Vrei o Românie mai bună? Cinci paşi pentru a o face minunată.

Nu-ţi place cum arată România. Nu-ţi plac oamenii ei. Ai pleca. Îţi pare că rău că nu ai făcut-o şi acum este poate prea târziu. Îţi programezi copii să plece afară că aici nu merită să trăiescă.

Foloseşti cuvinte grele pentru a descrie ţara, poporul, istoria ei. Te declari scârbit de politică, îi critici pe politicieni, dar o faci numai pentru că nu eşti în locul lor. Cum ajungi acolo schimbi registrul.

Devii fanatic, îi urăşti pe unii şi îi îmbrăţişezi necondiţionat pe alţii. Aştepţi soluţii miraculoase, dar acestea refuză să se arate. Ai vrea să trăim ca în Vest. Sau ca în Rusia.

Eşti dezamăgit, eşti deprimat, nu te mai interesează, spui tu, decât propria persoană, propria salvare. După tine potopul. Dar, oare, chiar ai încercat să schimbi cu adevărat ceva în bine? Oare soluţia nu este chiar la tine în timp ce tu o cauţi tot în jurul tău?

Trăieşte pentru celălalt

Nu trăieşti singur. Dar cu cine? Ai habar? Poţi răspunde la această întrebare? Dincolo de sfera ta de interese, plăceri, sentimente, mai trăiesc şi alţi oameni? Sau tu eşti singurul, eşti OMUL, iar restul sunt nişte prezenţe care îţi folosesc sau te încurcă?

Te-ai gândit vreodată că fără ceilalţi, adică fără celălalt, fără alternativa la tine, nu poţi fi nici inteligent, nici bogat, nici frumos, nici puternic, nici cult, nici artist, nici mafiot măcar. De fapt, dacă ai fi singur se cheamă că nici nu ai fi, pentru că inteligenţa, frumuseţea, creativitatea, bogăţia sau puterea, chiar ticăloşia ta, nu ai avea în cine le reflecta. Toate le datorezi existenţei celorlalţi; cei pe care îi bombăni, înjuri, acuzi, foloseşti, furi, jefuieşti, terorizezi, asupreşti, schilodeşti, omori.

Dar dacă în loc să ne judecăm, să ne privim acuzator să ne facem toate relele posibile ne-am gândi unii la alţii cu îngăduinţă? Cu respect? Cu înţelegere? Cu prietenie? Dacă am înţelege că fiecare dintre noi depinde de ceea ce se întâmplă cu toţi ceilalţi? Dacă  în faţa răului, care năvăleşte mereu peste noi, pe felurite căi, sub diferite înfăţişări, din interiorul nostru şi al celorlalţi, am fi uniţi şi nu dezbinaţi. Uniţi nu politic, nu sindical, nu organizaţional sau instituţional, ci pur şi simplu uman. Dacă am înţelege că suntem cu toţii oameni şi am fi prieteni, nu duşmani?

Dacă în loc de egoism, de opacitate, de trufie, iritare, dispreţ i-am da celuilalt solidaritate, înţelegere, generozitate, disponibilitate, apreciere? Ţi se pare greu? Dar ai încercat vreodată? Ai încercat ca înainte să zici Eu (cu superbă îndreptăţire) şi Tu (cu îndreptăţită acuzare) să faci invers?

Păi dacă nu facem aşa, dacă, vorba strămoşilor noştri, o ţinem tot „homo homini lupus”, cum oare aşteptăm să fie mai plăcut traiul în ţara asta? Cum să fie armonie, bună înţelegere şi cooperare, când noi, cu persoana noastră nu suntem în stare de aşa ceva cu ceilalţi? De unde să coboare laptele şi mierea peste naţie când fiecare dintre noi le-ar vrea numai pentru el, când justificarea existenţei noastre se face doar prin „a ne fi nouă mai bine decât celorlalţi”, „a fi noi peste ceilalţi”, „a fi superiori”.

