Iohannis, Ponta, Băsescu –o ecuaţie cu mai multe necunoscute. Azi preşedintele Iohannis.

Politic, anul care a început pare un sistem de ecuaţii cu foarte multe necunoscute. Un talmeş-balmeş de neclarităţii, lucruri confuze, intenţii nedeclarate, intenţii ascunse, intenţii neclare, ciocniri în pregătire, ciocniri mocnite, ciocniri pornite dar puse pe Pauză.

Este, de fapt, prima dată, în scurta istorie de 25 de ani a României post-comuniste, când la începutul anului nu avem nimic clar, nimic sigur; scena politică pare ocupată de umbre, de figuri cu conturul neclar, care plutesc peste valurile ridicate mai mult din incertitudini dacât din certitudini.

Semnele de întrebare se aşează atât asupra evoluţiei partidelor cât şi a activiştilor acestora de la mai toate nivelurile. Cine va câştiga în PSD? Se rupe PSD-ul? Când, cum? Vor reuşi PNL-ul şi PDL-ul să rămână împreună în noul PNL? Va fi vechiul PNL fagocitat de PDL? Se vor armoniza oamenii şi poziţiile? Dar interesele? Va rămâne UNPR-ul alături de PSD? Şi în aceeaşi structură îngheţată, parcă, sau vor apărea şi aici ciocniri? Va mai rezista UDMR-ul, în afara guvernării, asaltului mai radicalelor partide maghiare? În ceea ce priveşte activiştii premium, vor fi operate modificări numai datorită activităţii DNA-ului sau/şi din cauza luptelor interne? Asupra tuturor acestora voi reveni pe parcursul săptămânilor următoare şi ori de câte ori evenimentele o vor cere. Pentru astări aş vrea să ne limităm la ecuaţia din titlu, oricum suficient de grea de rezolvat prin prisma datelor actuale.

Prim planul scenei politicii a fost ţinut, ani de-a rândul de duetul Băsescu-Ponta. Din când în când, se cerea în faţă şi Crin Antonescu, împins din cuşca sufleorului de marele maestru al suflatului, turnatului, delapidării şi corupţiei, onorabilul Voiculescu Felix Horror. Vom avea însă, în 2015, un trio Iohannis, Ponta şi Băsescu? Să încercăm să desluşim câte ceva din cele care s-ar putea întâmpla cu aceste trei, deocamdată, cele mai importante personaje din politica românescă.

               KW Iohannis. Preşedinte.

Nu a avut parte noul preşedinte de prea multă linişte: de-abia trecuseră câteva zile de la câştigarea alegerilor şi au şi început să apară dezamăgirile, criticile, observaţiile sau somaţiile. Paradoxal la prima vedere (firesc, după cum voi arăta mai jos), nu din tabăra adversarului şi a votanţilor săi, ci din cea a propriilor susţinători. Şi pentru ca paradoxul să fie şi mai şi, foştii inamici, în frunte cu Victor Ponta au început a-l căuta, asculta, lăuda şi cultiva. Cel puţin până acum.

În cele ce urmează voi încerca să trecem rapid în revistă reproşurile, să vedem cât de meritate-corecte sunt ele şi să-i facem noului preşedinte o „foaie de parcurs” (o expresie găunoasă, folosită cu morgă de politicieni) cu pericolele care îl pîndesc, adică cu acele lucruri de care trebuie să se ferească, şi cu unele remedii naturale.

Reproşul alegerii consilierilor.

Patru consilieri contestaţi cu mai mult sau mai puţină îndreptăţire, în chiar primele zile de activitate nu e puţin lucru, dat fiind faptul că numirea colaboratorilor este, în lipsa altor elemente concrete, altor gesturi sau detalieri ale declaraţiilor precedente cu caracter mai curând general, chiar prima acţiune de substanţă a oricărui nou preşedinte şi deci prima ocazie pentru a confirma sau a infirma încrederea, speranţele, iluziile puse în persoana sa, sau construite în jurul ei.

Dan Mihalache reprezintă o problemă de încredere, nu de performanţe.  
În textul din EVZ (http://www.evz.ro/dan-mihalache-paznicul-oilor-lui-klaus-iohannis.html) din 26 noiembrie (de altfel primul text din presă pe această temă) am discutat aspectele careierei politice ale acestuia, aspecte care nu îl recomandă pentru un acest post (după mine, care nu îl recomandă în general). Au urmat multe alte luări de poziţie publice în acelaşi sens, inclusiv scrisoarea intelectualilor. Există şi voci care sunt însă de părere că numitul trebuie să fie lăsat să arate ce poate – de parcă ar fi vorba de un angajat oarecare, dintr-o întreprindere oarecare. Problema prezenţei lui Dan Mihalache la Cotroceni este una de încredere, nu de performanţă. La Preşedinţie se adună informaţii dintre cele mai secrete din toate domeniile, se stabilesc strategii naţionale, se comunică cu partenerii europeni şi cu cei din NATO şi se iau decizii cu rezonanţă internaţională, se discută lucruri care nu trebuie să ajungă nici măcar la prieteni, darămite la duşmani. Sau la mafioţii din politică. Sau la mafioţi, în general. Nu-l putem acuza pe DM de asemenea gânduri, dar nici nu putem avea încredere într-un personaj care a trădat pe ici pe colo (sau a urmat ordinele) pentru a-şi construi cariera.

Tatiana Niculescu Bran – mai multă comunicare, mai puţină literatură. Despre ea am scris la http://www.evz.ro/tatiana-niculescu-bran-o-miscare-inspirata-a-lui-klaus-iohannis-cazul-tanacu.html spunând că mi se pare o mişcare inspirată. A trebuit să descopăr nu multe zile mai târziu că dna Bran se crede un fel de turistă la Cotroceni şi ne povesteşte despre cât de vetust, comunist, fără gust sunt decorul, femeile de pe coridoare şi agenţii spp care aduc apa minerală pe tavă în poziţie de drepţi şi că nu este nimic de mâncare prin preajmă. Şi toate păreau a se datora predecesorului ocupant, adică lui Băsescu. Dacă din cauza acestuia nu ar avea ce să mănâne acasă aş înţelege-o, dar tocmai datorită lui se găseşte acum pe acest post (cu rang de ministru), care poate fi o trambulină importantă. Ştiu (pe direcţia asta am şi lăudat-o) că dna Bran a trecut de la ziaristică la literatură (chiar dacă non-ficţională) dar nu cred că ne interesează talentul ei eseistic (şi oarecum bovarian) în afara comunicatelor sau al comunicărilor despre ce vrea, gândeşte sau face preşedintele.

Andrei Murariu – un personaj obscur, cu o carieră, dacă e să ne luăm după mărturiile unor foşti colaboratori, de tipul activistului zelos, tiranic, limitat şi ranchiunos.

Mihai Răzvan Ungureanu. Ultimul intrat în focul contestării pentru, se pare, lipsa de opoziţie la proiectul Roşia Montana sau acceptarea acestuia. Contestarea vine de la ong-urile civiste, ecologiste şi, se pare, de la unele din emigraţia românească (greşit numită diaspora). Probabil, mai ales de la cei care nu îi iartă că a fost un prim-ministru al lui Băsescu.

Reproşul pasivităţii.

Unora li se pare că Johannis este prea pasiv. Că nu a atacat bugetul, că nu a criticat ordonanţa de urgenţă a Plagiatorului, că nu a dat de pământ cu cei de ISU, Interne, premier în scandalul tragediei de la Siutghiol, că nu au fost daţi afară penalii din partid etc.

Dar, pe de o parte, bugetul fusese atacat de PNL la Curtea Constituţională; bun-prost el era urgent necesar (pe asta au şi mizat, printre altele, guvernanţii) şi poate fi modificat oricând de un nou guvern, pe ordonanţă au sărit şi cei din presă şi universitarii şi cititorii comentatori. Pe de alta, Iohannis, care nu este Băsescu, nu va intra şi nici nu trebuie să intre în toate ocaziile de hârjoană politică. Mai ales acum la început când are destule altele cu care să-şi ocupe timpul. Căci a ajunge la Cotroceni înseamnă şi să te pui la punct, adică să înveţi, o sumedenie de lucruri pentru a putea gestiona situaţii care cer cu adevărat prezenţa competentă a preşedintelui – fie în ţară, fie în afara ei. Vezi numai vizitele care se prefigurează.

Mai mult încă, deşi s-a autodefinit ca un preşedinte mediator, Klaus Iohannis pare, mai curând, unul jucător. Evident, cu o altă tehnică, ceea ce îl face diferit de Traian Băsescu şi îi şi aduce acest reproş. Dar nu ca un mediator s-a comportat în primăria din Sibiu; nici în PNL, în care, fără „gaşcă” a reuşit să se impună în faţa mult mai efervescentului, dar şi inconstantului, Crin Antonescu. De-abia trecută duminica alegerilor, a cerut destul de imperativ parlamentului, care s-a şi executat, să voteze nişte ridicări de imunitate. A cerut partidelor să vină cu proiectele lor pentru România; s-a întâlnit cu Victor Ponta, cu Gabriel Oprea, cu Mircea Duşa şi cu Bogdan Aurescu; a decorat curajos un fost deţinut politic cu o imagine îndoielnică pentru anumite voci publice şi pentru o parte a presei prea lacomă de senzaţional (partea îndoielnică s-a dovedit, ulterior, falsă), şi-a impus omul la conducerea PNL-ului. Iar datul afară, în cazul penalilor sau al incompatibililor, rămâne o treabă a partidului, adică a Alinei Gorghiu.                      

