Ponta între Ghiță mafiotul și Ghiță ciobanul

           După informațiile vehiculate prin presă, avem în sfârșit și două mărturii directe de la fața locului. Importantă este mai ales cea lui Vanghelie, mult mai bine informat, fiind și mult mai complex conectat la realitatea partidului, cea din spatele perdelelor succesive coborâte de orice organizaţie criminală peste activităţile sale: domnu' Ghiţă, cel căruia, alintându-se pentru a-i părea apropiaţi, probabil, unii politicieni, ziarişti şi analişti îi spun Sebi, evident în lipsă şi adresându-se nouă nu lui, căci altfel, după cum se prezintă omu' nostrum, ar lua în cel mai bun caz o flegmă între ochi, dacă nu un pumn în bot, deci, revenind, domnu' Ghiţă este un mafiot ordinar şi odios conectat prin canalele politice la încăperea plină de bunătăţi a bugetului statului. Şi, conform aceloraşi surse deja neanonime şi evidenţelor statistice, conectat bine, copios, purulent, suculent, organic, terminator.

          Domnu’ Ghiţă, din câte l-am văzut pe la televizor, este un găunos la fel de arogant, superior, suficient, dispreţuitor, agresiv, miştocăros, precar cultural şi intelectual ca şi aşa-zisul lui şef, pe linie de partid, deconspiratul lui lacheu, după alţii, pe linie de bani şi autoritate reală, sau ca domnu' Şova, sau alţi domni mai mult sau mai puţin anonimi, dar guvernamentali sau parlamentari, pe care îi trimite partidul pe la televiziuni ca să ne certe pentru cât de proşti, neinformaţi, dezinformaţi, răuvoitori, cârtitori şi neacultători suntem. De aceea, dincolo de subordonaţii săi pe linie de afaceri, partid, guvern şi, pare tot mai credibil, nu ştiu ce aripă din servicii - sper că una care între timp a rămas în afara oricărui serviciu secret - domnu' Ghiţă, ce s-a descoperit astă-noapte anticomunist, nu este în stare să trezească emoţia sau susţinerea niciunui alegător necumpărat, probabil nici măcar pe cea a interlopilor. Iar cu subordonaţii nu poţi ştii niciodată cum este: ei te laudă şi perie, te pupă şi-n fund, dar atât timp cât eşti şef.
          Cu aplombul şi agresivitatea tinerilor care au gustat prea repede, nemeritat şi nu tocmai legal din hârdăul succesului financiar, domnu' Ghiţă crede că poziţia lui la butoane este eternă, meritele sale incontestabile, iar destinul, în care el crede (pentru că nu crede nicicum în Dumnezeu) favorabil lui pentru eternitate; asta şi pentru că nu se poate imagina mort şi mâncat de viermi, mai întâi o materia organică împuţită aflată în descompunere, apoi nişte oase pierdute pe undeva prin pământ.   
          Demisia lui din PSD nu este credibilă, mai ales acum, după săptămâna de miere petrecută cu iubitul său (prieten) în emirate şi contraofensiva declanşată de Ponta în partid pentru a înlătura orice opoziţie, ci pare mai curând o operetă de proastă calitate aranjată pentru ca cei doi să lovească mai multe ţinte: să mute discuţia despre cine şi de ce este de vină către comunism şi americani, şi să scape domnu Ponta, domnu Ghiţă, domnu' Dragnea (cât mai e liber); să ofere publicului faţa unui partid în care lupii tineri se leapădă de moştenirea comunistă pentru a se updata în ton cu acuzaţiile de pe internet; să rămână conectaţi cât mai mult timp la bugetul ţării.
          Relaţia dintre "Victor" şi "Sebi" (ca să mă bag şi eu în seamă pe lângă ei) e una reciproc profitabilă şi reciproc înmormântabilă, pentru că niciunul dintre ei nu are cu adevărat organ pentru  altcineva decât propria persoană şi, dincolo de şmecheria golănească şi rudimentară, nici minte în cap pentru a accepta că lumea asta nu e chiar cum cred şi vor ei să fie (despre suflet, poate prin iad să-l căutăm).
          De cealaltă parte, ciobanu Ghiţă, care după ce a fost folosit şi a înţeles că este folosit i-o zis fin dar hotărât impetuosului său admirator de ocazie: n-o apăi meri.... undeva. Cam ceea ce i-au transmis şi alegătorii împotriva lui Ponta care, dacă scădem furturile cu suveici şi morţi organizate de Dragnea la referendum, şi celelalte organizate acum, sunt cam tot atâţia, dacă nu chiar mai mulţi decât cei care au votat împotriva lui Traian Băsescu în urmă cu doi ani şi ceva. Asta aşa, ca să fie clar cum stăm cu credibilitatea şi cu contestarea populară, cu relevanţa şi cu reprezentativitatea, cum îi plăcea lui să-i transmită preşedintelui Băsescu.
         Aşa stând lucrurile, domnului Ponta nu-i mai rămâne decât să se piardă repede, dar repede de tot, în neantul nerecunoscător al istoriei. Până atunci însă tare mi-e teamă că ne va mai deranja din când în când cu o  postare pe blog şi, la câteva luni odată, cu noua lui carte scrisă direct pe patul sobru al unei puşcării şi plagiată după (nu o să credeţi) Gigi Becali.