O ţară nu poate fi mai bună decât sunt oamenii ei. Vrei o Românie mai bună? Începe prin a fi tu mai bun cu ceilalţi, prin a avea grijă de ei şi nu prin a-i considera nişte mijloace destinate asigurării bunăstării, sau nişte cauze ale nereuşitelor tale.

Gândeşte-te la celălalt român. Alte 19 milioane se vor gândi la tine. Respectă-i persoana. Alte 19 milioane te vor respecta. Ajută-l. Alte 19 milioane vor fi gata să te ajute.

Fă-ţi datoria

Acest al doilea lucru, în măsura în care îl înţelegi şi îl faci pe primul, va decurge firesc, va fi un detaliu permanent al vieţii tale. Am să-ţi spun totuşi câteva cuvinte despre necesitatea lui.

Fă-ţi datoria acolo unde lucrezi; vei avea astfel grijă de cei care depind de munca ta.

Fă-ţi datoria şi îi vei împiedica pe hoţii de la toate nivelurile, pe şpăgarii, corupţii, mafioţii să-şi facă jocurile. Niciun ministru, parlamentar, director etc, nu poate fura de unul singur. Fură cu complicitatea noastră: complicitatea directă, complicitatea băgării capului în nisip, a tăcerii, a minciunii, a indiferenţei. De fiecare dată când se întâmplă astfel suntem complici lor. Şi din cauza noastră mor, suferă, se îmbolnăvesc, nu au ce mânca, trăiesc în mizerie, sunt lipsiţi de educaţie, de perspective, de o viaţă mai bună mulţi alţii. Cei de care vorbeam mai sus.

Niciun înalt responsabil al statului nu poate lua o decizie majoră fără fundamentarea ei prin activitatea voastră. Sau dacă o ia, va fi repede expus public şi rejectat din sistem. De cine, vă întrebaţi? Chiar de către voi. Vom ajunge şi acolo.

Nu te ascunde, nu lăsa pe seama altora, nu te baza că vor face alţii „curăţenie”. Niciun preşedinte, niciun partid, niciun DNA sau serviciu secret nu va putea face nimic fără tine. Pentru că tu eşti în partid, în DNA şi în serviciul secret şi dacă tu nu-ţi faci datoria ele vor fi confiscate de nelegiuţi.

Informează-te

Ca să poţi să-ţi faci datoria (de lucru, civică, omenească), ca să selectezi între prieteni şi duşmani, între lupi în piei de miel şi oamenii de treabă trebuie să fii informat.

Ca să-l alegi pe cel care vine şi încearcă să-ţi câştige încrederea, trebuie să ştii cine este el cu adevărat. Ieri era mai greu, astăzi, mult mai uşor.

Ca să susţii propunerea, cauza, proiectul unuia sau altuia trebuie să ştii cine ţi-l propune şi măcar în mare despre ce este vorba. Să iei mai multe opinii. Să cauţi specialiştii reali şi bine intenţionaţi. Să-ţi cauţi prietenii care au o idee despre acel ceva şi în care ai încredere.

Nu crede tot ceea ce ţi se spune, mai ales atunci când se umblă la coarda sensibilă. Nu-i crede pe cei care profită de necazurile şi problemele tale pentru a-ţi câştiga încrederea, ca mai apoi să te spele pe creier şi să te facă un zombie. Nu mă crede nici chiar pe mine. Verifică-mă, vezi cine sunt, dacă am furat, dacă am interese ascunse, dacă am nevoie să te manipulez, dacă cred în cele ce-ţi spun.

Informează-te despre oamenii care fac apel la tine, informează-te despre problemele care ajung în faţa deciziei sau implicării tale, informează-te despre lumea în care trăieşti.

Protestează

Dacă le vei face pe primele trei, ultimele două nici că vor mai fi necesare. Dar asta în viitor, când vom fi şi vom trăi astfel. Până atunci nelegiurea şi ciracii săi îşi fac de cap şi e nevoie să fii prezent, luptător conştient şi hotărât.

