Un nou partid (IV): Modelul

Am alergat cale de trei episoade pentru a vorbi despre nişte lucruri pe care, de altfel, le ştim cu toţii şi le-au scris alţii cu mult mai multe informaţii, cu mult mai mult talent şi cu mult mai multă inteligenţă. Şi atunci de ce am mai făcut-o? Pentru a găsi un răspuns la nişte întrebări pe care mulţi şi le pun: Ce e de făcut? Ce mai poate fi făcut? Cum? După care model? Cu cine?

Scurta radiografie a situaţiei din România este, cu alte cuvinte, din motive adesea opuse, în minţile, pe buzele, în textele multor români. Am reamintit-o pentru a crea punctul de pornire; pentru a prezenta, cum se spune, datele problemei.

Situaţia de la noi este, în general, prezentată în comparaţie cu cea din  Occident. Şi, fără a fi încercat să fi fost polemici cu apologeţii lui, cu cei care admiră sau respectă, valorile şi realităţile Occidentalismului, am simţit nevoia să mergem şi să vedem ce se ascunde în spatele lor pentru a putea socoti dacă politica de acolo poate sau nu să fie luată ca model.

V-am propus deci o privire în ograda Occidentului, după care tânjim, pentru a arăta că soluţia nu este acolo.  Soluţia nu o vom găsi nici în aşa-zisele ştiinţe politice sau economice – singura lor calitate reală ar fi doar aceea de istorie a politicii sau economiei – nici în profesionalismul politic apusean, nici în activismul civic născut pe aceleaşi meleaguri. Rămân valabile, e adevărat, o mulţime de detalii despre cum se poate totuşi comporta respectuos administraţia cu contribuabilul, despre eficienţa investiţională, despre muncă. Dar şi despre cum să furi cu ştaif, sau despre cum să-ţi asiguri liniştea în suprastructură legându-l pe cetăţean la ochi cu un confort ieftin. Lucruri care se pot schimba, care, de fapt, sunt în schimbare de ceva vreme, şi chiar acum suferă deteriorări masive. Lumea de mâine dimineaţă nu va mai fi la fel de plăcută ca lumea de azi. Ba, s-ar putea să fie chiar greţoasă.

Nu, soluţia nu este în altă parte, ea este aici; a fost aici mereu, la îndemâna noastră numai că nu văzut-o, nu am agreat-o, am refuzat-o, am alungat-o. Şi continuăm, cu încă şi mai mult avânt să facem acelaşi lucru.

Omul zeroului absolut

Dincolo de politică şi de toate celelalte: cultură, economie, mass-media, educaţie etc., a fost şi este mereu vorba despre o singură unitate, despre singura unitate care le defineşte pe toate şi datorită căreia acestea există: omul. Despre orice am discuta, orice limbaje codificate de „cerinţele ştiinţifice ale domeniului” am folosi, oricât de aridă şi tehnică ar părea discuţia, am vorbit şi vorbim, oricând şi întotdeauna, despre om. Despre - cum îi place să creadă de la Renaştere încoace - măria sa omul. De aceea, orice explicaţie am căuta, orice soluţie am propune nu putem să uităm nici măcar o clipă de el; nu putem înţelege şi nu putem propune nimic fără a-l chema la bara martorilor sau a acuzării. Ideologiile, doctrinele, constructele imaginate şi articulate în laboratoare nu înseamnă nimic fără el.

Vorbind de diverse epoci şi civilizaţii, Istoria încearcă să ne demonstreze, în text cât şi în subtext, că omul s-a schimbat mereu; că şi-a schimbat credinţele, concepţiile, obiceiurile, cunoştinţele despre lume. La fel de adevărat este însă şi că omul a rămas, consecvent cu el însuşi.

Dar dacă ne întoarcem tot la istorie şi apoi privim la omul de astăzi descoperim că  de data aceasta e vorba despre o schimbare cu totul aparte: pentru prima oară în istorie, omul s-a decretat  buricul pământului şi chiar al universului, centrul în jurul căruia gravitează tot ceea ce este cunoscut şi necunoscut. Şi acest simţământ, această asumare trufaşă şi neghioabă nu mai este, ca în alte epoci, substanţa filosoficărelilor personale ale unor filosofi, artişti sau avuţi prostiţi de îmbuibare, ci este a tuturor; astăzi ea este chiar a maselor. A omului-masă al lui y Gasset. Omul l-a interzis pe Dumnezeu în viaţa lui, l-a trimis sub pază la muzeu ca pe un exponat ciudat, dar periculos, l-a dat afară din prezent, a proiectat viitorul fără El.