Două observaţii de început de drum

1.       E important de remarcat de la început, pentru o mai bună claritate a altor

observaţii, faptul că nu câştigarea unor alegeri şi mutarea biroului de lucru la Cotroceni dă substanţă de Preşedinte celui care a reuşit cele de mai sus. Acelaşi lucru este valabil şi pentru colaboratorii săi. E nevoie de ceva timp pentru a înţelege, chiar dacă erai pregătit şi deschis a o face, imensa responsabilitate, extraordonara misiune şi şansă: de a face ceea ce trebuie pentru semenii tăi. Şi nu acolo doi-trei, ci milioane de oameni. Atunci când această revelaţie te pătrunde ea provoacă mutaţii importante  chiar şi în modul în care priveşti, vorbeşti, te mişti. În ceea ce spui şi faci, în cum spui şi faci. Fostul Preşedinte a înţeles acest lucru. L-a simţit, l-a sesizat probabil destul de repede, dar l-a conştientizat pe deplin (pentru că, mai trebuie spus, procesul de mai sus nu are loc instantaneu, nu te loveşte fulgerul preşedinţiei şi gata, din clipa următoare eşti Preşedinte) în câţiva ani: amintiţi-vă de Traian Băsescu cu mânecile suflecate la un pahar cu Gigi Becali şi de cel care, 8-9 ani mai târziu, a părăsit Palatul Cotroceni!

2.      Ca preşedinte (mai ales aflat la începuturi) lucrezi cu nişte categorii extrem de

sensibile şi de aceea perisabile, greu de conservat în afara unei structuri interne potrivite şi a unei atenţii speciale: speranţă, simpatie, adoraţie (chiar), încredere. După cum deja s-a văzut, ele pot uşor să se piardă, sau să se transforme în opusul lor: antipatie, ură, neîncredere, respingere. Asta pentru că se presupune că lucrezi pentru oameni, iar oamenii sunt şi nestatornici, curioşi, răsfăţaţi, dezamăgiţi, speriaţi, nebăgaţi în seamă. De aceea, după cum spuneam şi mai sus, acum la început de drum, în afara altor realizări de substanţă, care să se constituie într-un capital de amortizare, primele mişcări, primele gesturi sunt extrem de importante, chiar dacă se referă la probleme mai puţin importante. Acesta (prima mişcare) este şi cazul numirii consilierilor.

De ce trebuie să se ferească preşedintele Iohannis

Klaus Iohannis este la început. Un început care, ca şi victoria sa, stă sub semnul unei simetrii interesante (dar, posibil, şi îngrijorătoare) cu cel al lui Emil Constantinescu de acum 18 ani: procente asemănătoare obţinute în cele două tururi,  o victorie (oarecum) surprinzătoare, un entuziasm post-alegeri uriaş, aşteptări-speranţe asemenea – să sperăm că nu şi dezamăgiri asemenea. Pe cei doi îi mai leagă o anume sobrietate şi rigiditate (care poate părea că ţine de domeniul marţialului, dar care la EC a ajuns să ţină de cel al ridicolului). Această „ţeapănoşenie” venea la Constantinescu din credinţa, nici acum abandonată, în extraordinarul fiinţei sale şi a destinului aferent ei, în timp ce la Iohannis vine, în primul rând, din firescul structurii sale (dacă nu, şi sper că nu, şi dintr-o convingere similară, care poate să zacă în fiecare neştiută până în ziua în care, intrând pe poarta unui palat, ajungi să crezi că eşti deja la înălţimea simbolului acestuia).

Problema este că un om politic de anvergură, un adevărat conducător se defineşte prin două dimensiuni: cea de lider (seriozitate, putere, organizare, viziune) şi cea de om (caldură, grijă, apropiere). Alegătorii au nevoie să simtă că există şi una şi cealaltă. Altfel, ori nu depăşeşti condiţia egoismului primitiv, şi ajungând sus acţionezi numai pentru binele tău, ori faci lucruri care nu par a se adresa oamenilor şi nu pornesc din nevoile lor fireşti. Acţionezi numai pentru statuia ta. Tocmai pentru că a avut din ambele dimensiuni, Traian Băsescu a reuşit să ducă la bun sfârşit două mandate, să depăşească două suspendări şi să iasă cu fruntea sus şi cu un capital de simpatie pentru care ar putea fi invidiat de mulţi alţi foşti preşedinţi sau prim-miniştri de aici şi de aiurea.

Iohannis, vrea nu vrea, o să fie comparat mereu cu precedesorii săi, dar mai ales cu Băsescu, o comparaţie care nu va fi uşoară pentru el, dat fiind faptul că predecesorul său a marcat, pe harta activităţii unui Preşedinte al României, nişte teritorii, până la el, colorate cu alb.

Klaus Iohannis trebuie deci să aibă grijă să nu pară scorţos, dar nici rachiunos şi dacă este, să-şi depăşească aceste carenţe şi să se comporte ca şi cum nu ar fi (e, de altfel, o cale pe care ajungi să şi scapi de defecte). Aduc vorba despre ranchiună pentru că  nu a avut nicio privire, niciun cuvânt de mulţumire faţă de Traian Băsescu pentru ceea ce a preluat de la el: o Românie mult mai bună decât cea pe care cel din urmă o primea acum zece ani de la Ion Iliescu. Mai mult chiar, referirile generale, aluziile, detaşarea fermă de tot ceea ce a fost până la el (Punct şi de la capăt este o formulă nefericită, aşa cum a constatat şi fostul preşedinte, care i-a propus, formula virgulă – sau punct şi virgulă – şi continuare cu doritele, dar şi necesarele şi posibilele modificări) par a indica faptul că rămâne pe poziţia USL-ului, pe care, de fapt, nu l-a repudiat şi nu l-a contestat niciodată.

Klaus Iohannis pare a nu uita refuzul lui Băsescu de a-l pune prim ministru şi cele câteva comentarii acide ale acestuia privitoare la persoana sa în tabloul politic al momentului. Dacă el nu înţelege însă că tocmai datorită acelui refuz a avut şansa de a candida şi datorită luptei lui Băsescu şi schimbărilor produse în ultimii ani, a avut şansa de a câştiga; că fără Băsescu nu-l scotea nimeni din Sibiu, că rechinii din capitală nu au avut nevoie de el decât ca să se credibilizeze în ochii românilor, atunci ceva nu e în regulă. Contestându-l pe Băsescu, chiar şi prin omisiune, prin nerecunoaşterea schimbărilor în bine datorate şi acestuia, Iohannis contestă, sau nu recunoaşte, România pe care a primit-o, nu recunoaşte meritele judecătorilor, care s-au scuturat de zoaiele imunde ale intereselor personale şi de cătuşele paralizantei supuneri politic, şi nici pe cele ale românilor care au stat ore multe în frig şi ploaie pentru a-l vota.

Şi dacă nu înţelege că atunci când s-a afiliat grupării Voiculescu-Ponta-Antonescu s-a declarat şi de acord cu programul, lozincile, acţiunile acestora şi, în mod firesc, poate primi alături de aceştia şi comentariile neplăcute, atunci e chiar mai grav.

Klaus Iohannis trebuie să aibă grijă şi în ceea ce priveşte apropierea lui de Antena 3. Campania de linguşire a acesteia, auto-atribuirea poziţiei de paznic al onoarei preşedintelui, în condiţiile în care în acest domeniu nimic nu e pe gratis, iar la Antene preţurile deconturilor sunt foarte mari, ca să nu mai vorbesc de faptul că de aici şi de la RTV au pornit cele mai josnice atacuri tocmai la adresa lui, nu ne vestesc şi nu îi vestesc nimic bun proaspătului preşedinte. Sper să înţeleagă şi să ştie să evite capcana (prezenţa liderilor vechiului PNL în studioul Antenei 3 nu este însă un detaliu încurajator – cu atât mai mult cu cât în 2 şi 16 s-a strigat în stradă şi împotriva Antenelor şi a lui Voiculescu) pentru că oamenii lui Voiculescu şi Ponta vor încerca să ţină şi să-l ţină aproape lovind astfel două ţinte: prima aceea de a-şi face jocurile în linişte şi de a atenua antipatia profundă a celei mai mari părţi a electoratului activ, sperând într-o reechilibrare a susţinerii (care, ne-o arată ultimele sondaje, s-a dus la vale pentru ei şi la deal pentru PNL); a doua aceea de a-l coborâ pe Klaus Iohannis de pe soclu în noroi, ştiind că o mare parte dintre votanţii din 16 noiembrie, şi mai ales cei din noul val, nu-i va ierta pactizarea (cum va fi ambalată o colaborare prea „dulce”) cu Victor Ponta şi ai lui, că răbdarea multora e foarte scurtă, că adoraţia, atunci când dispare, se transformă în ură, iar speranţele pier sub primul ger al indiferenţei. Şi toate astea pentru că românii au fost minţiţi şi dezamăgiţi în permanenţă timp de 25 de ani. După alţi 45 de ani de minciună şi ger năprasnic.