Nu-ţi cere nimeni să te ocupi de toate problemele lumii; nici nu ai putea şi ar fi o tâmpenie uriaşă în care te-ai risipi trăgând în gol în toate direcţiile. Dar în problemele societăţii noastre, cu care ajungi în contact, reacţionează, semnalează, cere să fie îndreptate, cere o funcţionare a instituţiilor în beneficul semenilor tăi şi nu al şmecherilor, care ocupă posturile din structură.

Trimite scrisori, trimite mail-uri, fă povestea publică, cere ajutor, chiamă-ţi prietenii, cere aplicarea legii, cere schimbarea legii dacă este strâmbă, cere demisia sau demiterea vinovaţilor, iniţiază petiţii, semnează petiţii, acţionează în judecată persoanele şi instituţiile care nu-ţi răspund, nu rezolvă problemele, nu au grijă de oameni.

Ieşi în stradă

Iar atunci când constaţi că demersul tău oficial, legal, documentat, susţinut de argumente, instituţional şi glasul tău decent, cumpătat, dispus la comunicare şi parteneriat nu sunt luate în seamă, atunci ieşi în stradă. Nu aştepta să te cheme altcineva; de exemplu, nu te uita întrebător la liderul de sindicat, în cazul că există un sindicat, pentru că, de cele mai multe ori acesta e parte a sistemului ticăloşit.

Ieşi în stradă cu demnitate, cu calm, hotărât, conştient de drepturile tale încălcate şi de dreptatea ta nerecunoscută, decis să continui până la capăt; dar fără furie, fără orbire, fără violenţă, fără distrugeri, fără anarhie. Demersul tău final trebuie să fie unul al construcţiei şi nu unul al distrugerii.

Ieşi în stradă înarmat cu soluţiile corecte, nu cu bolovani, bâte sau pietre. Ieşi în stradă pentru cei din jurul tău şi nu pentru a ajunge să te cocoţi tu pe un jilţ mai înalt.

Şi nu te teme.

Aşa cum te văd că deja ai devenit, niciun sistem nu-ţi va putea sta împotrivă.

PSD îi dă şah lui Iohannis cu austriecii binecuvântaţi de Ilie Sârbu

Nu m-am grăbit, şi nu mă grăbesc să scriu, despre performanţele lui Klaus Werner Iohannis în funcţia de preşedinte pentru că am încă prea puţine date pentru un verdict solid. Nu sunt dintre aceia care l-au votat pe ultimii metri în lipsă de altceva şi au aşteptat ca el să repete performanţele candidatului pe care îl susţinuseră anterior, drept care imediat au început să-l critice. Nu mă simt dezamăgit pentru că nu m-am amăgit. Eram decis să-l votez cu mult înainte, din motive raţionale şi nu emoţionale. Nu mă arunc nici să-i ridic statui şi osanale pentru că nu am material (nici în structura mea, nici în ceea ce face KWI) pentru acestea. Şi nici nu ştiu încă cine este: un om corect, dedicat unei construcţii solide, sau un oportunist mascat? Un om (şi) pentru ceilalţi, sau un om pentru sine? Un PREŞEDINTE, sau o marionetă prizonieră a unor ambiţii mici şi a unor „amici” noroioşi?

KWI a ajuns la Cotroceni dus de valuri: unul l-a tras către primărie, altul către PNL, altele, mai multe, către prima funcţie în stat. El nu a trebuit să se lupte şi nu a ajuns să lupte cu adevărat: primăria Sibiului a luat-o numai pentru că era neamţ. Preşedinte a ajuns din acelaşi motiv plus aura de bun gospodar de la Sibiu plus rejectul masiv dat lui Ponta. Dar acum, dacă vrea să facă performanţă, dacă îşi înţelege şi doreşte să-şi împlinească misiunea, el trebuie să se suie pe valuri, să le stăpânească, să le pună să facă ceea ce presupune această primă poziţie între aleşii românilor (şi nu ai USL-ului, sau a unor păpuşari profesionişti fără scrupule, fără inimă, fără morală – aşa cum presupun unii să se întâmplă şi cum, de ce nu, ar putea chiar să se întâmple).