Însă, în măsura în care nu există un Creator, care nu numai să-l aşeze pe om în lume, dar să-l şi îngrijească şi să-l aştepte, în măsura în care nu există adică Dumnezeu, Împărăţia lui şi iadul şi viaţa veşnică, viaţa unui om, privită de la nivelul timpului Universului, ba chiar existenţa Universului în comparaţie cu eternitatea - o eternitate a inexistenţei - este  nimic, zero. Dar zero, zero; zero absolut fără ceva la stânga ori la dreapta lui. Viaţa noastră pur şi simplu nu există, noi acum, pur şi simplu nu existăm. Aşa cum, mâine, nici universul nu va mai exista.

Un sclav bun, un stăpân prost

Refuzându-şi dimensiunea spirituală, sau mai bine zis subsumându-şi transcendenţa şi spiritualitatea, omul s-a întors către această lume, către această viaţă. Şi cu cât s-a afundat în ele, cu atât disperarea zeroului absolut l-a făcut să se afunde în devoţiunea faţă de trup.

Omul occidental şi-a castrat sensibilitatea şi şi-a hipertrofiat trupul. Este pentru prima dată în istoria existenţei sale când nu mai recunoaşte decât un singur stăpân – trupul. Nu banul, nu puterea, nu confortul, ci toate acestea adunate într-un aici şi acum care este trupul omului. Conştiinţă lui s-a lăsat cumpărată şi s-a dus la culcare.

Porcul lui Orwell din Ferma Animalelor – deşi în realitate animalul respectiv este o fiinţă mai sensibilă, dreaptă, loială, grijulie, curată şi onestă decât omul – Porcul care a luat puterea, care conduce ferma (lumea) este trupul nostru şi raţiunea lui primară. Este acelaşi lucru cu Somnul raţiunii naşte monştrii. Doar că nu e vorba de raţiunea trupului, cum nici la Goya nu era – ci de raţiunea spirituală, cea care împreună cu sufletul alcătuiesc partea dumnezeiască din om.

Acest  model s-a răspândit ca un cancer pe toate latitudinile şi longitudinile şi ameninţă să se generalizeze în scurt timp. Numai că trupul este un sclav bun, dar un prost stăpân: capricios, pofticios, lacom, egoist, crud, narcisist, răzbunător, viclean, mincinos, fără limite în toate acestea şi în multe altele.

Activism sau iubire?

Iată coordonatele în care trebuie să discutăm despre politică - activitatea prin care se ia puterea pentru a se conduce destinele unei comunităţi mai mici sau mai mari.

Hristos ne-a vorbit despre iubire, iubirea creştină, care înseamnă a-l vedea în celălalt pe Dumnezeu, iar relaţia cu el ca pe începutul unei veşnice relaţii cu Dumnezeu Însuşi; este descoperirea „persoanei” în om, a ceea ce este de la Dumnezeu, a unicităţii în ceea ce pare comun. Evident că pe perioada vieţii lor, ca lucrători şi ca cetăţeni, creştinii trebuie să facă ceea ce le este posibil pentru o lume mai bună. Dar ea este altceva decât o simplă grijă umanitară, decât grijile politice, economice şi sociale. Persoana este obiectul ei şi nu entităţi anonime precum rasa, clasa socială, grupul minoritar etc.

Iubirea creştină este opusul „activismului social” care s-a născut în Occident şi care a ajuns să o înlocuiască. Iată ce spune Alexander Schmemann despre diferenţele dintre cele două în cartea sa „Postul cel Mare”:

Pentru un „activist social” obiectul iubirii nu este „persoana” ci „individul”, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte „umanităţi”... „Activistul social” nu are nici un interes pentru persoană şi o sacrifică cu uşurinţă pentru „interesul comun”. Creştinismul pare să fie, şi în anumite privinţe, de fapt, este, mai degrabă sceptic despre acea umanitate abstractă care săvârşeşte un păcat de moarte de fiecare dată când renunţă la grija şi la dragostea sa pentru persoană. Activistul social este întotdeauna „futuristic” în abordările sale; el întotdeauna acţionează în numele dreptăţii, al ordinii, al fericirii şi pentru realizarea lor. Creştinismul se preocupă mai puţin de această problematică a viitorului şi pune tot accentul pe acum – singurul timp hotărâtor pentru iubire. Cele două atitudini nu se exclud reciproc, dar nici nu trebuie confundate. 