Preşedintele Iohannis trebuie să aibă grijă şi să comunice, să vorbească cu oamenii, să le răspundă atunci când aceştia îi semnalează  sau cer ceva, să le arate atenţie, consideraţie, respect. Evident că nu trebuie să iasă şi să-şi justifice fiecare pas şi că nu poate răspunde la zecile de mii de scrisori care îi sunt adresate (pentru acestea trebuie găsiţi oamenii potriviţi care să o facă), dar atunci când există o întrebare/semnalizare/apel din partea unor oameni de valoare ai societăţii româneşti, sau când este semnalată, nu contează de cine, o problemă real importantă trebuie să spui ceva. Dacă nu direct, atunci prin „purtătorul de vorbe”, care de aia ia salariu şi care acum şomează şi scrie eseuri. Altfel preşedintele riscă să pară arogant, dispreţuitor, plin de sine, căpos, lipsit de vibraţie pentru oamenii reali.

Nu e rău nici să-şi fundamenteze dinainte acţiunile, clarificând aspectele care pot trezi sentimente contradictorii, şi preîntâmpinând mărirea distanţei dintre şeful statului şi omul de rând. Şi după ce face ceva – că se întâlneşte cu Victor Ponta, sau cu badea Vasile – atât timp cât se întîlneşte ca preşedinte să ne spună şi câteva vorbe despre momentul respectiv. Asta pentru că noi noamenii suntem curioşi şi pentru că ne place să fim băgaţi în seamă, iar dacă nu primim lămuriri de unde trebuie, primim zvonuri şi bârfe din alte părţi. Şi nu e păcat să devenim bănuitori pentru că nu s-au găsit cinci minute şi zece vorbe şi să ajungem să „ne băgăm singuri în seamă”? 
 În ceea ce priveşte postările de pe Facebook, ele sunt "simpatice" dar nu sunt totuşi poziţii oficiale, aşa că e nevoie şi de ceva comunicate, declaraţii, conferinţe de presă. Ca să nu mai vorbim de fotografiile puse în acelaşi loc şi care vădesc ori amatorism, ori oportunism: atunci când faci un bine cuiva, taci din gură, dacă l-ai făcut pentru a ajuta. Dacă nu, evident că te lauzi să audă tot târgul. Şi să faci mare caz de o tabletă e puţin cam.... Un preşedinte poate, eventual, să se laude cu ceea ce a făcut pentru naţiune; ceea ce face ca om, rămâne între el şi Dumnezeu!

Un ultim gând (dar nu cel mai puţin important) este acela de a avea grijă să nu fie – să nu devină – anost. Oamenii au nevoie să ştie cine eşti, să fii previzibil, să conteze pe tine, dar nu la nesfârşit, ca într-o rece şi tehnicistă rutină birocratică; ei au nevoie să-i şi suprinzi uneori, să ai ruperi de ritm, să iasă în faţă omul, cel care conduce liderul. Altfel se plictisesc repede şi dau vrabia din mână pe cioara de pe gard aşa cum se întâmplă nu numai la noi, ci în multe alte părţi ale lumii.
Va urma. 

Patriarhul Daniel a decorat 18 medici care au refuzat să facă avorturi. „Mă simţeam ca un killer plătit să ucidă”

18 medici din Timişoara care refuză să mai facă avorturi la cerere au fost decoraţi, la sfârşitul anului trecut, de Patriarhul Daniel, care le-a acordat diploma originală şi medalia „Sfinţii Martiri Brâncoveni”. Conferenţiarul Dan Păscuţ, şeful Clinicii de Obstetrică Ginecologie II din cadrul Univerităţii de Medicină şi Farmacie Victor Babeş din Timişoara, este unul dintre medicii decoraţi de către patriarh şi vorbeşte despre motivele pentru care a decis să nu mai facă întreruperi de sarcină

Păscuţ povesteşte că, după Revoluţie, şi-a deschis un cabinet medical cu ecograf. „Văzând embrionul, citind pe tema acestui subiect şi înfiinţându-mi un cabinet privat unde primeam bani pentru avorturi am început să mă simt ca un killer plătit să ucidă. Exact ca un killer. Atunci nu m-am mai putut suporta pe mine însumi. Era exact acelaşi sentiment ca şi cum aş fi fost plătit să ucid. Măcar un adult are posibilitatea să se apere. Fătul intrauterin nu are nicio posibilitate să se apere. Sunt absolut convins că există viaţă şi că prin avort se distruge o viaţă. Am şi declarat oarecum anecdotic că şi dacă ar trebui să fac puşcărie pentru asta nu voi mai face avorturi”, a declarat medicul Dan Păscuţ în cadrul unui interviu postat pe YouTube de Asociaţia Pro Vita, care militează împotriva avortului. 

 Un alt ginecolog care a renunţat să mai facă întreruperi de sarcină este Ionel Cioată.  „A fost o decizie greu de luat pentru că avortul era o practică pe care am învăţat-o în cursul pregătirii mele şi mă ascundeam în spatele acestei datorii ale mele de a face acest lucru”, a spus acesta într-un interviu pentru televiziunea creştină Alfa şi Omega TV. Ionel Cioată povesteşte că a luat decizia după ce s-a spovedit, iar un preot a refuzat să-l împărtăşească pentru că făcea avorturi. „A fost picătura care a umplut paharul”, îşi aminteşte medicul.  „Am avut foarte multe cazuri de pacienţi indecişi, cupluri necăsătorite, fete tinere. Mi-am luat timp şi am discutat cu ei. Le-am arătat embrionul, fătul, inimioara pentru a-i determina să îşi schimbe decizia. Mulţi dintre ei au renunţat la ideea de a face avort. Au rămas pacienţi, i-am ajutat la naştere şi au fost fericiţi”. De fiecare dată când are în faţă o mamă care doreşte să facă avort îi spune: „Trebuie să luptăm să vină pe lume fiecare suflet pe care Dumnezeu îl rânduie”, a mai spus Ionel Cioată.

 

În continuare aveţi linkul pentru dr. Cioată https://www.youtube.com/watch?v=PFBVpkK4lag#t=193

Sursa:www.gandul.info

Confesiunea „legionarului” Octav Bjoza: „Tânăr fiind, intrând la 19 ani şi câteva luni în temniţă, eram avid în a lua, de la fiecare, dacă găseam, ce avea el mai bun. Şi am luat de la toţi...”

de Marian SULTĂNOIU

În urmă cu trei zile, reprezentanţii Centrului pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului criticau dur decizia preşedintelui Klaus Iohannis de a-l decora pe Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, cu cea mai înaltă distincţie a statului român, Ordinul Naţional Steaua României. „MCA Romania ia act, cu dezamăgire, de decizia Preşedintelui României, domnul Klaus Iohannis, de a acorda Ordinul Naţional Steaua României în grad de Cavaler unui deţinut politic care se afişează public cu un partid susţinator al Mişcării Legionare şi al neo-nazismului”, se arăta într-un comunicat al Centrului. Pentru o înţelegere cât mai exactă a situaţiei incriminate de Centrului pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului, gândul.info a stat, ieri, de vorbă, în cadrul unui interviu, cu preşedintele AFDPR, Octav Bjoza.

Într-un interviu pentru gândul, Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, susţine că nu a fost, nu este şi nu va fi vreodată, legionar. Bjoza subliniază că nu a simpatizat mişcarea, nu a susţinut-o, şi că nu are prieteni foşti sau actuali legionari.

Domnule Bjoza, avem parte, de câteva zile, de o polemica susţinută vizavi de decorarea dumneavoastră de către preşedintele Iohannis. Spuneţi-mi, vă rog, vi se par justificate aceste acuze?
Eu gândesc că se intenţionează a se lovi în consilierul prezidenţial, Andrei Muraru, care a făcut propunerea, şi în preşedintele Klaus Iohannis, prin mine. Asta nu înseamnă, neapărat, că lucrurile stau chiar aşa. Pot greşi. Dar o astfel de acuză la adresa mea este lipsită de orice temei. Toată lumea care mă cunoaşte, din copilărie şi până astăzi, este revoltată. Toţi! Şi am primit zeci de telefoane. Niciodată nu au sesizat aceşti oameni, ca eu să am vreo legătură cu mişcarea legionară sau să am sentimente antisemite sau împotriva altor etnii. Nici vorbă de aşa ceva.
Eu am fost educat, şi de acasă şi din temniţă, să nu lucrez în viaţă cu etnii, culte sau politici, ci să caut să lucrez cu oamenii. Ce-i drept, i-am găsit foarte greu.