Limba românească

Că tot se apropie ziua naţională, citiţi, chiar dacă aţi mai citit-o, poezia de mai jos a omului de cultură polivalent Gheorghe Sion (1821-1892), ascultaţi-o cântată, chiar dacă aţi mai făcut acest lucru (https://www.youtube.com/watch?v=4UzJ14DJDJE) şi trimteţi-o mai departe, împreună cu linkul către youtube, profesorilor pe care îi cunoaşteţi (vouă înşivă dacă îndepliniţi această condiţie), în primul rând celor de română, istorie, religie, educaţie civică, pentru ca într-o zi sau alta de acum sau de altădată, chiar din când în când, să o pună la clasă şi să o asculte împreună cu elevii lor. Să o şi cânte, dacă le vine. 

Mult e dulce şi frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.

Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm,
Şi pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm.

Românaşul o iubeşte
Ca sufletul său,
Vorbiţi, scrieţi româneşte,
Pentru Dumnezeu.

Fraţi ce-n dulcea Românie
Naşteţi şi muriţi
Şi-n lumina ei cea vie
Dulce vietuiţi,

De ce limba românească
Să n-o cultivăm?
Au voiţi ca să roşească
Ţărna ce călcăm?

Limba, ţara, vorbe sfinte
La strămoşi erau;
Vorbiţi, scrieţi româneşte,
Pentru Dumnezeu!

Dan Mihalache, paznicul oilor lui Klaus Iohannis?

           Se  zvoneşte prin ziare că la Cotroceni în sat, un bărbat grozav de tare, Dan Mihalache, a fost pus de ciobanul Iohannis paznic peste oile sale, adică şef al cancelariei. Nu că am fi pricinoşi -  prietenii mei şi cu mine - dar după toate câte am văzut, auzit şi trăit, mi se pare că ar trebui să fim foarte atenţi la cine vine să se înfrupte din roadele votului revoltat al românilor noştri, mai luminaţi decât ai lor.
          Întâmplarea face să-l fi cunoscut pe DM ca un fel de aghiotant - numărul doi în partid, poate - al defunctului şi de puţină pomenire şi cinste om politic, Teodor Meleşcanu, alintat între camarazi cu formula scurtă Mele. Se întâmpla prin 1999 când ApR-ul celui de mai sus, rupt la timp din coasta PSDR-ului pentru a ameţi electoratul supărat pe acesta, făcea încă valuri prin Oborul politic românesc. Sincer, nu mi-a plăcut. Dar nu mi-am pierdut timpul să aflu de ce. Poate, printre altele, pur şi simplu pentru că venea de la PSDR; dar a fost totdeauna şi ceva ce ţine de ceea ce-ţi trezeşte prezenţa unuia sau altuia, care ţine de instinct şi care, te face să te simţi încântat sau, din contră, să vigilent, respins de ceea ce se ascunde sub blana de oraş.
          Dar, pentru a nu vorbi din burtă şi simţiri ce pot să înşele, şi cum tot omul are dreptul la o dreaptă judecată, să vedem ce ne spun documentele care circulă libere pe internet despre acest domn important, suficient, autoritar, cunoscător a toate cele, destul de arogant (nişte trăsături care ajung, probabil, să te facă să-l priveşti cu neîncredere şi cu neplăcere).
          Aflăm în primul rând că e din aceeaşi generaţie cu VV Ponta; DM născut în 1971, VVP în 1972. Şi ce dacă, multă lume s-a născut pe atunci, asta nu e o vină.
          Mai aflăm apoi că a făcut dreptul între 1990 şi 1994. Dacă nu ar fi urmat cariera politică sinuoasă şi dacă nu am mai avea şi alte exemplare de bravi tineri de la drept care au făcut isprăvi de mare vitejie politică poate nu am avea nimic de zis.
          Ba poate da: Nu mai ştiu cum a fost în 1990 şi în 1991 intrarea la drept, dar până în 1989, în marea îmbulzeală de candidaţi, ca să intri repede şi sigur trebuia să ai un dosar beton cu recomandări de la diverse instituţii şi diverşi tovarăşi. Mai bine zis, ca să intri. Şi nu ştiu de ce, dar parcă nu-mi vine să cred că în acea facultate, la rândul ei împânzită de tovarăşi cu epoleţi, lucrurile s-au schimbat, prin minunea revoluţiei, peste noapte. Că nu s-au mai ajutat ei unii pe alţii în perspectiva unui luminos viitor capitalist, aşa cum au făcut-o mai peste tot, pentru a pune mâna pe bunurile "întregului popor" şi pe Puterea cu ajutorul căreia să mâne prea-cinstitul popor încotro bat interesele lor. Dar, sunt de acord, putem trece şi peste asta, nefiind o bază solidă de îndoială privind caracterul şi adevărul despre un om.
          Dar dacă trecem ce descoperim: că domnul DM a ajuns, direct de pe băncile facultăţii, mare expert... unde altundeva decât în politică. E adevărat şi cu o scurtă carieră jurnalistică între, 1991 şi 1993, la ziarul fsnist - roşu şi cu stele - Azi, organul Frontului Salvării Naţionale. Şi, ca un tânăr de mare valoare şi bogată experienţă, devine în 1994 expert guvernamental, consilier al Ministrului pentru Relația cu Parlamentul. Nu scrie acolo unde am citit eu, dar probabil că şi membru al onorantului partid post-comunist, FDSN apoi PDSR pentru care funcţiona ca expert şi consilier ministerial.
          În 1997, ne spune internetul, a devenit a devenit Șef al Departamentului de Analiză Politică al Alianței pentru România, adică al ApR-ului lui Mele, proaspăt rupt din coasta PDSR-ului, de te şi întrebi, coroborând trecutele funcţii de expert şi consilier cu asta de şef, dacă facultatea absolvită de domnul DM a fost cu adevărat dreptul şi nu una de ştiinţe politice, sau dacă a fost singura pregătire de care a avut parte în toată această perioadă.
          Şi de aici, lucrurile se leagă grozav de tare şi nu mai par a se dezlega până în ziua de astăzi. În 1998 DM este deja absolvent al Colegiului National de Apărare, o etapă necesară în cv-ul marilor speranţe din politică, mai ales al celor care vin pe o anumită direcţie, iar între 2001 şi 2004, deşi trădase nobilele idealuri ale PDSR-ului, ce să vezi, este iertat şi promovat consilier al primului ministru. Al cui adică? Al lui Adrian Năstase. Post în care a rezistat 4 ani fără a fi alungat de şeful său (deci, loial, competent, dedicat), sau fără să se scârbească de activităţile, dovedit, ilegale şi de corupţia acestuia. Bravo lui, un stomac tare, un caracter puternic. Şi un adevărat justiţiar.
          Drept răsplată pentru că a fost un soldat credincios al preşedintelui PSD şi, implicit, al partidului, din 2004 îl găsim deputat PSD pentru Maramureş.
          În 2009, hopa, ditamai cotitura: scârbit de cei 19 ani de slujbă în solda socialiştilor, DM are o revelaţie, se descoperă un liberal adevărat şi devine consilier al lui Crin Antonescu. Ca să nu mai lungim vorba, despre perioada care a urmat, tot internetul ne mai spune pe scurt şi că:
          În perioadele mai 2011 – mai 2012, noiembrie 2012 – martie 2013, a activat atât ca Secretar General Adjunct, cât și ca Șef al Departamentului de Analiză Politică și Comunicare al Partidului Național Liberal, iar în perioada mai 2012 – noiembrie 2012, a deținut funcția de Secretar General Adjunct al Guvernului României.
          Între 2013 și 2014, a fost atât Secretar General Adjunct, cât și Secretar General în Senatul României. Începând cu luna martie a anului 2014, a devenit Secretar General Adjunct al Partidului Național Liberal și coordonatorul Departamentului de Strategie al PNL.
          Nu am date despre cine au fost părinţii domnului DM şi dacă au avut şi ei, prin natura meseriilor şi funcţiilor ocupate înainte de 1989, vreo influenţă asupra acestei prodigioase cariere, sau e vorba numai de influenţa stelelor - măi să fie, al stelelor de pe cer, evident, după cum sună şi vorba din popor, nuz mai fiţi aşa de pricinoşi, dar, personal, dincolo de extraordinarele calităţi de expert, analist şi strateg pe care nu le cunosc dar nu am cum să le contesc, nu l-aş recomanda, proaspătului preşedinte ales, nici pentru Cotroceni, nici pentru colectivul de conducere a PNL-ului.
          De ce? Din invidie, evident. Ce, nu mă ştiţi?

