ, intoleranţă. Sub îngrijirea lor atentă şi cu fondurile de rigoare, românii ajung în pragul în care vor fi gata, în scurt timp, să-şi taie gâtul unii altora pentru  idei care nici măcar nu sunt ale lor. Pentru interese care nu sunt ale lor, pentru obiective care le sunt adânc contrarii.

Ferestre de oportunitate pierdute; poate definitv.

România putea să facă nişte mişcări ce i-ar fi adus un avantaj imens astăzi şi mai ales mâine; putea să joace inteligent pe piaţa politicii internaţionale (vezi Ungaria, Austria, Cehia, Slovacia etc), să-şi îmbunătăţească  prezentul şi să-şi consolideze viitorul. Mă refer la dezvoltarea, din vreme, în anii trecuţi, până recent, a relaţiilor politice şi, mai ales economice, cu alte zone emergente şi mai ales cu Rusia şi China. Putea să se situeze între vechile puteri şi noile puteri mondiale. Putea să profite,  aşa cum fac toţi cei care ne dau peste degete, dar se înfruptă intens din relaţiile politice şi economice cu acestea. În timp ce toate statele central şi est europene profită de şi au relaţii bune cu Rusia (dincolo de bruiajul oficial, chiar şi Polonia şi statele baltice) şi cu China, România are cu ele cea mai proastă relaţie politică şi nesemnificativă relaţie economică.

Relaţiile economice sunt la nivelul de comă indusă. Indusă cu bună ştiinţă din afară şi executată cu multă prostie şi trădare a intereselor naţionale din interior. Cele politice, asemenea. Vizita vreunui ministru rus sau chinez poate fi tratată ca un eveniment deosebit, iar prezenţa omologilor români în aceste state asemenea. Probabil că nici în următorii ani şi, posibil, niciodată, România nu poate spera la o vizită a lui Putin şi Xi, sau a urmaşilor acestora la conducerea celor două state. De ce? Pentru că România nu a făcut nimic pentru a-i interesa, nu mai are nimic care să-i intereseze. Jocurile sunt pe cale de a fi făcute pe o hartă a lumii de pe care România lipseşte; adică nu e nici măcar o pată albă.

România a avut o fereastră de oportunitate excepţională cu cele două. Cu Rusia datorită încercuirii acesteia de ameninţarea teroristă, militară şi economică americană. Cu China datorită interesului acesteia de a investi şi în mod deosebit de a crea breşe şi de a aşeza capete de pod în Europa pentru Iniţiativa Belt and Road (BRI) de reaşezare a relaţiei Chinei în sistemul economic și politic modianl, dar şi de contracarare a unei agresive poziţionări militare americane. În schimb, sub presiunea SUA şi UE, România a refuzat investiţiile chinezeşti, chiar şi cea pentru reactoarele 3 şi 4 de la Cernavodă, în valoare de peste 7,5 miliarde euro, este încă neclară şi este pe punctul de a goni, la indicaţiile americane, grupul Huawei.

O economie mondială multilaterală şi

În timpul acesta, refuzând politica de confruntare promovată de SUA, Europa se mişcă tot mai mult pe coordonatele proprii. Preşedintele chinez Xi vizitează Italia, se întâlneşte cu Merkel, Macron şi Juncker, trece prin Monaco. Italia devine prima naţiune din G7 care semnează un parteneriat cu BRI, porturile şi aeroporturile italiene intrând în ecuaţia chineză. Merkel declară că BRI este un proiect important şi că Germania vrea să joace un rol de prim plan. Monaco, doritor de turişti chinezi, este primul stat european care va fi acoperit complet de Huawei în 2019 cu reţeaua 5G. Macron este înmuiat puternic prin cumpărarea a 300 de Airbus-uri şi a tehnologiei aferente pe care China o va folosi pentru dezvoltarea propriei producţii de aeronave.

Declaraţiile de după întâlnirea lui Xi cu cei trei  vorbesc despre cooperare pe 3 fronturi:

1. Accentul pe multilateralism „puternic şi eficient”.

2. Acţiuni comune cu Beijing-ul pe schimbările climatice şi biodiversitate.

3. Un parteneriat economic-comercial cu respectarea intereselor reciproce. Adică, exact politica oficială a BRI începând din 2013.

Şi chiar dacă Merkel a avut grijă să amintească şi de SUA „fără care nu poate exista multilateralismul”, tot ea a avertizat că războiul comercial SUA-China „loveşte economia noastră germană”.  Deci...

Reconectat la Italia după peste 600 de ani noul drum al mătăsii va accelera integrarea euro-asiatică şi despărţirea de SUA.