În aceste condiţii, ce vi se reproşează, în mod direct?
Dacă mă credeţi, nici n-am apucat să văd vreunul din materialele care mă acuză. Aproape că nu m-a interesat. Dar, totuşi, trebuie să fac o notă de protest, să dau o explicaţie. După care, voi ieşi, complet, din această polemică.
Iată ce se întâmplă... De 25 de ani încoace, noi, foştii supravieţuitori ai temniţelor, lagărelor şi deportărilor, ne adunăm, o dată pe an, în diferite locuri din ţară. Scopul este acela de a ne pomeni şi comemora, prin slujbe religioase, morţii. Iar acolo, ne strângem reprezentanţi ai tuturor culorilor politice, din România.
O să precizez aici doar cele mai importante astfel de locuri: de „Înălţare”, ne întâlnim, întotdeauna, la „Memorialul Sighet”; prima duminică după Sf. Ilie, ne întâlnim la Mănăstirea „Constantin Brâncoveanu”, de la Sâmbăta de Sus - Făgăraş; pe 14 septembrie, întotdeauna, ne întâlnim la mausoleul ridicat de noi, pe Râpa Robilor, de la Aiud; la sfârşitul lunii septembrie, începutul lui octombrie, ne întâlnim la simpozionul de răsunet internaţional, intitulat „Experimentul Piteşti”, de la Piteşti.
Subliniez - ne întâlnim aici, oameni de toate culorile politice. Nu putem face, în stânga, o slujbă pentru ţărănişti, liberali sau oameni fără culoare politică, şi dincolo, o alta, pentru legionari. Toate astea se fac în comun, pentru că în comun am stat şi noi în temniţele comuniste. În comun am fost flămânziţi, bătuţi, umiliţi.
La aceste întâlniri, după slujbele religioase, se produc şi luări de cuvânt. S-a întâmplat, nu o dată, să fiu şi eu invitat să iau cuvântul. Dacă am observat prezenţa unor legionari, purtând uniforme sau, altădată, drapele, am făcut, mereu, precizarea: „Nu am fost, nu sunt şi este prea târziu să mai devin legionar!”. Şi m-am explicat, iar treaba asta o ştiu, în primul rând, legionarii, înaintea celorlalţi. Pentru că: nu am acceptat cultul personalităţii, nu am acceptat crima – că a fost una, că au fost zece, o sută sau mii. Din această cauză, eu nu am împărtăşit doctrina legionară. Sub nicio formă.
Singura politică pe care am făcut-o, în viaţa mea, şi acum regret, a fost politica PNŢCD. Singura persoană pe care n-am putut-o refuza, Corneliu Coposu, m-a rugat să-i ajut în campania electorală, întrucât eu eram cel care, datorită memoriei, îi mai ştiam încă pe foştii deţinuţi politici din Ţara Făgăraşului. Am devenit membru al acestui partid, preşedinte al senatului PNŢCD, pe judeţul Braşov, am fost în comitetul de conducere la nivel de judeţ. După moartea lui Corneliu Coposu, am refuzat să mai merg într-o altă campanie electorală – în anul 2000 -, şi i-am spus, pe româneşte, preşedintelui Diaconescu: „Domnule, eu nu mă mai duc să fac campanie pentru nişte lichele!”. Iar domnia sa a crezut lichelele, nu pe mine. În consecinţă, mi-am dat demisia, în zece puncte, între care, unul, cel mai dur, suna aşa: „Prin felul în care conduceţi partidul, îl veţi plasa la capitolul şi altele”. Şi aşa s-a întâmplat.

Mai mult la http://www.gandul.info/interviurile-gandul/confesiunea-legionarului-octav-bjoza-tanar-fiind-intrand-la-19-ani-si-cateva-luni-in-temnita-eram-avid-in-a-lua-de-la-fiecare-daca-gaseam-ce-avea-el-mai-bun-si-am-luat-de-la-toti-13742440

Sfântul Vasile cel Mare, ocrotitorul săracilor şi al bolnavilor

Sfântul Vasile cel Mare (330-379), una dintre personalităţile cele mai reprezentative ale secolului al IV-lea, a adus o contribuţie de o importanţă deosebită nu doar în organizarea activităţilor caritabile, concretizate în renumita Vasiliadă, ci şi în dezvoltarea învăţăturii Bisericii despre tămăduirea omului şi practica medicală, ca unul ce avea şi cunoştinţe medicale, deprinse la cursurile urmate în Atena. În scrierile Sfântului Vasile cel Mare, medicina apare în general ca un mijloc privilegiat de manifestare a iubirii: „Şi voi toţi care exercitaţi medicina, funcţia voastră este de a practica filantropia“ (Epistola 189, 1).

Sfinţii Părinţi considerau că medicul îndeplineşte o meserie ca oricare alta - Sf. Vasile cel Mare îl aşază pe medic între meşteşugari (Epistola 233, 1) - şi că, prin urmare, formarea sa profesională nu trebuie să fie mai religioasă decât cea a unui cârmaci de corabie şi trebuie să se facă în şcolile existente (Origen, Contra lui Cels, III, 13.).
Totuşi, medicina, având în centrul ei grija faţă de oameni şi preocuparea faţă de suferinţă, devine una dintre ocupaţiile de maximă importanţă pentru om: „Toţi cei care vă îndeletniciţi cu medicina ştiţi că chemarea voastră înseamnă grija faţă de om. Şi mi se pare că cel care pune ştiinţa aceasta înaintea tuturor celorlalte îndeletniciri, cărora îşi poate închina omul râvna, şi-a găsit judecata cuvenită şi nu s-a depărtat de ceea ce trebuie crezut; în schimb e tot atât de adevărat că de lucrul cel mai preţios dintre toate, care este viaţa, îţi vine să fugi ca de ceva dureros atunci când nu poţi reda cuiva sănătatea“ (Epistola 189).
Nu există nici o piedică în calea creştinilor de a face apel, în caz de nevoie, la medici şi de a aplica remediile preconizate de ei, după sfatul lui Isus Sirah: „Şi doctorului dă-i loc că şi pe el l-a făcut Domnul şi să nu se depărteze de la tine, căci şi de el ai trebuinţă. Că este vreme când şi în mâinile lui este miros de bună mireasmă“ (Is. Sir. 38, 12-13). Sfântul Vasile cel Mare notează în acest sens: „Este o încăpăţânare să fugi complet de orice folos din cele pe care le poate aduce medicina“ (Regulile Mari, 55, IV), întrucât, chiar dacă vindecarea bolnavului se face cu ajutorul ştiinţei medicale, Dumnezeu este Cel ce dăruieşte tămăduirea omului: „În ceea ce priveşte ajutoarele artei medicale, să nu ne punem toată nădejdea pentru uşurarea durerilor numai în această artă, ci să ştim că Domnul nu va lăsa să fim încercaţi mai mult decât putem suporta“ (Ibidem, 55, II).
Vorbind despre crearea lumii, în Hexaemeron, Sfântul Vasile cel Mare arată că Dumnezeu încă de la început a făcut să răsară anumite plante, în scop terapeutic, anticipând suferinţele pe care omul le va avea de îndurat după căderea în păcat: „Nici una dintre ierburile făcute de Dumnezeu nu-i de prisos, nu-i nefolositoare: sau dau hrană uneia dintre necuvântătoare, sau sunt descoperite de ştiinţa medicală pentru vindecarea noastră» (Omilii la Hexaemeron, IV); „Căci ierburile care sunt potrivite pentru fiecare boală nu au răsărit din pământ aşa la întâmplare, ci s-au produs în mod cert prin voinţa Creatorului, ca să ne fie nouă de folos“ (Regulile Mari, 55, II).

Cauzele bolilor
În ceea ce priveşte cauzele bolilor, nu toate acestea, spune Sfântul Vasile, ne vin de la natură sau de la o dietă greşită, sau din alte cauze corporale, ci adesea ele „sunt pedepse pentru păcatele noastre, venite asupra noastră pentru întoarcere. Căci Scriptura spune: «Pe cine iubeşte Domnul, pe acela îl ceart㻓 (Pilde 3, 12) (Regulile Mari, 55, III). Dar bolile mai provin câteodată „şi de la cererea celui rău, când Stăpânul cel iubitor de oameni pune la luptă ca un împotrivitor al acestuia pe un mare luptător şi dărâmă trufia lui prin răbdarea la cea mai înaltă treaptă a slujitorilor săi, ceea ce ştim că s-a întâmplat în cazul lui Iov“ (Ibidem). Mai aflăm însă şi altă cauză „pentru care se întâmplă bolile la sfinţi, ca în cazul Apostolului. Căci, ca să nu pară că trece peste limitele naturii omeneşti şi ca să nu creadă cineva că el ar fi înzestrat de la natură cu ceva în plus, era bolnav necontenit, ca să arate că natura lui era cu adevărat omenească“ (Ibidem).
„De unde bolile? De unde morţile premature? - se întreabă Sfântul Vasile - Un lucru trebuie să avem precis în minţile noastre, că odată ce suntem făptura Bunului Dumnezeu, că odată ce suntem păziţi de El, Care rânduieşte pentru noi şi pe cele mici şi pe cele mari, urmează că nu putem suferi ceva fără voia lui Dumnezeu şi că nici una dintre suferinţele noastre nu este spre vătămarea noastră sau spre ceva asemănător; şi deci nu trebuie să ne închipuim pentru noi o situaţie mai bună. Morţile vin de la Dumnezeu; dar, moartea nu este un lucru rău, afară numai dacă-mi vorbeşti de moartea păcătosului; că pentru păcătos, eliberarea de suferinţele de pe pământ este început al chinurilor din iad, iar suferinţele din iad nu au ca autor pe Dumnezeu, ci pe noi înşine. Începutul şi rădăcina păcatului stă în noi şi în libertatea voinţei noastre. Am putea să nu avem nici o suferinţă, dacă ne-am îndepărta de viciu; dar pentru că noi înşine, prin plăcere, ne-am lăsat ademeniţi de păcat, ce motiv serios am putea invoca că nu am fost noi înşine autorii suferinţelor noastre?“ (Omilia a IX-a. Că Dumnezeu nu este autor al relelor).
Concluzionând învăţătura sa despre ştiinţa medicală, Sfântul Vasile cel Mare mărturiseşte: „Aşadar, nici nu trebuie să fugim cu totul de această artă, nici nu trebuie să ne punem cu totul nădejdea în ea“ (Regulile Mari, V). Privirea noastră trebuie să fie mereu către Mântuitorul Iisus Hristos, Tămăduitorul tuturor.