Ponta luptă vitejeşte cu acoperiţii SIE

         VV Ponta dă în vileag activitatea SIE de spionare în străinătate a propriilor cetăţeni într-un soi de poliţie politică modernă. Asta după ce Meleşcanu, fostul şef al SIE, s-a făcut preş şi făraş de adunat dejecţiile, l-a ajutat să se conspire, i-a fost aliat în campanie şi a intrat la luat şuturi în gură de la români pentru votul diasporei. Asta înseamnă cu adevărat să-ţi faci datoria şi să asculţi ordinele - adică Mele a ascultat de ordine, dar nu de ale lui Ponta, ci de ale celui care, probabil, i-a dat ordine şi lui Ponta. Bătrânul soldat Mele, un final politic urât demn de o viaţă nu mai puţin dizgraţioasă.
         Întorcându-ne la "iresponsabilul vesel", mi-e greu să cred că a gândit vreo fracţiune de secundă la gravitatea declaraţiilor sale de tâmpel infantil, "demascând" un serviciu secret al României pentru ceva ce nu a făcut, în timp ce el a făcut ceva ce nu vrea să recunoască. Nu ştiu de ce, dar încep să cred tot mai mult din folclorul licenţios, care circulă în jurul acestui personaj ce nu pare a fi un om viu ci un portret reper al unora dintre cele mai reprobabile  trăsături umane.