Activismul oboseşte, normele plictisesc şi se vestejesc înlocuite de altele, poate contrare celor dintâi. Se face extrem de mult activism în Occident şi din Occident către celelalte zone ale lumii, şi pe unele direcţii rezultatele sunt evidente şi de lăudat. Dar în sine, aceste rezultate, nu schimbă esenţa şi direcţia activismului născut tocmai pentru a fi un substitut al iubirii creştine într-un război generalizat dus împotriva creştinismului şi a lui Dumnezeu. Alimentat cu bani, susţinut de lobby şi campanii de presă, el rămâne, dincolo de rezultatele sale – care puteau să fie obţinute mai bine şi mai bune  prin apelul la credinţă – parte din strategia transformării persoanei în individ şi a comunităţii în sumă de indivizi. Activismul care nu este în numele şi cu Dumnezeu este adesea împotriva acestuia; chiar dacă pare absurd pentru o activitate umanitară, acesta este adevărul ascuns sub multe văluri mistificatoare. Mai mult decât atât, pentru mulţi activismul a devenit o profesie, o meserie; se învaţă şi se trăieşte din el. Iar la o adică se schimbă pe ceva mai profitabil, chiar dacă opus. 

Politicieni creştini, nu politicieni profesionişti 

S-a evocat şi se evocă des la noi necesitatea unor politicieni profesionişti; se pun jalnicele rezultate ale acestor douăzeci de ani pe seama neprofesionalismului politicienilor români în comparaţie cu cei din Vest, a puţinelor cunoştinţe de politologie, a dezinteresului pentru doctrine etc. Realitatea este însă că politicienii români sunt la fel de profesionişti cu ceilalţi, doar puţin mai grosolani, mai grăbiţi, mai neatenţi şi mai neşlefuiţi decât colegii lor de aiurea. Şi mai fără „pedigriu”.

De aceea e nevoie nu de politicieni profesionişti, asemeni profesioniştilor din celelalte domenii, pentru că politica nu este o meserie, ci  de o politică care să plece de la lucrul simplu că există şi celălalt – ceilalţi – şi că trebuie să lucrăm şi să trăim pentru ei.

Grija faţă de celălalt, (grijă izvorâtă nu din activism) interesul constant pentru el ar trebui stea la baza sentimentului politic, cel care determină acţiunea politică individuală a fiecăruia dintre noi, indiferent dacă suntem sau nu într-o structură politică organizată. De existenţa acestui sentiment politic depinde activitatea politică îndreptată către folosul fiecăruia dar şi al comunităţii ca ansamblu de persoane şi nu de indivizi.

Este nevoie de politică pe fundament creştin pentru ca politica să fie făcută pentru ceilalţi şi nu pentru sine – oricum ar suna acest sine, de la propria persoană, la familia, clanul, haita de prădători, banda de tâlhari, mafia din care politicianul face parte.

Este nevoie de o politică creştină pentru ca această îndreptare către ceilalţi, acest întru ceilalţi să fie real şi durabil. Numai acest fel de aşezare în ecuaţia existenţei, în relaţia cu aproapele, dă tărie, claritate, omenie şi eficienţă actului politic. Numai astfel politicianul poate fi consecvent cu vorbele sale nu o oră sau o zi, ci o viaţă întreagă.

Aceasta este baza pe care trebuie să se construiască. Iar construcţia să nu însemne numai asigurarea hranei, locuinţei, locului de muncă, hainelor etc., (necesare şi ele) cât educarea în spiritul acestui unic principiu de bază, creşterea unui om armonios, echilibrat între ceea ce îi este necesar trupului ca să trăiască aici, dar, pentru că „totul ne este permis, dar nu totul ne este şi de folos” şi ceea ce ne este de folos pentru veşnicia lui.

O lămurire: Ce (nu) vra’ să zică politică creştină şi politician creştin!

Politică creştină nu înseamnă prezenţa Bisericii în politică; Biserica trebuie să rămână separată de stat, de politică şi de administraţie. Misiunea Bisericii este cea de construcţie şi de îndrumare a omului, misiune care se face în general în biserici, dar care ar trebui să se facă şi în mijlocul oamenilor pentru a avea mai mulţi politicieni şi administratori corecţi şi responsabili.