Spitalul bizantin, o „sănătoasă sinergie între tradiţia ortodoxă şi medicina raţională“
„Biserica Ortodoxă este aceea care a luat iniţiativa organizării profesiunii medicale în vederea îngrijirii şi tratamentului sistematic al pacienţilor într-un cadru spitalicesc. Oamenii Bisericii nu numai că vorbeau în cuvinte frumoase despre medici, ci-i şi foloseau într-un mod necunoscut până atunci pentru împlinirea scopurilor filantropice ale Bisericii. Spitalul bizantin este dovada cea mai puternică a unei sănătoase şi salutare sinergii între tradiţia creştină ortodoxă şi medicina raţională“ (Samuel Harakas).
Se poate considera, într-adevăr, că la Bizanţ, în secolul al IV-lea, s-au născut strămoşii spitalului modern, Biserica însăşi luând iniţiativa de a angaja medici profesionişti, de a le organiza serviciul şi de a-i remunera. Timothy S. Miller consideră chiar că „acele xenodocheia bizantine reprezintă nu numai primele instituţii publice care oferă îngrijiri medicale bolnavilor, ci şi principalul curent, al dezvoltării spitaliceşti de-a lungul Evului Mediu, din care atât Occidentul latin, cât şi Orientul musulman s-au inspirat pentru propriile echipamente medicale. A retrasa naşterea şi dezvoltarea centrelor pentru bolnavi în Imperiul Bizantin înseamnă a scrie primul capitol al istoriei spitalului însuşi“ (T. S. Miller, The Birth of the Hospital in the Byzantine Empire).
Rolul esenţial în această naştere l-a avut Sfântul Vasile cel Mare, urmat apoi de Sfântul Ioan Gură de Aur. Primul a ridicat, în 369, într-un cartier periferic din Cezareea, un spital dotat cu personalul necesar (Epistola 94). Acest aşezământ, denumit Vasiliada, a devenit modelul multor astfel de instituţii în Capadocia şi în alte provincii. Anul înălţării celor dintâi clădiri ale marelui aşezământ de asistenţă socială şi medicală de la Cezareea Capadociei, 369, se găseşte înscris cu cinste în toate cronicile de istorie a medicinii. Este punctul de plecare a numeroase opere similare, a spitalelor răspândite în întreaga lume.

„Vasile putea să facă aici să plouă pâine din cer prin rugăciune“
Aşezământul Sfântului Vasile cel Mare era un complex instituţional social destinat suplinirii statului în acest domeniu. Complexul era foarte întins încât, după adevăr, era numit „un nou oraş“. Cuprindea cel puţin o biserică şi anexele pe care le vom aminti. De asemenea, adiacentă spitalului, era afiliată sub atenta supraveghere a Sfântului Vasile, o mănăstire.
Sfântul Vasile a schimbat radical sistemul de caritate existent la acel moment, înlocuind ocazionalele împărţiri de daruri cu ceva permanent, care să ajute în mod efectiv şi continuu pe cei aflaţi în nevoie. Socotea aceasta o datorie esenţială pentru episcop, şi, conştientizând foarte bine acest lucru, a adoptat-o cu bucurie şi i s-a dăruit total. «Dar dacă vrei să slujeşti, să slujeşti în numele Domnului Hristos. Pentru că Acesta a spus: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut“ (Mt. 25, 40). Pentru că dacă ai primit pe străini, şi ai ajutat pe săraci, şi ai mângâiat pe cei în suferinţă, şi ai dat ajutor celor aflaţi în stare de nevoie, şi calamitate, şi ai servit pe cei bolnavi, toate acestea Hristos le primeşte ca făcute Lui Însuşi» (Constituţiile ascetice I, 1).
Această mare operă de ajutorare nu poate fi înţeleasă decât în concepţia Sfântului Vasile ca reformator al monahismului răsăritean. Căci după ce a pus ultimele rânduieli în viaţa monahală cenobitică, Sfântul Vasile, pentru a permite călugărilor să facă în mod mai concret bine semenilor lor şi pentru a pune la dispoziţia lor opera de binefacere, a anexat, la mănăstirile sale, spitale sau azile pentru bolnavi şi săraci, în care călugării îndeplineau sarcinile cerute.
Complexul cuprindea, de o parte, case pentru găzduirea leproşilor, de altă parte azile pentru bătrâni şi bolnavi; o mare clădire pentru călătorii străini; şcoli pentru copii, în care se învăţau şi diferite meserii. Toate aceste diverse clădiri erau despărţite prin grădini, care dădeau întregului edificiu un aspect foarte armonios. Iată şi o descriere făcută de către Sfântul Grigorie de Teologul: „Vasile putea să facă aici să plouă pâine din cer prin rugăciune..., prin cuvântul său el deschide hambarele bogaţilor... satură pe cei săraci cu pâine. Adună în acelaşi loc pe cei răniţi de foame, printre aceştia sunt unii care abia mai respiră, bărbaţi, femei, copii, bătrâni... Apoi el imită pe Mântuitorul Iisus Hristos slujitor, Care, încins cu o pânză peste mijloc, nu dispreţuia să spele picioarele ucenicilor, şi, cu proprii slujitori, sau, dacă vrem, cu cei asemenea lui în robie, deveniţi în această împrejurare, asemănători în lucrare, el îngrijea trupurile celor bolnavi, îngrijea sufletele, aducându-le astfel mângâiere» (Sfântul Grigorie de Nazianz, Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul Sfântului Vasile).
În această descriere, Sfântul Grigorie de Nazianz punctează una dintre caracteristicile majore, care fundamentează programul caritabil al Sfântului Vasile: destigmatizarea bolnavilor, mai ales a celor suferinzi de boli incurabile. Sfântul Vasile nu doar că a stabilit un cămin leproşilor, dar chiar a încercat să îi repună, în ochii societăţii contemporane, ca fiind fiinţe umane ce au nevoie de iubire.

O nouă concepţie despre boală şi despre bolnav
Vasiliada asigura îngrijire caritabilă în şase categorii importante: săracii, străinii şi cei fără adăpost, orfanii, cei bătrâni şi infirmi, leproşii şi bolnavii. Toate aceste servicii, atât tradiţionale, cât şi inovatoare, au fost combinate în aşezământul Sfântului Vasile într-un mod strălucit.
Având în vedere varietatea serviciilor caritabile oferite de Vasiliadă nu este surprinzător că aceasta este privită ca cea mai complexă manifestarea practică a filantropiei creştine. „Ce este atât de surprinzător la acest spital? - se întreba Timothy Miller. În mod sigur confluenţa celor şase areale majore ale serviciului caritabil“.
Sfântul Vasile era conştient de faptul că impunea lumii o nouă concepţie despre boală şi despre bolnav, o concepţie revoluţionară faţă de stările anterioare. Într-adevăr, în societatea de atunci, omul bolnav, devenit neputincios în a mai lua parte la viaţa activă, se situa în afara interesului membrilor comunităţii. El era lăsat să se sfârşească în izolare, producând doar sentimentul fricii de molipsire.
Spitalul Sfântului Vasile cel Mare asigura îngrijirea medicală celor bolnavi, în mod special a celor care nu aveau mijloace materiale pentru aceasta. Teodoret al Cirului scrie că împăratul Valens a donat pământuri pentru spital, specificând să fie folosite pentru însănătoşirea săracilor (Teodoret al Cirului, Istoria bisericească). Bolnavii erau trataţi în spitale, numite de Sfântul Vasile xenodocheia, care se deosebeau de instituţiile caritabile de până atunci prin faptul că aveau personal medical angajat. Spitalul, deşi nu era o instituţie seculară, era servit de doctori şi asistente specializate. Sfântul Vasile a legat administrativ spitalul de mănăstire, şi călugării priveau slujirea în spital ca una dintre principalele îndatoriri monahale.