Dacă este un om de bună-credinţă şi vrea să-şi ducă la capăt în condiţii optime misiunea, KWI trebuie să înţeleagă că nu o poate face nici singur, nici cu ajutorul unor consilieri (în mare parte îndoielnici), nici cu PNL, care, în plan moral, al competenţelor şi simţului responsabilităţii, nu este cu mult mai bun decât PSD-ul. KWI trebuie să înţeleagă că are nevoie de susţinerea populară şi nu una, oarecum conjuncturală, cum este cea primită la 16 noiembrie, ci una conştientă, asumată, fermă, luptătoare, pe obiective şi proiecte clare.

Pentru aceasta, KWI trebuie să comunice cu susţinătorii săi cât mai des şi cât mai mult; să fie o prezenţă vie pe scena politică românească. Ceea ce nu înseamnă că va semăna cu Traian Băsescu. Niciodată. Imposibil. Aşa cum, nici TB, oricâte eforturi ar face, nu ar putea semăna vreodată cu actualul preşedinte.

KWI trebuie să arate că este un preşedinte viu, care gândeşte el însuşi, nu prin textele celor din jur, aşa cum presupun unii, care şi simte el însuşi, nu doar îşi însuşeşte sentimentele de mucava fabricate după schemele de tactică politică aplicate fără suflet, şi chiar fără minte, sau cu mintea la rele, de consilieri, prieteni, foşti colegi de partid. 

România nu e Germania, nu e o ţară organizată şi ordonată, cu instituţii solide; e o ţară încă extrem de fluidă, confuză, în care instituţiile, structurile sociale, mulţi semeni ai noştri au contururi neclare, nedefinite sau prost definite. De aceea oamenii au nevoie să se simtă şi chiar să fie informaţi chiar de către preşedintele pe care l-au votat şi în care au investit speranţe şi încredere; să se simtă parteneri cu acesta. Şi pentru că vorbeam despre Germania, chiar şi acolo, în condiţiile date, vedem o Merkel activă, mereu prezentă, mereu în comunicare cu cetăţeanul. Numai din ştirile care ajung până aici şi care se referă, de obicei, la chestiunile foarte importante, sau la cele de senzaţie, pe care le preia presa, şi pot spune că auzim mai des de Frau Merkel decât de KWI.

În ultimele două texte despre KWI, îi atrăgeam atenţia asupra unui mare pericol care îl pândeşte, în perspectiva căruia lipsa de reacţie, reacţia întârziată şi rarefiată şi lipsa de comunicare cu populaţia pot deveni nişte probleme fatale în condiţiile în care „... oamenii lui Voiculescu şi Ponta vor încerca să ţină şi să-l ţină aproape lovind astfel două ţinte: prima aceea de a-şi face jocurile în linişte şi de a atenua antipatia profundă a celei mai mari părţi a electoratului activ, sperând într-o reechilibrare a susţinerii; a doua aceea de a-l coborî pe Klaus Iohannis de pe soclu în noroi, ştiind că o mare parte dintre votanţii din 16 noiembrie, şi mai ales cei din noul val, nu-i vor ierta pactizarea (cum va fi ambalată o colaborare prea „dulce”) cu Victor Ponta şi ai lui, că răbdarea multora e foarte scurtă, că adoraţia, atunci când dispare, se transformă în dezgust, iar speranţele pier sub primul ger al indiferenţei”.