PSD-ul şi-a schimbat strategia

          De chefuit, că doar nu vă veţi fi gândit la prostii din cele cu strategii economice, culturale, sociale şi alte astfel de năzbâtii. Nu aste strategii obositoare şi neinteresante am în vedere, ci strategia de întâlnit la chiolhane de partid (desigur ar fi una şi mai interesantă, delicioasă chiar, cea a jefuirii bugetului): nu se mai duc în localurile colegilor, în  cele scumpe, în cele de fiţe, unde îi pândesc paparazzi, ci se adună în bodegile oamenilor obişnuiţi, ca noi şi ca voi.
          Luni seara, după orele 20 trecute fix, în urma unei lansări de carte, am intrat câţiva prieteni într-un local din zona pieţei Unirii să mai stăm la o vorbă purtată de un pahar de bere sau de vin. În timp ce noi ne vedeam de ale noastre într-o atmosferă destul de paşnică, un grup de fruntaşi psd-işti, fo' 20, între care l-am recunoscut pe senatorul Georgică Severin, preşedintele comisiei de cultură a senatului, chefuiau straşnic într-un separeu de lângă noi. Pe la 23, când am plecat, chiotele de bucurie şi hohotele de râs la glume cu "noi comuniştii...", "ca nişte hoţi ce suntem...", chestii neortodoxe cu şi despre Ponta, invitaţii la luarea puterii (probabil în partid) şi altele pe care nu le puteam desluşi din cauza teribilei încăierări verbale a vitejilor socialişti, acoperau oricare alte zgomote din local. N-am fi avut cunoştiinţă de "parastasul" psd-ist dacă, pe la 9 jumătate spre zece, nu i-ar fi turnat un chelner: 
          - Ia-uziţi ce trişti sunt ăştia de la psd!!
          - Care?
          - Ăia de se aud râzând!
          - Cine e acolo?
          - Păi, ministrul finanţelor (probabil Vâlcov de la buget - zic eu - că parcă nu era nicio femeie între cavalerii lui Sir Ponta) şi alţii...

Concluzii:
1. Psdiştii şi-au dat seama că sunt oameni.
2. Drept care şi-au schimbat strategia.
3. Şi au reuşit, că nu era  niciun jurnalist paparaţist prin preajmă.
4. Pierderea alegerilor a însemnat o foarte grea lovitură din care au decis să-şi revină cu o şi mai mare durere de cap pe principiul: cui pe cui se scoate.

         

Klaus Iohannis, candidatul PSD - un basm politic modern cu Zmeul Zmeilor şi Făt Frumos

          În teoria relaţionării cauzelor cu efectele, un capitol interesant este cel dedicat efectelor perverse, adică efectelor nebănuite, contrare scopului şi acţiunilor iniţiale. În acest sens, voi încerca  să arăt în cele ce urmează modul în care Klaus Iohannis a fost proiectat, chiar de către învinşi, ca fiind tipul de preşedinte ideal, făcând astfel pentru el - caz pesemne unic la nivel mondial, pe orizontala actualităţii dar şi pe verticala istoriei - cea mai surprinzătoare, atipică şi formidabilă campanie. Pentru demonstraţie, am să vă rog să dăm timpul înapoi până către anul 2007, când s-a încercat prima debarcare a lui Băsescu şi să acceptaţi să intrăm puţin şi pe tărâmul basmului .

          Începând din acea perioadă Băsescu a fost demascat, înfierat, afurisit ca golan beţiv, ca preşedinte care se amestecă în toate, inclusiv acolo unde nu e cazul, sforar, arogant, spurcat la gură, obraznic, ticălos, perfid, pervers, mitocan, mincinos, fără cuvânt, cel care, în loc să modereze între instituţiile statului, sau între acestea şi societate, a destabilizat ţara, care ne-a învrăjbit pe unii împotriva celorlalţi, dictatorul. Mai rău decât Ceauşescu, decât Hitler şi Stalin la un loc. După 2009 de asemenea cel care a tăiat pensiile, salariile, sporurile şi ne-a condamnat la moartea prin înfometare. Acest portret a fost atât de bine susţinut şi comunicat zilnic de cea mai mare parte a mass media, a analiştilor/comentatorilor politici şi a liderilor de opinie, el a intrat atât de adânc în foarte mulţi dintre cetăţenii români sub formula sintetizatoare REGIMUL BĂSESCU, încât şi astăzi, după aproape trei ani de guvernare psd-istă, respingerea, condamnarea, punerea la zid a preşedintelui se manifestă cu aceeaşi vigoare într-o mare parte dintre aceştia. Astfel a fost creat, pornind de la Traian Băsescu, un portret robot al demonului politic, Zmeul cel rău şi urât, care trebuia învins în luptă.

          În acelaşi timp a fost creat un portret al candidatului ideal, al lui Făt Frumos, un personaj care vorbeşte puţin, clar, la obiect, este decent, politicos, reţinut, nu se amestecă acolo unde nu are atribuţii, nu jigneşte, nu instigă la ură, nu dezbină ci uneşte, care uneşte, grijuliu, iubitor, atent la nevoile celorlalţi, care chiar are grijă de toată lumea, respectă regulile democraţiei, nu minte, nu este în legătură cu găşti care devalizează bugetul şi pradă banii cetăţeanului, cinstit şi reprezentant al unui segment politic cinstit, care moderează şi echilibrează. 