Tot astfel, nu este neapărat creştin cel care bate toată ziua cruci şi, la două vorbe, îl pomeneşte pe Dumnezeu. Nici cel care face „milostenie” la televizor. Nici cel care se înconjoară de icoane, îşi atârnă cruci, bate mânăstirile, merge la Athos. Nici cel care se înconjoară la tot pasul de soboare de preoţi. Nici cel care este prieten cu înalţi ierarhi. Nici cel care vorbeşte pios cu capul uşor aplecat într-o parte, sau cu ochii aţintiţi în sus. Nici cel care se revendică astfel. Nici cel care face paradă de cinstea , responsabilitatea şi competenţa sa. Nici cel care îi judecă pe toţi ceilalţi pentru a arăta cât de bun este el. Nici cel care anunţă însoţit de fanfară cât de preocupat este de grija poporului. Nici cel care se dă de ceasul morţii cât mai munceşte şi se sacrifică el pentru ceilalţi. Nici cel care zâmbeşte mieros şi linguşeşte masele. Nici cel care promite un viitor luminos. Nici cel care împarte fără să aibă de unde. Şi nici mulţi alţii ca ei. Pentru că, îngăduiţi-mi o ultimă referire la Dumnezeu, „nu tot cel ce îmi zice mie  Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor”.

Dincolo de toate acestea, care ţin de o variantă virtuală prefabricată a politicianului, rămân faptele sale reale, cele care îi atestă cinstea, responsabilitatea, dăruirea, bunăvoinţa, preocuparea…

Politica în Occident şi politica Occidentului.Un nou partid (III).

Sunt implicat în construcţia unui nou partid. Dar ca să faci un partid pentru oameni trebuie să cunoşti lumea în care acei oameni trăiesc. Astăzi despre politica şi ideologia apuseană.

Partidele – stat

Peste tot, partidele se construiesc din oameni mediocri, fără aptitudini deosebite – nu este importantă competenţa într-un domeniu, ci competenţa în „profesia” politică – fără limitări morale, ipocriţi, demagogi, predispuşi la manevre oculte, la încălcarea legilor şi a normelor. Dacă acestea sunt trăsăturile necesare, fundamentul pe care se poate construi o carieră politică cere resurse materiale personale, relaţii politice şi de alte tipuri, investitori dispuşi să cheltuiască bani astăzi pentru a-i înmulţi mâine.

Chiar dacă deocamdată partidismul rămâne sub umbrela pluralismului – fie pentru că încă nu s-a ajuns la nivelul necesar de integrare cu statul, fie pentru că încă nu s-a extras totul din această găselniţă care le asigură liniştea – partidele apusene s-au aşezat în structura statului aproape în acelaşi mod în care partidele comuniste şi activiştii lor erau un element al statalităţii în comunism. Şi ele îşi trimit activiştii în structurile şi instituţiile statului, controlează prin oamenii lor instituţiile puterii, fuzionează cu mediul economic, controlează alături de alţii mecanismul ideologic, transformă cultura într-un instrument al ideologiei alterându-i grav calitatea. În fapt, partidele au confiscat statul, pe care îl conduc  pentru bunăstarea proprie prin activiştii de frunte de la nivel central şi local. Mai mult, partidele sunt finanţate de stat, acesta fiind un alt aspect al statutului lor real.

În plan politic, partidele şi nu instituţiile statului – de ex. parlamentele – deţin puterea. Mai mult ca niciodată, astăzi, pentru administrarea puterii – fie la putere, fie în opoziţie – partidele atrag voturile prin programe de conjunctură (cel mai adesea uitate după alegeri), prin lozinci, spectacolul politic intens mediatizate – politicienii interpretează roluri în care sunt alţii decât cei din realitate, orice mişcare este atent pusă în scenă şi transmisă mai cu succes decât programele clasice de divertisment. Ce contează că nu-şi îndeplinesc promisiunile, că nu au o concepţie coerentă asupra omului, societăţii umane, sau – dincolo de vorbe – un sistem de valori şi principii morale.