Vasiliada atrăgea vizitatori din mari depărtări, ca un adevărat loc de pelerinaj
Ideile, nu o dată conforme concepţiilor noastre medicale moderne privind asistenţa bolnavilor, izolarea leproşilor, munca infirmilor şi ucenicia copiilor, ne fac să ne întrebăm dacă realizarea unei opere de asemenea proporţii izvora numai din reflecţiile episcopului, ale cărturarului şi binefăcătorului sau, mai ales, medicului care fusese Sfântul Vasile cel Mare. Este necesar să menţionăm că în afară de contactul Sfântului Vasile cel Mare cu medicina, la Atena, în familia lor domnea o veche tradiţie cu privire la îngrijirea bolnavilor, fiindcă în Pontul natal, bunicii şi străbunicii Sfântului Vasile trăiseră în preajma Sfântului Grigorie Taumaturgul, marele apostol al Capadociei, de la care, se pare, a moştenit aplecarea spre alinarea suferinţelor. În afară de aceasta, potrivit cu obiceiurile Bisericii creştine din primele veacuri, episcopul era şi medicul păstoriţilor săi. În plus, faţă de aceste argumente, se ştie că Sfântul Vasile a mai avut un sfătuitor priceput, în persoana credinciosului său medic Meletie, pe care l-a ţinut mulţi ani alături, fiindcă sănătatea şubredă a Sfântului Vasile cerea să aibă totdeauna ajutor medical în preajma sa.
După ridicarea marelui aşezământ de la Cezareea, poporul entuziazmat striga că Sfântul Vasile a înfăptuit cea mai mare dintre minunile lumii şi de atunci nu i s-a mai zis altfel acestui aşezământ decât Vasiliada, nume sub care a străbătut secole, până la noi. Faima operei atrăgea vizitatori din mari depărtări, ca la un adevărat loc de pelerinaj, şi nimeni nu pleca de acolo fără să-şi lase, zguduit, obolul, fiecare pe cât îi îngăduiau mijloacele. Elocinţa celebră a Sfântului Vasile, mai înflăcărată ca oricând, contribuia la adunarea fondurilor menite să asigure trăinicia operei sale. Sfântul Vasile îşi descrie aşezământul său, într-o scrisoare adresată guvernatorului provinciei, astfel: „S-ar putea, oare, susţine că înfruntăm autoritatea atunci când ridicăm Dumnezeului nostru o casă de rugăciuni, măreţ construită şi înconjurată de locuinţe, dintre care una încă de la început a fost hărăzită căpeteniei locului, iar celelalte mai mici, potrivit cu rangul lor, servitorilor lui Dumnezeu, dar care ar putea fi folosită de magistraţi şi de alaiul vostru? Pe cine îl păgubim noi, oare, dacă înălţăm adăposturi pentru străini, pentru călători, pentru cei pe care neputinţa îi sileşte să ceară ajutor; şi cui strică dacă le dăm mângâierea şi alinarea de care au nevoie, îngrijitoare, medici, dobitoace de tras şi cărăuşi? La aşezăminte cum este al nostru e nevoie întotdeauna de meşteşugari, de cei ce sunt de trebuinţă în orice clipă, de cei care se pricep să facă vieţuirea mai uşoară; ne trebuie case pentru meşteşugari şi tot felul de lucruri care să împodobească un loc ca acesta, aşa încât să fie spre slava Celui ce ne cârmuie şi căruia I se cuvine toată cinstirea» (Epistola 94).

„Nu-i folositoare dărnicia faţă de cei care fac din infirmităţile trupului lor prilej de neguţătorie“
În legătură cu ajutorarea săracilor şi a celor bolnavi, Sfântul Vasile ne îndeamnă, printr-un mesaj devenit acum mai actual ca oricând, să fim, totuşi, chibzuiţi şi atenţi când facem milostenia, căci întrucât „mulţi au mai mult decât le este de neapărată trebuinţă şi pentru că fac din cerere prilej de neguţătorie şi temei de plăcere desfrânată, s-a socotit necesar ca să adune banii cei cărora li s-a încredinţat grija de săraci; şi aceia, cu pricepere şi rânduială, să facă împărţirea celor necesare după trebuinţele fiecăruia. După cum bolnavii au nevoie de multe ori de vin, dar trebuie negreşit căutat timpul, măsura şi calitatea şi este nevoie şi de doctor pentru darea vinului, tot aşa şi rânduiala ajutorării celor nevoiaşi nu poate să lucreze cu folos la toţi. Negreşit, nu-i folositoare dărnicia acestei slujiri celor care alcătuiesc cântece plângăreţe, ca să moaie inimile femeilor, nici celor care fac din infirmităţile trupului lor şi din răni prilej de neguţătorie. Acordarea de ajutoare acestora ajunge prilej de răutate. Lătratul unora ca aceştia trebuie potolit cu câţiva bani; trebuie însă să arătăm milă şi iubire de fraţi faţă de cei care sunt învăţaţi să sufere necazul cu răbdare. Despre aceştia ni se va spune: „Am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc“ (Mt. 25, 35)» (Omilia I la Psalmul XIV, 6).

 Pr. Ştefan Zară

Sursa: ziarullumina.ro

FAŢA NEVĂZUTĂ A HOMOSEXUALITĂŢII

LA EDITURA CHRISTIANA:

Cuvîntul Editorului

Volumul de faţă constituie un nou semnal de alarmă pentru lumea românească, dar şi pentru restul lumii. O excepţională monografie a fenomenului homosexualităţii şi a mişcărilor pro-homosexualitate din ultimele patru decenii, cartea Faţa nevăzută a homosexualităţii, printr-o minuţioasă documentare, scoate la iveală adevăruri ştiinţifice care aruncă în aer întregul edificiu ideologic pe care se sprijină propaganda homosexualităţii astăzi. 

Lucrarea se justifică mai ales în contextul actual, în care homosexualitatea nu mai poate fi considerată doar o problemă a unui grup de persoane, ci constituie deja unul dintre elementele dominante ale ideologiei zilei, impus legislativ în tot mai multe ţări ale lumii, într-o polemică deschisă faţă de familie şi credinţa creştină. 

Cel mai îngrijorător ni se pare însă faptul că tot mai mulţi copii şi tineri din familiile creştine, botezaţi în numele lui Hristos, riscă azi să adopte un comportament homosexual, pătîndu-şi haina botezului, căzînd din sistemul moral al Bisericii creştine şi riscînd, de asemenea, toate bolile şi suferinţele descrise în această carte. Ei devin astfel victime ale unui context ce favorizează şi chiar cultivă tulburările identităţii de gen (atac frontal şi lipsit de scrupule la adresa antropologiei creştine), abuzurile sexuale şi homosexuale şi alte asemenea fenomene prezentate cu multă acribie ştiinţifică pe parcursul cărţii. Spunem că aceşti tineri pot ajunge victime în primul rînd pentru că, sub presiunea dezinformării şi a manipulării mediatice, ei nu au nicio idee despre bolile şi suferinţele ce-i aşteaptă dacă vor urma calea homosexualităţii. În acest sens, prezenta carte putem spune că li se adresează în primul rînd lor, ca şi tuturor celor care şi-au însuşit deja acest stil de viaţă, cu tot ceea ce presupune el. Iată cîteva doar dintre consecinţele comportamentului homosexual ce rezultă din studiile citate în carte: 

- în medie, homosexualii care trăiesc în cuplu întreţin relaţii sexuale cu 8 parteneri pe an, iar cei care nu trăiesc în cuplu cu aproximativ 20 de parteneri pe an; 

- dintre homosexuali, 43% întreţin relaţii sexuale cu peste 500 de bărbaţi pe parcursul vieţii, iar 28% cu peste 1.000 de parteneri; 

- între 70% şi 78% din homosexuali raportează că au contractat o boală cu transmitere sexuală (BTS); 

- probabilitatea ca un homosexual să dezvolte cancer anal este de 38,8 ori mai mare decît în cazul unui heterosexual; 

- homosexualii prezintă o probabilitate de cel puţin 160 de ori (cu 15900%) mai mare de contaminare cu HIV decît heterosexualii; 

- rata consumului de droguri şi alcool este de trei ori mai mare la bărbaţii gay, lesbiene şi bisexuali decît la heterosexuali;

  

Prof. Univ. Dr. Pavel  Chirilă

 

Mai mult pe http://razvan-codrescu.blogspot.ro/2014/12/fata-nevazuta-homosexualitatii.html

Sf. Ioan Gură de Aur - Cuvânt la 25 Decembrie, ziua naşterii Domnului nostru Iisus Hristos