KWI poate sta marţial şi laconic la Cotroceni  „numai că în acest timp şobolanii, şoarecii, gândacii sapă, rod, strică, fură, fac ce ştiu ei mai bine. Şi când vine momentul, vine şi cuţitul la carotidă şi somaţia: Faci ca noi, sau... Or direct aruncarea peste bord, fără nicio somaţie”.

Semnalul clar că aşa se lucrează a fost dat recent. PSD-ul, cu marii haiduci ai furtului de păduri cu acte Hrebenciuc, Sârbu, Adam et.comp şi cu mulţi alţii ai furtului de păduri cu drujba, s-a dat de trei ori peste cap şi a devenit apărătorul pădurilor, a lansat o bombă clasică de intoxicare a publicului pentru a-şi ascunde propriile interese din noul cod silvic, iar KWI a ajuns duşmanul poporului. Căci dacă „există suspiciunea” că el „nu este de partea poporului român” atunci devine destul de clar că este de partea duşmanilor acestuia. Atacul este unul bine ticluit, dar construit, trebuie să o recunoască şi preşedintele şi cu ajutorul lipsei sale din prima linie a frontului politic.

Efectul: acuzaţia a fost rostogolită prin toată presa, apoi în campania de proteste de stradă (demarată brusc chiar acum!!! de către Uniţi salvăm - o formulă civică bine împănată cu reprezentanţi ai stângii anarhiste, marxiste şi neo-comuniste) şi este probabil pentru mulţi o certitudine. Şi, uita aşa, PSD-ul devine Făt Frumos al pădurilor, eroul salvator, iar preşedintele Iohannis, personajul negativ. Informaţiile recente despre relaţiile de prin 2003 dintre PSD, recte Ilie Sârbu, socrul premierului, şi firma Schweighofer şi despre interesul eliminării articolului 20 din noul cod pentru a se mai tăia cu sălbăticie alte 1,2 milioane ha sunt tardive şi ele nu au capacitatea de a înlocui acuzaţiile aduse preşedintelui. Ba, chiar par făcute pentru a abate atenţia de la problemă. Care, nu-i aşa, este aceea că KWI e neamţ  şi ţine cu nemţii lui. (Ne-a spus baciul Ponta în campanie că nu e bun român şi bun creştin, da’ noi proştii nu l-am crezut şi acum ne fură pădurile!). 

Încă două-trei  astfel de bombe urât mirositoare  şi KWI poate începe să-şi ia adio de la susţinerea şi, ulterior, de la recunoşterea populară. Ca, de exemplu, Emil Constantinescu un alt personaj cu multă morgă dar, în acest caz e cert, puţină substanţă.

Articolele anterioare despre KWI:

Klaus Werner Iohannis. Cine este şi ce doreşte?

Pemierul Klaus Iohannis

Viitorul Preşedinte al României va fi ...

Cui îi e frică de Klaus Iohannis? Şi de ce? (O conspiraţie transpartinică politicieni-spăgari pentru victoria lui Ponta?)

Klaus Iohannis, candidatul PSD - un basm politic modern cu Zmeul Zmeilor şi Făt Frumos

Dan Mihalache, paznicul oilor lui Klaus Iohannis?

Tatiana Niculescu Bran - o mișcare inspirată a viitorului președinte. Cazul Tanacu.

Iohannis, Ponta, Băsescu – o ecuaţie cu mai multe necunoscute. Azi preşedintele Iohannis.

Este preşedintele Iohannis „pe mână” cu Ponta şi cu Antena 3?

De ce nu am să particip vreodată la parada de 9 mai din Piaţa Roşie (şi nu numai pentru că aş prefera să sărbătoresc independenţa de la 9 mai 1877)

Nu pentru că nu m-a chemat nimeni, cum vor sări să spună comentatorii de culoare roşie. E adevărat că nu am fost chemat şi nici nu o să fiu, dar, dacă aş avea motive,  m-aş putea duce singur şi, sunt sigur, nimeni nu m-ar da afară.