Parlamentele nu sunt, în final, nimic altceva decât oamenii pe care partidele îi trimit acolo. Ele nu pot şi nu vor funcţiona altfel decât o cer interesele acestora, pentru că membrii lor sunt mai întâi membrii partidelor ale căror mişcări se aranjează în culisele în care se face trecerea dinspre structurile politice spre centrele de putere reală. Lamentările pe care le ascultăm astăzi privitoare la proasta funcţionare a parlamentelor, discuţiile nesfârşite privind îmbunătăţirea activităţii lor, reforma clasei politice etc. pot fi găsite şi în presa şi literatura de acum 150 de ani, de acum 100 de ani şi din fiecare an de parlamentarism.

Puterea reală o deţine aşa-numita „elită a puterii” formată din personajele cele mai influente din societate, ale căror nume sunt adesea necunoscute opiniei publice, personaje din lumea financiar-bancară, industrială, politică, mass-media, cultură, sindicate. Aceste carteluri iau toate hotărârile importante exercitând controlul asupra întregii societăţi  repartizând la nivel central şi local oamenii pe posturi, avantajele şi privilegiile, distribuind conform înţelegerilor veniturile statului care a devenit prada lor. Chiar şi în plan vizibil are loc o regrupare a deciziei şi decidenţilor dinspre structurile politice spre centrele de putere financiar-economică.

Democraţia: de la puterea poporului la tirania minorităţilor

Democraţia, ni se spune, este valoarea supremă a omului (e adevărat, şi libertatea era cândva una, înainte să fie înlocuită de democraţie): etalon absolut, criteriu infailibil, judecată ultimă. În utilizarea actuală, termenul a suferit o deplasare masivă, statuată şi de unele dicţionare, de la înţelesul de regim politic în care puterea aparţine poporului, la cel de super-doctrină politică, supra-ideologie, acoperiş a tot ceea ce e bun politic. Tot ceea ce este democratic este bun, iar ceea ce este nedemocratic este rău. Dar ceea ce este astăzi rău este adesea în opoziţie cu înţelesul iniţial. De exemplu, impunerea valorilor, dorinţelor, ideilor, elanurilor care la un moment dat animă majoritatea, adică esenţa democraţiei moderne, este regăsită astăzi, sub titulatura tirania majorităţii, nedemocratică şi deci rea. Invers, impunerea aceluiaşi ansamblu aparţinând minorităţilor este democratică, deci bună.

Corupţia, minciuna politică, jaful practicat de marile corporaţii, înţelegerile oneroase dintre politicieni, afacerişti şi mafioţi, cârdăşia din spatele culiselor, manipularea, opresiunea ideologică mascată, înşelarea alegătorilor şi multe altele asemănătoare nu sunt amintite în definiţiile democraţiei. Unele sunt însă prezentate în discuţiile politice  ca fiind tocmai o garanţie a democraţiei, o dovadă a sănătăţii ei, a faptului că e vie şi reuşeşte să depăşească micile neajunsuri.

Cei care votează îşi formează opiniile prin intermediul mass-media, într-un proces în care, chiar şi ceea ce ei refuză să accepte, le este impus de aceasta. Votul alegătorului depinde de opţiunea mass-media, iar aceasta de interesele proprietarilor şi managerilor ei. Eşti – de exemplu – împotriva căsătoriei homosexualilor – o campanie dusă cu mijloace de la cele mai insesizabile, la cele mai făţişe, în care eşti acuzat de gândire şi comportament nedemocratic, te va convinge după un timp ca măcar să nu comentezi sau să nu protestezi. Mai ales că ştii, din diverse exemple furnizate tot de mass-media, sau de la propriul tău loc de muncă, ori din grupul de prieteni, ce repercusiuni serioase poate avea listarea ta ca reacţionar. În acelaşi sens, un exemplu de un absurd desăvârşit îl formează acuzaţiile de  antisemitism  aduse de către neoconservatori americani grupului de conservatori clasici din jurul revistei Chronicles, grup care includea şi intelectuali evrei; de fapt o etichetă politică folosită, după cum îi scria Buchanan lui Rosenthal, pentru a-i compromite şi a le închide gura celor care nu agreau politica americană în Orientul Mijlociu.

Şi astfel ajungem la poate cea mai surprinzătoare dimensiune a democraţiei: transformarea ei într-un mijloc de constrângere, de agresiune pentru supunerea atât a persoanelor individuale cât şi statelor. Educaţia democratică, pentru unii, exportul de democraţie, pentru celelalte, sunt argumentele unor vieţi distruse sau mutilate, sau ale conflictelor militare, loviturilor de stat, războaielor antiteroriste.