           Ambele portrete erau, în mod evident, destinate preluării totale a puterii de către cel mai negativ şi mai periculos segment al societăţii româneşti, prin diabolizarea şi aneantizarea lui Traian Băsescu, astfel încât tot ceea ce era asociat preşedintelui devenea în mod legitim subiect de dispreţ şi ură. Oricine avea (şi are) o opinie mai nuanţată sau nu era în întregime de acord cu evaluarea usl-istă era automat băsist, adică ceva inferior, un nedezvoltat, ceva ce merită şi trebuie eliminat.

          Alegând această strategie şi construind portretul lui Făt Frumos, prealuminaţii politicieni ai usl-ului nu s-au mai obosit (din prostie, din aroganţă, din suficienţă, din lăcomie) să vadă şi dacă ei sunt pregătiţi cu un personaj care să se aşeze în mod natural în acest portret şi să-l concretizeze într-o imagine şi o biografie; important era ca Traian Băsescu să devină inamicul public nr. 1, în locul căruia românii (proşti) să ajungă să aleagă orice li s-ar fi propus.

          O primă încercare a fost făcută cu Geoană, apoi, după crearea usl-ului, aspirantul de serviciu al ocupării acestei imagini aproape mesianice a devenit Crin Antonescu. Pentru scurt timp, desigur, căci numai naivii îşi puteau imagina că psd-ul va lăsa acest vârf al puterii în stat altcuiva decât unuia de-al lor. (Ca să nu mai vorbim de ambiţiile personale ale vertiginosului Victor Viorel Ponta, omul fără trecut, dar care aspira să devină omul viitorului perpetuu.) 

         Problema cu VV Ponta, cel care a şi devenit candidatul psd, a fost că el nu a reuşit, decât numai scremut şi mai mult din lozinci, să semene cu Făt Frumos (darurile sale căptre cei mulţi au fost clar recepţionate, chiar dacă primite, ca daruri otrăvite, nesincere, perfide şi ticăloase). Şi nu numai că, instinctiv, pentru a se dovedi bărbat şi luptător, l-a copiat în multe atitudini (dar fără talent) pe Traian Băsescu, ci s-a prezentat, în mod natural, ca fiind extrem de coincident cu portretul Zmeului. A început astfel să activeze pe piaţa politică un VV Ponta schizoid, sau doi VV Ponta: unul, cel care se prezenta a fi din vorbele lui şi ale susţinătorilor săi de la sat pînă la guvern, Făt Frumos, şi celălalt, care se descifra tot mai mult din comportamentul său public ca premier care are la dispoziţie statul şi oamenii, Zmeul cel rău. A ajuns chiar să se  autoidentifice până la detaliu cu acel portret monstruos creat pentru a-l prezenta pe Traian Băsescu. De ce? Pentru că aşa şi este. Pentru că, de fapt, şi admira acest model de personaj politic. Pentru că, el însuşi fiind o sinteză a caracteristicilor psdiste care l-au aşezat ca moţ încă aburind şi mirosind al acestui produs politic, ne-a înfăţişat imaginea reală a acestui partid, adică a personajului colectiv dar şi a personajelor separate din psd.

          De aici în colo, în această uriaşă combinaţie chimică care s-a format în paharul alegerii preşedintelui României, combinaţie tulbure o bună bucată de vreme, ingrediente precum afacerile Microsoft, Loteria, ticăloşia retrocedărilor şi multe alte necurăţenii scoase la iveală de DNA, dar mai ales tot ceea ce a făcut Ponta şi nu trebuia să facă (de exemplu, cei 100 de lei oferiţi unora şi altora înaintea alegerilor a trezit în mintea multora amintirea lui Ceauşescu făcând acelaşi lucru în urmă cu 25 de ani - ofertă care capătă o încărcătură simbolică aparte din moment ce a confirmat, ca şi atunci, căderea brutală a celui care a făcut-o şi manifestări populare extrem de asemănătoare) şi multe din cele pe care nu le-a făcut şi ar fi trebuit să le facă, au venit pentru a limpezi acest amestec chimic şi a dezvălui, puţin câte puţin, că  monstrul care se ascundea în spatele mixului de caracteristici negative ale  portretului generic Zmeul se dovedea, pe măsura, limpezirii imaginii, VV Ponta. 

          Tot astfel, Klaus Iohannis prin comportamentul său - catalogat de mulţi drept aberant, idiot, handicapat - prin cele pe care le-a făcut, sau prin cele pe care nu le-a făcut (memorabilă probabil la nivel istoric declaraţia sa: Decât să fiu mârlan, m-ai bine pierd!) - a venit să se aşeze în mod firesc,  în mare dar şi în câteva detalii, peste locul liber al lui Făt Frumos. 

          Elementul care a produs limpezirea finală bruscă şi totală a fost ticăloşia împiedicării votului românilor din străinătate. Acel moment a fost ca strigătul copilului din poveste: Împăratul e gol! Imaginea a devenit brusc clară, oamenii au văzut şi au strigat (ca şi cei din basm, pentru că şi acolo tot despre un astfel de personaj e vorba): Zmeul e chiar Ponta! dar atât de mare şi de puternică a fost această lumină care a coborât în oameni încât aceştia au înţeles şi au strigat un adevăr mult mai adânc: 

           Capul monstrului e Ponta, iar monstrul e tot acest înspăimântător angrenaj criminal format din psd-iştii (acest tip generic de politician incult, needucat, profitor, mincinos, hoţ, perfid, pervers, ticălos, fără scrupule, arogant, superficial, iresponsabil, criminal) din toate partidele.