Şi nici pentru că aş fi vreun nostalgic al celui de-al treilea Reich, ba din contră.

Nu, nu mă duc pentru că am motive întemeiate să nu o fac.

În primul rând pentru că 9 mai 1945 este, dincolo de încheierea războiului (motiv de bucurie, bucurie pe care putem să o trăim oriunde altundeva, în niciun caz în capitala unui stat agresor şi iniţiator al măcelului mondial, cu paradă militară şi festivităţi care vor să ateste calitatea de principal învingător al acestuia), de fapt, o dublă zi de reculegere: pentru victimele celui de-al doilea război mondial, dar şi pentru victimele lagărului  comunist instaurat de Uniunea Sovietică, a se citi Rusia bolşevică cotropitoare, începând din 1945.

Pentru cei peste 100 de milioane de morţi în cele două „întâmplări” nefericite ale popoarelor de pe continentul nostru (şi, în ceea ce priveşte comunismul, al multor altor popoare de pe alte continente).

Pentru sutele de milioane de destine frânte, ale celor scăpaţi cu viaţă, dar afectaţi de fanteziile criminale naziste şi comuniste.

Pentru foametea, suferinţele, silniciile îndurate, violurile, lagărele, închisorile, reeducările, deportările, despărţirile, suferite de alte zeci de milioane.

Pentru diavoleştile tehnologii ideologice de transformare a fiinţelor umane în monştri şi sclavi.

Nu am să mă duc pentru că URSS-ul comunist a fost, la începuturile conflagraţiei, iniţiator al acesteia şi agresor în egală măsură cu Germania nazistă. Să ne amintim pactul Molotov-Ribbentrop, împărţirea Poloniei, hăcuirea României, ocuparea statelor baltice, atacarea Finlandei. Că pe urmă, ca la cârciumă, conmesenii agresori s-au luat la păruială şi URSS-ul a strigat help, asta este altă gâscă în altă traistă.

Să ne amintim regimul de genocid şi teroare instaurat în România şi în restul statelor central şi est-europene de „măreaţa Uniune Sovietică”, sub conducerea „măreţului” Stalin şi de „cei mai iubiţi fii ai acestor popoare” aduşi să le măcelărească şi să le distrugă de mai sus numiţii „măreţi”.

Să ne amintim de jaful practicat de „cel mai uman, avansat, luminos, bun dintre statele lumii” în România şi nu numai.

Să ne amintim de teritoriile furate mişeleşte de la alte popoare, lăsând state ciuntite şi neamuri despărţite în mod arbitrar.

Să ne amintim de raptul, samavolniciile, crimele, deportările din Moldova de peste Prut  şi din Bucovina; de Georgia, de Crimeea, de agresiunea împotriva Ucrainei.

Nu am să mă duc pentru republicile, ţinuturile şi districtele pe care le înglobează aşa zise Federaţie Rusă (ultimul imperiu, un imperiu al răului şi al relelor după cum ne-o demonstrează cu mult entuziasm), fără ca ruşii să aibă vreo legătură de sânge cu popoarele respective, fără a fi deţinut din vechime teritoriile respective, fără a fi fost chemaţi, fără a fi fost acceptaţi; doar prin sânge, moarte, represiune. Nu mă voi duce pentru că nu cred în Ortodoxia afişată de Putin&asociaţii (amestecată, dincolo de crucile făcute la televizor, cu produsele doctrinelor mistico-religioase, inclusiv sataniste, cu o infuzie masivă de islam, cu fundamente şi derivate comuniste, naziste şi fasciste), cum nu cred nici în Rusia tradiţionalistă şi conservatoare, aşa cum îi place să se prezinte şi cum, unii guguştiuci naivi din Occident, dar şi de pe la noi, au ajuns să creadă că este.