Drepturile omului în faţa omului şi a lui Dumnezeu

După cum spune cunoscutul disident  Alexandr Zinoviev, faptul că drepturile omului sunt prezentate ca înnăscute şi inalienabile este o prostie atât din punct de vedere logic cât şi practic.

Faţă de cine, în faţa cui se pretinde acest lucru? Tot a omului? Adică, dreptul ca oricând unii să aibă drepturi mai multe decât alţii. De exemplu, de a stabili care sunt drepturile celorlalţi şi limitările lor. Şi astfel, în mod real, aceste mult aclamate drepturi să fie tot timpul răpite omului. 

În faţa naturii? Poate pentru că natura reacţionară şi-a decimat pădurile, şi-a infectat apele şi otrăvit aerul!!!

Sau în faţa lui Dumnezeu, căruia nu mai vrem nici să-i pronunţăm numele şi de aceea nici nu spunem formula completă: Drepturile omului în faţa lui Dumnezeu? Nu şi-au propus iluminişti şi progresişti schimbarea lumii prin eliberarea omului de legătura cu Dumnezeu, şi, deci, nu sunt ele o afirmare a condiţiei umane libere, independente, supreme în faţa Acestuia (sau, mă rog, în faţa ideii retrograde de Dumnezeu, care a terorizat mii de ani omenirea)?

Dar, nimic din ceea ce reglementează viaţa socială nu este înnăscut, ci creat. Faimoasa declaraţie a drepturilor omului şi corpul acestora nu sunt altceva  decât un construct al minţii umane, nişte norme juridice, un mijloc artificial de a organiza viaţa socială, care au apărut după ce omenirea parcursese deja mii de ani de existenţă, unii dintre ei în forme de civilizaţie surprinzător de elevate.

Prezente în toate constituţiile progresiste, drepturile şi libertăţile omului sunt un izvor de paradoxuri: de exemplu, dreptul la libera exprimare este anulat de condiţia exprimării a ceea ce este corect democratic, altfel, propagarea unor idei nedemocratice te poate lipsi de multe alte drepturi, chiar şi de libertate. Drepturile înscrise pe hârtie rămâne să fie şi statuate de alte documente oficiale. Dreptul la vot este universal, dar în Elveţia femeile nu au votat până de curând.

Mai mult chiar, într-un proces firesc oricărui astfel de construct, drepturile şi libertăţile declarate s-au modificat cu rapiditate în ultimii treizeci de ani în sensul alterării lor sub diverse pretexte: lupta împotriva capitalismului, a comunismului, a terorismului. Şi România Anei Pauker şi America lui Mc Carthy erau semnatare ale aceleiaşi declaraţii universale. Sau, astăzi, America lui „Patriotic Act”.

Componente majore ale democraţiei, drepturile omului şi libertăţile cetăţeneşti, au asigurat uciderea a milioane de oameni începând cu zecile de mii de victime ale abatorului umna care a fost Revoluţia Franceză. Şi continuă să fie, ca armă ideologică, un pretext, din cadrul mai larg al exportului de democraţie, pentru intervenţia în state din afara sferei occidentale.

Comunismul a murit, trăiască marxismul

Dacã vom compara doctrina corectitudinii politice cu marxismul clasic, asemãnãrile sunt frapante. În primul rând, ambele sunt ideologii totalitare. Natura totalitarã a corectitudinii politice nu se dezvãluie nicãieri cu mai multã claritate decât în campusurile studenţeşti, multe dintre acestea fiind, din acest punct de vedere, mici Corei de Nord cu ziduri acoperite de iederã, în care, studentul sau reprezentantul facultãţii care îndrãzneşte sã depãşeascã limita stabilitã de feministe, de activiştii în favoarea drepturilor homosexualilor, de grupul hispanic sau de cel al populaţiei de culoare sau de orice alte grupuri sanctificate ca „victime” de corectitudinea politicã, poate avea serioase probleme juridice. În interiorul sistemului închis al facultãţii vor suporta acuzaţii categorice – un fel de judecatã secretã – şi pedepse. Aceasta nu este decât o privire sumarã asupra viitorului pe care corectitudinea politicã îl pregãteşte societãţii în ansamblu. Într-adevãr, toate ideologiile sunt totalitare pentru cã esenţa unei ideologii (atrag atenţia cã, înţeles în mod corect, conservatorismul nu este o ideologie!) este sã preia o filozofie şi sã spunã, pe baza acesteia, cã anumite lucruri trebuie sã fie adevãrate – de pildã, cã întreaga istorie a culturii noastre este istoria opresiunii femeii. Întrucât realitatea contrazice aceastã afirmaţie, realitatea trebuie interzisã. Trebuie interzisã cunoaşterea propriei noastre istorii! Oamenii trebuie obligaţi sã trãiascã în minciunã, dar, pentru cã oamenii refuzã în mod natural sã trãiascã astfel, ei vor asculta, vor privi şi vor spune: „Stai puţin. Nu e adevãrat! Vãd cã nu e adevãrat!” În acest caz, puterea statalã trebuie sã fie în spatele pretenţiei de a trãi în minciunã. Tocmai din acest motiv ideologia creeazã în mod invariabil un stat totalitar.