          
     


         

Eu cu cine NU votez? Mic ghid pentru alegerea unui candidat/partid.

Pentru prima dată după circa 18 ani, peisajul politic,  sau ofertanţii politici, arată o mai mare diversitate reuşind să acopere oarecum toate opţiunile, preferinţele, necesităţile politice, filozofice, spirituale, economice sau sociale. Putem găsi, în câteva partide, la nivelul conducerii figuri onorabile, oameni  cu principii sănătoase, cu o gândire structurată pozitiv, cu realizări. Din păcate, din diverse cauze, noi nu suntem tocmai pregătiţi pentru a citi corect oferta şi pe ofertanţi. Mai mult chiar, suntem captivi, de 25 de ani, într-un proces de amăgire, de fermecare, de vrăjire prin care să ni se atenueze simţul critic, intuiţia, spiritul deductiv, verticalitatea şi consistenţa cu care facem alegerea, astfel încât să funcţionăm ca nişte mecanisme ce reacţionează într-un mod selectat după ce ni s-a introdus un anumit impuls. De aceea cred că, pentru a ne dezvrăji şi a alege cu raţiunea proprie, cât mai liberă şi mai în cunoştiinţă de cauză, e bine să ne reamintim împreună ceea ce trebuie să avem în vedere atunci când alegem un candidat sau un partid. În cele de mai jos voi în cerca să ne reamintim câteva dintre reperele necesare pentru o judecată şi o alegere corectă, repere care, probabil din cauză că în politica din România funcţionează mai ales escroci, falsuri, mafii, fie ei oameni, fie partide , vor suna ca o sumă de învăţăminte despre ceea ce nu trebuie să facem.  Aşezarea lor în această listă este absolut aleatorie, astfel că puteţi să o reordonaţi după cum doriţi.

Refuzaţi şabloanele

Un prim element ar fi acela de a refuza şabloanele, care vi se oferă gata mestecate, bune doar de înghiţit de fraieri; ele nu sunt decât intoxicări, aşa zise „concluzii de bun simţ” destinate manipulării noastre. Exemple:

-          Avem prea multe partide, e nevoie de două mari şi tari care să alterneze la guvernare.

Imaginaţi-vă, fără să vă dau eu nume, două dintre cele care au fost în aceşti ani la guvernare şi cum v-au reprezentat ele, cât de mulţumiţi aţi fost. Şi întrebaţi-vă de unde aţi mai alege altceva.

-          Mai bine îi votăm tot cei care sunt acum la putere, sau pe cei care au fost,  că şi-au făcut

plinul, iar dacă vin alţii o iau de la început. Unu: cine începe să fure nu îşi face plinul niciodată. Doi: dacă îi alegeţi tot pe ăia nu aveţi nicio şansă, dacă îi alegeţi pe unii care nu au fost la guvernare aveţi 50% şanse să fie altfel.

-          Politica să o facă cei bogaţi că nu mai au de ce să fure. Depinde de cum şi-au făcut averea şi

în ce „confrerii” sunt prinşi. În plus, nu ştiu cum este la alţii, dar în România nu am avut niciun caz de bogat intrat în politică care să facă ceva pentru popor şi nu pentru el.

-          Chiar dacă la vârf sunt (şi) persoane dubioase, jos, la bază, cei mulţi, membrii simpli de

partid, cei care decid, sunt de bună calitate. Unu: într-un astfel de partid nu ei decid. Doi: cine se aseamănă, se adună; cel puţin în zona care contează, care decide central şi local. În rest, cei câţiva aiuriţi cinstiţi care stau şi ei în siajul unor partide nu au nicio putere, nu vor fi ascultaţi şi nu vor ajunge, aproape niciodată, în posturi importante.

-          Să fure, da’ să facă ceva şi pentru noi. Când, dacă toată ziua sunt ocupaţi cu furatul? Ce

motiv ar avea, dacă sunt siguri că îi alegeţi din nou.

Nu-i votaţi pe

mincinoşi; cine a minţit o va face din nou.

Nu-i votaţi pe cei care fură; vor fura din nou.

Nu-i votaţi pe cei cărora le lipsesc, dintre principiile de bază/valorile fundamentale/crezul politic,  referirea la o autoritate spirituală superioară omului, la identitate naţională, la suveranitate, la familia clasică, la respectul pentru alte naţiuni, popoare, state, la grija faţă de orice semen al nostru, la grija faţă de planetă, deci de generaţiile viitoare.
Nu-i votaţi dacă le au dar atunci când au fost la guvernare nu le-au respectat.

Nu-i votaţi pe copiii, soţii, nepoţii, verii, unchii, bunicii, cumnaţii celor ce sunt deja în politică, ai persoanelor dubioase, ai foştilor activişti şi securişti. Dacă vă vor spune că nu e vina lor că sunt copiii, soţii etc., să le spuneţi că prea adesea familia s-a dovedit totuna cu „famiglia” şi că la limită, pe acest raţionament, se poate ajunge ca o familie/famiglie să acapareze un partid şi, prin el, statul. Şi că, dacă vor să facă binele, sunt, slavă Domnului, destule alte domenii în care e nevoie de ei.