Nu am să mă duc pentru că la 9 mai 1945 românii simțeau deja de un an „grija prietenească” a marelui prieten de la Răsărit, aveam deja deportaţi în URSS, aveam deja victime umane ale represiunii comuniste, aveam deja primii deţinuţi politici ai comunismului biruitor, dezorientarea, deznădejdea, îngrijorarea erau maxime şi numai  de sărbătoriri nu le ardea.

Dar probabil că şi-au adus aminte şi au sărbătorit cum s-a putut un alt moment cu adevărat de preţ pentru fiecare dintre ei, ca şi pentru fiecare dintre noi cei de azi. Chiar şi pentru cei care habar nu au ce a fost la

9 mai 1877 - Proclamarea independenţei statului român

Cei care sunteţi gata să-mi amintiţi că independenţa  le-o datorăm ruşilor răbdare, lecturi şi apă rece. Iată câteva date pe scurt:

La 4 aprilie 1877, România şi Rusia semnau convenţia prin care se permitea trupelor ruseşti să pătrundă în Balcani spre viitorul teatru de razboi cu Imperiul Otoman. Convenţia avea o menţiune specială prin care Ţarul se obliga să respecte drepturile statului român, să menţină şi să apere integritatea teritoriala a României.

Războiul ruso-turc începe dezastruos pentru armata ţaristă comandată de Marele Duce Nicolae, care este înfrântă cu mari pierderi în cele două atacuri asupra Plevnei de pe 8 şi de pe 18 iulie 1877.

Ducele Nicolae îi scrie disperat domnitorului Carol I: “…. Turcii aglomerând multe trupe la Plevna ne infrâng. Vă rog să faceţi fuziune, demonstrație și, dacă e posibil, să treceți Dunărea așa cum doriţi. Între Jiu și Corabia această demonstrație  este indispensabilă pentru a-mi ușura mișcările.”

La 20 august 1877, armata romană comandată de Domnitorul Carol I, care va primi pe perioada operaţiunilor comanda trupelor ruso-române, trecea în Bulgaria pe podul de la Corabia.

Sunt cucerite rând pe rând Plevna, Griviţa I si II, Rahova, Smârdan, Vidinul si celelalte fortificaţii turceşti din Bulgaria. În cele 6 luni, românii au pierdut circa  10.000 dintre cei 58.000 de ostaşi care trecuseră Dunărea.

Dar, chiar dacă i-au fost aliaţi în război, ruşii au “uitat” să-i cheme  pe români  la discuţiile de pace cu Turcia care s-au desfăşurat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878.

„Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa», consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria”. (Sorin Liviu Damean „Carol I al României”).

 „Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti, Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române»”(SL Damean)

Rusia decide ocuparea României, iar trupele ruseşti, care oricum se comportau ca nişte trupe de ocupaţie, cu jafuri, distrugeri, incendii şi violuri, trec la acţiune asediind Bucureştiul. 

Convins de către I. C. Brătianu, Carol I părăseşte capitala şi preia conducerea armatei române din Oltenia. România, la ea acasă, cu o armată călită în conflictul recent, cu populaţia radicalizată împotriva ruşilor, se găsea într-o poziţie avantajoasă în raport cu Rusia.

În acel moment, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, intervin marile puteri europene şi este convocat Congresul de la Berlin, la ale cărui lucrări, pe motivul că nu fusese un stat independent, România nu este admisă. În final  este pierdută Basarabia (adică cele trei judete din sudul Moldovei de dincolo de Prut, Ismail, Cahul şi Bolgrad, dar se păstrează Delta Dunării şi Dobrogea.

Ca urmare a acestei atitudini duplicitare şi ticăloase, Rusia, care avusese în plan, încă de la începutul conflictului, anexarea Principatele Unite, (cum încercase deja în timpul războaielor cu turcii dintre 1768-1774, 1787-1791 şi 1806-1812, când ocupase efectiv cele două principate şi, după ultimul, chiar solicitase anexarea lor) pierde toată simpatia populară născută odată cu declanşarea războiului de independenţă.

 „O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”. (SL Damean).