„ Dacă s-a născut Iisus în Betleemul Iudeei,
 în zilele lui Irod împărat, iată Magii  de la Răsărit
 au venit în Ierusalim, zicând: Unde este împăratul
 Iudeilor cel ce s-a născut? (Mat. 2, 1-2).
Trebuie multă osârdie şi rugăciune, spre a putea înţelege după cuviinţă această Evanghelie. Cum au putut oare Magii (înţelepţii de la Răsărit) să afle de la stea, că Hristos este împăratul Iudeilor? Căci el nu era împăratul vreunei împărăţii pământeşti, precum El a zis către Pilat: „împărăţia mea nu este din lumea aceasta” (Ioan. XVIII, 36).
Şi El nu avea nimic pe lângă Sine, care să arate o împărăţie, nici un lancier şi scutier, nici cal şi asini, sau altceva de asemenea; mai vârtos El ducea o viaţă nevoiaşă si săracă şi avea pe lângă sine doisprezece oameni mici. Şi dacă acei înţelepţi ştiau, că El este împărat, pentru ce au venit la Dânsul?
Ce i-a hotărât la aceasta, şi ce bunătăţi puteau ei nădăjdui de la cinstirea unui împărat atât de depărtat de patria lor? Chiar dacă El vreodinioară s-ar fi făcut împăratul lor, totuşi ei n-ar fi avut temei să urmeze aşa. Dacă El s-ar fi născut într-un palat împărătesc şi în fiinţa de faţă a împăratului, tatăl său, ar putea cineva zice, că ei au cinstit pe fiul cel nou-născut, pentru ca să îndatorească pe tatăl şi prin aceea să-şi câştige o mare favoare la dânsul. Dar acum, când ei nu aşteptau, ca El să fie împărat al lor, ci al unui popor străin şi depărtat, şi acum când el încă era copil, – pentru ce au întreprins ei o aşa de mare călătorie, şi ii aduc daruri, mai ales când toate acestea trebuiau să le facă cu primjedie?
Căci Irod s-a înspăimântat, când a auzit aceasta, şi tot poporul s-a înspăimântat, auzind de la dânşii acestea. Tu zici, că ei tocmai n-au prevăzut, că acesta este mai primejdios. Insă acesta nu este drept. Căci ei chiar de ar fi fost foarte neştiutori, totuşi ar fi ştiut, că cine se duce într-un sat, unde domneşte un împărat, si acolo vorbeşte astfel, şi propovăduieşte pe un alt împărat, decât pe acel ce o cârmuieşte, se expune la mii de primejdii de moarte.
Si pentru ce cinstesc ei pe un prunc încă în faşă? Dacă ei ar fi făcut aceasta unui vârstnic, ar putea cineva zice, că s-au expus primejdiei întru nădejdea ajutorului lui, măcar că ar fi cea mai mare nebunie, ca un persan, un străin, care nu are nimic comun cu poporul iudeu, să-şi lase patria, ţara sa şi rudeniile şi să voiască a se supune unei împărăţii străine.
Dacă acestea sunt destule nebunii, apoi cea următoare este şi mai mare. Care? Aceea că ei, după ce au făcut o călătorie aşa de mare, s-au înfăţişat stima lor şi au adus totul în nelinişte, aşa de repede s-au întors iarăşi la urma lor. Ce semne au văzut ei îndeobşte despre vrednicia împărătească?
O colibă şi o peşteră şi un copil în faşă şi o mamă săracă. Şi cui au adus ei daruri, şi pentru ce? Era oare vreo lege sau obicei, de a cinsti aşa pe principii nou-născuţi îndeobşte. Sau ei cutreierau toată lumea, spre a cinsti înainte de suirea pe tron pe toţi aceia, despre care ei ştiau, că din starea de jos au să se înalţe pe tron? Aceasta nu o va adeveri nimeni. Şi pentru ce au adus ei cinstirea lor. Dacă pentru timpul de faţă, atunci ce puteau ei aştepta de la un prunc şi de la o mamă săracă? Era deci cu privire la viitor, apoi de unde ştiau ei, că copilul acel cinstit de dânşii încă în faşă, îşi va aduce aminte de cele de demult întâmplate? Iar dacă mama trebuia să aducă aminte de acestea, atunci ei mai degrabă trebuiau să se aştepte la pedeapsă, decât la cinste, căci ei au aruncat pruncul într-o primejdie atâta de mare. Căci Irod înspăimântat de dânşii a căutat pruncul şi a uneltit asupra vieţii lui.
Cine face undeva cunoscut despre un om particular, că odinioară va fi împărat, acela nu face altceva, decât a trăda la moarte pe acel om şi scoală asupra-i mii de lupte. Vezi, cât de multe necuviinţe se ivesc, când purtarea acelor oameni din Răsărit se judecă după chipul omenesc cel obişnuit, încă s-ar putea aduce la acesta mai multe şi mai vederate. Dar pentru ca să nu încurcăm lucrul, grămădind gândire peste gândire, să păşim acum la dezlegarea întrebării puse şi să începem cu steaua.
Căci dacă noi vom şti, ce stea era aceasta, şi de ce fel, şi de era ea una din cele multe, sau una cu totul deosebită de celelalte, şi de era ca o adevărată stea, sau numai se părea ochilor a fi stea; atunci noi uşor vom pricepe şi toate celelalte, însă de unde vom afla noi acestea?
Din Sf. Scriptură. Cum – că aceasta nu era o stea dintre cele multe, ba mai vârtos, cum ni se pare, nici nu era o stea proprie, ci era o putere nevăzută, care numai luase o formă de stea, aceasta o cunoaştem înainte de toate din cursul său. Căci într-adevăr nu este nici o stea, care să aibă astfel de drum. Soarele, luna şi toate stelele îndeobşte merg de la răsărit la apus, iar aceasta mergea de la miază-noapte spice miază-zi, căci aşa este pusa Palestina în privire către Persia.
A doua dovadă este luată de la timp, căci ea nu s-a arătat noaptea, ci in mijlocul zilei, pe când lucea soarele. Ea nu putea să fie o stea, ba încă nici luna, care covârşeşte pe toate stelele.
Când vin razele soarelui, ea îndată se face nevăzută, însă acea stea prin„ covârsirea strălucirii sale, biruia chiar razele soarelui şi era mai strălucita decât el.
Al treilea aceasta se vede din năpraznica ei ivire şi ascundere. Ea s-a arătat şi i-a dus pe cale până la Palestina; iar când au ajuns ei la Ierusalim, ea s-a ascuns. Când ei, după despărţirea lor de Irod, voiau, iarăşi să meargă mai departe, ea li s-a arătat din nou,  şi aceasta nu era mişcarea unei stele, ci a unei puteri foarte mari.
Ba încă ea nu avea un curs propriu, ci unde trebuiau să meargă ei, acolo mergea şi ea; toate întocmindu-le după trebuinţă, ca acel stâlp de nor, care le poruncea taberei Israiltenilor acum a se opri, acum a merge mai departe (Eşir. XIII, 21).
Al patrulea, răspuns dorit se va vedea lămurit din felul şi chipul, cum ea s-a arătat; căci ea nu a rămas sus în cer, spre a arăta locul, – şi ei aşa nici n-ar fi putut cunoaşte locul, – ci s-a pogorat jos, spre a face aceasta.
Voi ştiţi că o stea nu poate să arate un loc aşa de mic, precum este o colibă, ba încă o colibă ce era trebuitoare pentru trupul unui aşa de mic prunc. Aceeaşi este şi cu luna, care totuşi era mai aproape de noi, decât stelele. Deci spune mie, ar fi putut steaua să arate un loc atât de strâmt al unei peştere şi colibe, dacă ea nu s-ar fi pogorât din înălţimea sa, şi nu s-ar fi pus tocmai deasupra corpului pruncului.
Aceasta arată şi Evanghelistul, când zice: „Iată steaua mergea înaintea lor, până a venit şi a stat deasupra, unde era pruncul” (Mat. II, 9). Vezi, cât de multe dovezi vorbesc despre aceea, că această stea nu era dintre cele obişnuite?
Dar pentru ce s-a arătat ea? Spre a mustra tâmpirea iudeilor, si a lua nebunilor orice pricinuire spre dezvinovăţirea lor. Adică fiindcă cel ce s-a pogorât pe pământ avea să desfiinţeze întocmirile cele vechi şi să cheme toată lumea la cinstirea sa, şi trebuia să fie cinstit pretutindeni pe pământ şi pe mare, de aceea el îndată de la început deschide păgânilor uşa, pentru ca prin cei străini să lucreze asupra poporului său.
De vreme ce ei când auzeau pe prooroci necontenit vorbindu-le de venirea lui Iisus, nu le da multă ascultare, de aceea el a iconomisit, ca să vină străinii dintr-o ţară depărtată, ca să caute pe împăratul iudeilor, pentru ca aceştia mai întâi din gura perşilor să afle ceea ce nu voise a cunoaşte de la prooroci, şi pentru ca ei, când din nou se vor împotrivi, să le lipsească orice fel de dezvinovăţire.
Căci ce trebuiau să zică acum aceia, care după atâtea proorocii n-au cunoscut pe Domnul, când au văzut că Magii L-au cunoscut şi L-au cinstit după arătarea unei singure stele?
Ceea ce a făcut el în privire către Niniviteni, când le-a trimis pe Iona, a făcut el şi cu Magii: i-a deşteptat prin stea spre ruşinarea iudeilor.
De aceea şi zice el: „Ninivitenii se vor scula şi vor osândi (pe iudei), şi împărăteasa austrului se va scula şi va osândi pe neamul acesta” (Mat. XII, 41 urm.), căci aceia, Ninivitenii, au crezut pentru mai puţin, iar aceştia, iudeii, n-au crezut nici pentru lucruri mai mari.
Insă pentru ce a adus el pe Magi tocmai prin o astfel de arătare? Pentru ce nu le-a trimis el prooroci? Magii n-ar fi ascultat de prooroci iudei. Pentru ce nu le-a trimis un glas de sus? Ei n-ar fi ascultat de acesta. Dar nu putea să le trimită un înger? Poate că ei şi pe acela l-ar fi trecut cu vederea.