Nu-i votaţi pe cei care au mai fost în politică şi nu şi-au ţinut promisiunile, pe cei care numai se plâng de ceilalţi, sau pe cei care se împăunează cu meritele (în caz că există totuşi unele) ale celor dinaintea lor.

Nu-i votaţi pe activişti – nu au mamă, nu au tată, sunt nişte mercenari care se înrolează în slujba celui care îi plăteşte (mai bine).

Nu-i votaţi pe gargaragii, pe nesimţiţi, pe obraznici, pe golani, pe mitocani.

Nu-i votaţi pe şmecheri – poate că nimic nu e, în spaţiul public, mai coroziv decât şmecheria. Iar tipul politicianului actual este, în majoritate covârşitoare, cel al şmecherului.

Nu-i votaţi pe „progresiştii cu orice preţ”, care neagă şi dărâmă tot fundamentul pe care s-a construit această lume şi încearcă să o înlocuiască cu o alta cu susul în jos: comunişti, socialişti, marxişti, maoişti, anarhişti, neoliberali, neoconservatori, corect politici etc.

Nu-i votaţi pe cei care se declară patrioţi dar se manifestă ca nişte duşmani ai poporului şi ai ţării, oricât de naţionalişti de ocazie s-ar arăta, oricât de mândri că sunt români s-ar declara, oricât de luptători pentru binele neamului s-ar prezenta.

Nu-i votaţi pe cei care încearcă să vă prostească, pe cei care vă vor proşti, inculţi, dezinformaţi, roboţei ascultători.

Nu-i votaţi pe cei care vă manipulează, dezinformează, insultă cu aroganţa lor atotştiutoare.

Nu-i votaţi pe cei care încearcă să vă cumpere. Nu e corect, nu e bine, deveniţi părtaţi la hoţie şi minciună. Aşa s-a îmbolnăvit societatea, aşa a decăzut poporul. Plus că ei nu fac decât să vă restituie o parte micronică din ceea ce vă fură zilnic şi prin gestul cumpărării tocmai vă cer „binecvîntarea” pentru a vă jefui şi mai temeinic.

Nu-i votaţi pe cei fără idei, soluţii, proiecte şi care, în locul acestora, „vă fac din vorbe”.

Nu votaţi afişe, panouri, benere, show-uri de televiziune mascate în emisiuni de analiză politică, nu votaţi imaginile, măştile, fabricate în labloratoarele de propagandă; căutaţi oameni vii, cu substanţă, cu verticalitate, cu competenţă, cu simpatie reală pentru cei de lângă el, cu modestie.

Nu-i votaţi pe cei care afirmă că „vă dau”; de unde, de pe moşia lor sau a părinţilor lor?  Ca să nu mai spunem că ori de câte ori fac această afirmaţie fiţi siguri că se pregătesc să „mai dea un tun”.

Nu-i votaţi pe cei care nu muncesc şi nu-şi fac datoria; nu i-aţi trimis acolo ca să vă spună că nu se poate.

Nu-i votaţi nici pe cei care nu vă cer să munciţi şi să vă faceţi datoria. Unu: sunt ticăloşi; vă spun doar ceea ce cred că vă place să auziţi. Doi: sunt ticăloşi; dacă am munci corect, dacă ne-am face datoria fiecare, ei nu ar mai putea să fure, i-ar împiedica corectitudinea şi cinstea noastră.

Nu-i votaţi pe cei care nu respectă legea, care ocolesc legea, care strâmbă legea, care încalecă legea, care fac legea pentru interesele lor.

Nu-i votaţi pe cei care vă compătimesc şi vă plâng toată ziua de grijă, pe cei care vă linguşesc; nu de asta i-aţi trimis acolo, ci ca să rezolve problemele şi să asigure viitorul vostru.

Nu-i votaţi pe cei care v-au uitat între alegeri.

Nu-i votaţi pe cei care fără credinţă.

Nu-i votaţi pe cei care îşi manifestă credinţa doar în declaraţii; doar, faptele contează.

În final, nu am să vă indic nici pe cine să votaţi, nici pe cine să nu votaţi. Sunt convins că sunteţi mai inteligenţi decât cred ei şi că puteţi redacta această listă şi mult mai bine şi mult mai lungă. Comentariile voastre o vor dovedi. Şi, duminică, votul vostru. Singurul lucru pe care îl voi face este să vă spun că eu, în acord cu gândurile exprimate aici, am să votez cu Noua Republică. De ce? Scrie mai sus.

Strategia economico-socială a lui VV Ponta: Să dezvoltăm dizabilităţile!