Revenind la Rusia, nu trebuie decât să amintim de finalizarea în curând, contrar poziţiei şi presiunilor americane, poziţiei birocraţilor Comisiei europene şi a falangei pro-americane din Parlamentul european, a lui North Stream 2; de revolta tot mai făţişă a sectorului de biznis european împotriva sancţiunilor americane la adresa Rusiei, care lovesc în interesele lui economice, de ignorarea sancţiunilor cu orice risc şi de continuarea investiţiilor bilaterale (chiar azi se deschide o nouă investiţie Mercedes în Rusia). La rândul său, important capital rusesc, din zona oligarhilor, dar şi din cea a companiilor de stat ruseşti este prezent în economia europeană sub diverse forme. Cooperarea merge înainte, se diversifică şi se amplifică, multe voci politice, economice şi culturale europene cerând abandonarea de către UE a sancţiunilor la adresa Rusiei.

..o lume multipolară

În planul partidei de şah geopolitice cu SUA, după Siria, Iran, Liban, Moscova atacă în chiar coasta americană, susţindu-l pe Maduro şi interesele ei economice în Venezuela. Sosirea de curând a două avioane cu militari, conduşi chiar de şeful marelui stat major, şi cu echipamente militare, anunţarea dezvoltării cooperării militare, asistenţa antiteroristă, inclusiv faţă de terorismul energetic, care are ca ţintă reţeaua de electricitate a Venezuelei, şi o poziţie inflexibilă în faţa ameninţărilor americane, sunt dovada unei schimbări a jocului.

Rusia, încercuită de peste 400 de baze militare, cu unele extrem de apropiate de localităţi importante, cum este cazul Sankt-Petersburgului la doar 100 şi ceva de km de bazele din statele baltice, s-a decis să contra-atace.  Susţinută de Cuba, o expertă a supravieţuirii în condiţiile unei blocade economice de zeci de ani şi a multor tentative de destabilizare şi de intervenţii para-militare , Rusia aduce o gravă atingere imaginii de putere mondială necontestată a SUA. În ecuaţia venezueleană, un nod important în strategia de reformare multi-polară a lumii, a intrat făţiş şi China, care a trimis de asemenea două avioane cu peste 100 de militar, ajutoare şi echipamente. Ca şi Rusia, şi ea urmăreşte „marcarea” locului de prim rang pe scena mondială, mutarea presiunii militare din jurul propriului teritoriu în regiunea proximă adversarului şi protejarea uriaşelor investiţii făcute până acum în economia venezueleană, în care Rusia şi China sunt, de departe, principalii creditori.

O situaţie favorabilă ciopârţirii României

Adunând cele de mai sus,vedem că:

1. Biznisul european presează asupra politicienilor europeni în direcţia cooperării şi integrării tot mai mari euro-asiatice, în primul rând cu China şi Rusia. 

2. Politic, Europa refuză „oferta” americană împotriva Chinei, Iranului, Rusiei; refuză recunoaşterea Înălţimilor Golan ca teritoriu israelian; refuză sporirea contribuţiei la NATO (Germania a declarat că nu-şi va spori bugetul militar, nu e singura, iar modelul ei va fi urmat); refuză, în războiul rachetelor şi militar în general dintre SUA şi Rusia, de a deveni un teritoriu pentru un Război rece 2.

3. Europa este deja parte a BRI.

4. Rusia şi China au argumente, şi vor căpăta şi mai multe (state privesc cu speranţă către el) pentru a forţa SUA să se aşeze la masa tratativelor pe dimensiunea militară şi a redefinirii zonelor de influenţă, deci au instaurat de facto o lume multipolară. Evident, orice mişcare în acest plan va avea multiple urmări în cel economic.

În cadrul acestui tablou dinamic, care se schimbă cu repeziciune şi ne duce către o cu totul altă imagine decât în urmă cu doar câţiva ani, România îşi pierde cu şi mai multă repeziciune orice interes pentru cei care, la o adică, ar fi putut fi o frână în faţa unei colonizări totale şi a unei dezmembrări la care se lucrează din exterior, prin anihilarea oricărui centru şi oricăror pârghii de decizie, şi din interior, prin antagonizarea segmentelor de populaţie fie pe criterii politice, culturale, regionale.

Subminate grav, coeziunea şi solidaritatea între regiunile istorice se îndreaptă către zero şi negativ. Tot pentru a le rupe una de cealaltă, nu au fost făcute nici autostrăzile, care să le lege şi să sporească echilibrarea şi coeziune lor.

Jocul geopolitic s-a mutat la nivel mare, la care nu mai este deja nevoie de deschiderea şi bunăvoinţa României, care oricum încă lipsesc. Pe acest drum, dihonia internă va spori, iar în exterior nu există niciun sprijin real, niciun interes economic sau politic, niciun angajament opuse celor care promovează această politică.  Ruperea României prin lipirea (autonomia în primă etapă) Transilvaniei şi Banatului la zona noului imperiul de influenţă germană devine o probabilitate în perspectiva următorilor cel mult zece ani. De aici încolo totul e posibil. Chiar desfiinţarea oricărei urme de statalitate românească.