De aceea Dumnezeu a lăsat toate acestea la o parte şi i-a chemat prin ceva potrivit cu dânşii (Magii erau cu deosebire pricepuţi în ştiinţa stelelor), făcându-le pogorământ, şi le-a arătat o stea mare şi neobişnuită, spre a-i aduce în uimire prin mărimea şi frumuseţea acestei arătări, şi prin felul şi chipul cursului ei.
Urmând aceasta Pavel a luat prilej de la altarul cel de la Atena, spre a vorbi către păgâni şi a adus mărturia vechilor poeţi.
Dimpotrivă către iudei el a vorbit despre tăierea-împrejur, şi la cei ce trăiau sub lege a început învăţătura sa pornind de la jertfe.
Fiindcă fiecăruia este iubit ceea ce se potriveşte cu dânsul, de aceea şi Dumnezeu se dirijează după aceasta şi după aceasta se dirijează şi oamenii, pe care El i-a trimis pentru mântuirea lumii.
Magii îndată au urmat stelei, iudeii dimpotrivă niciodată n-au crezut propovăduirile proorocilor.
Dar pentru ce Evanghelistul ne dă încă şi timpul şi locul naşterii lui Iisus, zicând: „în Betleem şi în zilele lui Irod împăratul”? Pentru ce înseamnă el chiar şi vrednicia acestuia? Acesta din urmă, pentru că a mai fost un Irod, care a ucis pe Sfântul Ioan Botezătorul; însă acesta a fost tetrarch, iar nu împărat. Iar locul şi timpul ni-l dă, pentru ca să ne aducă aminte de proorocirile cele vechi. Una dintre acelea este a lui Micheea, şi zice: „Şi tu Betleeme pământul Iudei nicidecum nu eşti mai mic între Domnii Iudei” (Mich. V, 2). Alta este de la Iacov, care arată timpul, când zice: „Nu va lipsi domnul din Iuda şi povăţuitor din coapsele lui, până va veni cel ce s-a gătit, şi acela este aşteptarea neamurilor” (Fac. XLIX, 10).
Insă noi trebuie să cercetăm încă, de unde Magii au venit la socotinţa, că steaua însemna naşterea lui Mesia, şi ce i-a îndemnat la aceasta?
Aceasta nu mi se pare mie a fi un lucru numai al stelei, ci trebuie să fi fost şi al lui Dumnezeu, care mişca sufletul lor, precum a făcut şi cu Kyr, când a lucrat, ca acela să slobozească pe iudei din robia Babilonului (Kyr regele perşilor a surpat împărăţia Babilonului, a unit-o cu a perşilor, şi a eliberat pe iudei, care erau în robia babilonică.).
Insă Dumnezeu a făptuit aceasta nu aşa, ca să ridice voia cea slobodă, încă şi când El a chemat pe Pavel prin un glas de sus, a vederat pe cât harul său, pe atâta şi ascultarea lui Pavel. Dar pentru ce n-a dat el această descoperire tuturor Magilor? Pentru că nu toţi ar fi crezut; iar aceştia erau mai gata decât alţii. Mii de cetăţi au pierit, şi numai la Niniviteni s-a trimis proorocul. Şi erau pe cruce doi tâlhari, dar numai unul s-a mântuit.
Socoteşte mai departe fapta bună a acestor magi, nu că au venit, ci că ei au fost sinceri. Ei cu toată sinceritatea numesc lui Irod pe călăuzul ce îi conducea (steaua), şi lungimea căii lor. Ei arată o mare sinceritate. „Noi am venit, zic ei, ca să ne închinăm Lui”, şi nu s-au temut de mânia poporului şi de tirania regelui. De aceea eu cred, că ei erau dascălii poporului lor. Dacă ei nu s-au oprit pe sine de la această propovăduire în Ierusalim, cu cât mai mult curaj vor fi vorbit ei despre aceasta în patria lor.
Irod s-a înspăimântat şi tot Ierusalimul cu dânsul. Irod – fireşte, pentru că era rege, şi se temea pentru sine şi pentru familia sa, dar de ce locuitorii din Ierusalim, cărora încă de demult se proorocise despre dânsul, ca despre mântuitorul şi slobozitorul?
Aşadar pentru ce s-au înfricoşat, ei? Pentru că ei şi acum tot aşa gândeau, ca şi altă dată, când batjocoreau pe Dumnezeu bine-făcătorul, şi măcar că gustase o slobozenie slăvită, doreau cărnurile Egiptului, în spaima lor ei nu vor nici măcar să vadă ceea ce s-a întâmplat, ei nu însoţesc pe Magi, nu-şi dau nici o osteneală.
Ei sunt pe o mare treaptă potrivnici şi totodată trândavi. Pe când ei trebuia să salte de bucurie, că împăratul s-a născut la dânşii, şi el a adus acolo pe perşi, şi că ei vor supune loruşi toate neamurile, când se va începe domnia împăratului celui nou, – nici prin aceasta nu s-au făcut mai buni, măcar că nu de mult se slobozise din robia perşilor.
Ei ar fi trebuit să gândească, dacă perşii de pe acum se tem de împăratul nostru, cu cât mai vârtos se vor teme, când el va veni în vârstă, şi viitorul nostru este mai strălucit, decât al tuturor celorlalte popoare. Ei însă nu gândeau nimic din toate acestea, aşa de mare era răutatea şi dormitarea lor.
Aceste două pricini trebuie noi cu îngrijire să le depărtăm din sufletul nostru, şi cel ce vrea să se lupte împotriva lor, trebuie să fie mai iute decât focul. De aceea zice Hristos: „foc am venit să arunc pe pământ, şi ce altă vreau, decât ca să se aprindă?” (Luc. XII, 49).
De aceea şi Sf. Duh s-a arătat în chip de foc.
Noi însă suntem mai reci, decât cenuşa, şi mai ologi decât mortul.
Ganditi însă la cei dintâi credincioşi, care au defăimat banii si averea si toate grijile cele vremelnice şi cu totul s-au afurisit lui Dumnezeu.
Acesta este felul focului celui duhovnicesc, el nu sufera nici un  dor de cele pământesti, ci aprinde în noi o dragoste cu totul alta.
Cel ce este plin de aceasta,  chiar de ar trebui sa se lepede de averea sa, de traiul cel bun si de slavă, ba chiar de s-ar cere a-si da si viata , toate acestea le va face cu o vointa gata. Căci când intra intr-un suflet căldura acestui foc, el alunga de acolo toata ologia, si face pe acela, pe care il umple, mai usor decat pana, si el va pretui putin toate cele pamantesti.
Dimpotrivă el va petrece într-o zdrobire permanentă; va vărsa râuri de lacrimi, şi din ele va scoate o mare bucurie. Căci nimica nu ne uneşte aşa de strâns cu Dumnezeu, ca astfel de lacrimi. De aceea zice Hristos: „fericiţi cei ce plâng”. (Mat. V, 9).
Iudeii ar fi trebuit să meargă înaintea tuturor altora întru cinstirea nou-născutului împărat, dar ei au defăimat harul făcut lor, şi pentru aceea s-au întâmplat cele dimpotrivă.
Magii ar fi trebuit să vină nu mai înainte decât iudeii, cei atât de depărtaţi, nu mai întâi decât locuitorii cei din apropierea Betleemului, cei ce până acum nu auzise nimic despre acest lucru trebuiau să vină nu mai înainte, decât cei crescuţi între prooroci.
Dar fiindcă aceştia din urmă n-au cunoscut norocirea lor, de aceea perşii au întrecut pe locuitorii Ierusalimului.
Pe când iudeii dormeau, Magii au trecut înainte.
Aşadar lor să le urmăm noi.
Să ne depărtăm de păgânătate, pentru ca să vedem pe Hristos, precum şi ei s-au depărtat de patria lor cea păgânească, spre a-L vedea pe El.
Să părăsim lucrurile cele pământeşti, ca şi Magii, care, după ce au părăsit Persia, au văzut pe soarele dreptăţii.
Aşadar lasă toate şi aleargă la Betleem.
De eşti păstor si te vei duce acolo, vei vedea pruncul în colibă.
De eşti împărat, şi nu te duci acolo, şi porfira nu-ţi va folosi nimic.
De eşti înţelept, şi aceasta nu te poate împiedica, de a te duce acolo şi a te închina fiului lui Dumnezeu; căci aceasta foarte bine se potriveşte cu înţelepciunea, însă păzeşte-te, ca să nu zici ca Irod numai la arătare: „Şi eu voiesc să merg să mă închin lui”, iar cu fapta să voiască a-l omorî.
Lui se asemănă toţi cei ce primesc Sfintele Taine cu nevrednicie, căci ei, zice Apostolul: „păcătuiesc în trupul şi în sângele Domnului” (I Cor. XI, 27). Ei au într-nşii un tiran, care se împotriveşte mesei lui Hristos, şi este mai cumplit, decât Irod, adică Mamona.
Iar noi, când avem aur, să-l jertfim lui Hristos.
Dacă acei varvari (străini) au adus lui daruri spre cinste, apoi cine esti tu daca niciodata nu ajuţi pe un nevoias?
Dacă aceia au făcut o cale atât de departata, spre a vedea pe nou-nascutul, apoi ce dezvinovăţire poţi tu aduce, tu, care niciodată nu poţi merge câţiva paşi, spre a cerceta pe un bolnav?
Aceia au dus aur, si tu nu dai nici măcar pâine.
Aceia s-au bucurat când au văzut steaua, iar tu vezi pe Insusi Hrostos în persoana săracului si a golului,  şi nu te misti.
Care dintre noi, cei ce am primit de la Hristos mii de binefaceri, a făcut de voia sa un asemenea drum, ca acei varvari, sau mai drept, ca acei prea înţelepţi între cei înţelepţi? Ce zic eu, un drum aşa de mare?
Multora li se pare prea departe a pune câţiva paşi până la Biserică, spre a vedea pe Domnul în peştera cea duhovnicească; dar lor nu le lipseşte puterea de a merge, când este vorba despre afaceri lumeşti, sau despre teatru, despre parăzi si despre petreceri. Nu merită oare acesta pedeapsă şi dojană?

Sursa:  http://www.ioanguradeaur.ro