De când e în campanie, VV Ponta vorbeşte toată ziua (nu că înainte ar fi tăcut, dar acum trage în tot ce mişcă, din toate poziţiile, cu toate muniţiile): deapănă amintiri, ne împărtăşeşte gânduri şi sentimente, ne dezvăluie strategii, ne ameţeşte cu proiectele sale şi câte şi mai câte. Prezent miercuri 14 mai 2014 la baia Mare la lansarea proiectului strategic "Inovare in ocupare pentru femei - Voci pentru comunitate" al Asociatiei Profesionala Nonguvernamentala de Asistenta Sociala (ASSOC), prin care se doreste ca 1.100 de femei din tara sa devina interpreti mimico-gestuali pentru persoanele cu dizabilitati de auz” (sursa Hotnews), premierul a făcut, cum s-ar fi putut altfel, din moment ce este atât de bine pregătit în toate, următoarea declaraţie:

"Îmi doresc să avem toţi o viaţă mai bună, pentru că nu suntem cu nimic diferiţi, suntem oameni aşa cum ne-a făcut Dumnezeu şi trebuie să avem toţi o viaţă mai bună. Vreau să îi felicit pe cei care iniţiază aceste programe, să spun că banii europeni pe care-i folosim pentru aceste programe sunt cele mai bune idei şi cele mai bune proiecte posibile, ca să ajutăm în general oameni, pe cei cu dizabilităţi, pe cei cu diverse alte necesităţii, e mai important decât orice altceva, decât să facem drumuri sau aeroporturi "

Salut respectivul proiect şi îi doresc să ducă la rezultatele prevăzute şi necesare, aşa cum salut orice alt proiect, din bani europeni sau autohtoni, care se îndreaptă către oameni. Dar nu pot trece cu vederea imensa ipocrizie, deşănţatul politicianism şi bi-dimensionalitatea puţului gândirii gureşului nostru prim ministru. Şi ca să nu rămân într-un delir verbal la fel de fără substanţă, vă propun, o scurtă analiză de text pe acest fragment de discurs.

                Las deoparte exprimarea greoaie şi adesea lipsa de coerenţă a discursului pentru a face o primă oprire filozofică: Nu suntem cu nimic diferiţi – zice VV Ponta. Adică, cum? Suntem toţi femei, sau toţi bărbaţi? Toţi înalţi, sau toţi scunzi? Toţi blonzi, sau toţi roşcaţi? Toţi mincinoşi, sau toţi cinstiţi? Toţi hoţi, sau toţi corecţi? Toţi heterosexuali, sau toţi homosexuali? Toţi handicapaţi, sau toţi sănătoşi? Ar fi bine să avem şi noi descrierea completă  a tipului uman pe care şi l-ar dori să-l păstorească preşedintele PSD.

Legat de implicarea lui Dumnezeu în tot acest stricat ghiveci psdist, am să-i atrag atenţia că credinţa se dovedeşte prin gânduri, vorbe şi fapte şi nu e de ajuns să-l invoci pe Dumnezeu ca să şi primeşti de la Acesta atestatul de “bun fiu”, care să te trimită la Cotroceni. Ba, poate că dacă îl implici fără voia Lui în campanie, s-ar putea supăra  şi s-ar putea ca prin iarnă să te trezeşti cu un şut în dos, la fel ca predesesorii tăi, de la colegii de partid.

Nu am să mă opresc, mai mult decât pentru a o evidenţia, asupra „inspiratei” definiţii pontiene a banilor europeni: banii europeni pe care-i folosim pentru aceste programe sunt cele mai bune idei şi cele mai bune proiecte posibile, zicere care ne dărâmă tot ceea ce credeam noi despre ei şi anume că ar fi mijlocul cu ajutorul căruia putem da concreteţe ideilor şi proiectelor.

Ajungem în final “la cestiune”, adică la viziunea economico-socială umanistă a premierului rezumată în fraza: să ajutăm în general oameni, pe cei cu dizabilităţi, pe cei cu diverse alte necesităţii, e mai important decât orice altceva, decât să facem drumuri sau aeroporturi.

                Conform acestei magistrale viziuni, ca să ne meargă bine trebuie să fim handicapaţi astfel încât să vină banii europeni şi cu ei să ni se astupe gura şi să ni se închidă ochii (cam la fel cu operaţiile similare făcute cu cei morţi), şi în felul acesta nu o să mai avem nevoie de bani şi pentru burtă, educaţie, sănătate, haine şi tot restul.

                După oricare manual elementar de teorie economică şi după modelele (de succes) ale altora, ne-am fi aşteptat ca făcând “drumuri sau aeroporturi”, dezvoltând industrii, punând pe roţi agricultura, suflând în pânzele turismului să avem şi banii necesari pentru nevoile fizice şi vocaţionale ale fiecăruia şi pentru ajutarea-integrarea persoanelor cu dizabilităţi.

                Manualul mobil şi modelul de succes care este VV Ponta spulberă însă toate aceste mituri şi ne anunţă că de fapt contrariul este valabil: nu drumuri (de aceea nici nu se mai fac), nu porturi (vedeţi de ce trebuie să ajungă portul Constanţa la Mazăre), nu industrii şi transporturi (vedeţi de ce trebuie să moară Oltchimul, CFR marfă şi tot restul), nu agricultură, nu turism, ci bani europeni pentru handicapaţi. Adică, conform viziunii marelui strateg, comandant suprem al economiei, educaţiei, culturii, sănătăţii şi armatei, pentru cei care trebui să devenim cu toţii pînă la alegeri şi în veacul vecilor: nişte dizabilitaţi cu capul, ca să nu mai avem cu ce să-i analizăm comportamentul şi măreţele realizări şi să nu-i mai cârâim toată ziua pe prietenii săi baronii, baroneţii, baroneii şi baronaşii psd adânc înfipţi în carnea ţării pentru a suge sângele bugetului şi a o sfârteca după pofta ce-o potesc.