În al doilea rând, marxismul cultural al corectitudinii politice, la fel ca marxismul economic, are o singurã explicaţie asupra istoriei. Marxismul economic susţine cã întreaga istorie este determinatã de proprietatea asupra mijloacelor de producţie. Marxismul cultural, sau corectitudinea politicã, afirmã cã istoria în ansamblul ei este determinatã de raporturile de putere, prin care grupuri definite în termeni de rasã, sex etc. deţin puterea asupra altor grupuri. Nimic altceva nu mai conteazã. Întreaga literaturã, la drept vorbind, este despre aceste raporturi de putere. Tot ceea ce aparţine trecutului se referã doar la acest subiect. În al treilea rând, la fel ca şi în marxismul economic clasic, anumite grupuri, adicã muncitorii şi ţãranii, sunt a priori bune, în timp ce altele, adicã burghezia şi deţinãtorii de capital, sunt rele. În marxismul cultural al corectitudinii politice, anumite grupuri sunt bune – feministele (doar femeile feministe, femeile nefeministe se socoteşte cã nici nu existã), negrii, hispanicii, homosexualii. Aceste grupuri se hotãrãşte cã sunt „victime” şi, prin urmare, automat „bune”, indiferent de ceea ce fac (…). Şi, în final, ambele au o metodã de analizã care oferã automat rãspunsurile dorite. Pentru marxistul clasic, este economia marxistã. Pentru marxistul cultural, este deconstrucţia. (William S. Lind – Originile corectitudinii politice)

Din întâmplare – sau nu! –, la începutul secolului al XX-lea, propaganda capitalistă primea cadoul de care avea nevoie pentru a livra omenirii modelul societăţii occidentale învelit în ambalajul „Edenului vestic” – statul bolşevic, apoi sistemul comunist mondial. La sfârşitul aceluiaşi secol, comunismul cădea, iar mulţi gânditori apuseni, puternic şi pozitiv mediatizaţi, au proclamat: sfârşitul istoriei; capitalismul şi democraţia ca finalitate a istoriei omenirii; instaurarea unei epoci fără ideologie sau post-ideologică, în care conflictele sociale dispar şi în care ne îndreptăm către o lume a armoniei intereselor. Ba, mai mult, imperativul actual este acela al escamotării cu orice preţ a diferenţelor identitare de orice fel şi la orice nivel, pentru o armonie a mulţimii formate din indivizi standardizaţi.

Respectivii gânditori fie n-au înţeles nimic, fie sunt goarne conştiente prin care acţionează adevăraţii formatori de opinie – liderii din elita puterii. Pentru că departe de a asista la o dezideologizare, suntem puternic prelucraţi de cel mai formidabil mecanism ideologic pe care l-a cunoscut omenirea. Nu s-a mai întâmplat niciodată în istorie ca elita conducătoare să posede capacitatea de a-şi îndoctrina supuşii şi de a le controla viaţa continuu şi în timp real. Astăzi, se pot cunoaşte cu o mare precizie gândurile şi sentimentele fiecăruia şi se poate acţiona cu eficienţă asupra lor, pentru a le aduce, de exemplu, la supunere faţă de reglementările oficiale şi la exacerbarea instinctelor care să-l transforme în sclavul stăpânit de drogul confortului. Comunismul – aşa cum ne-a fost el livrat acum aproape o sută de ani – poate că a eşuat; dar nouă nu ni se pare că a şi murit, ci mai degrabă că a fost pregătit din timp pentru noile condiţii.  Şi acest lucru s-a întâmplat acum optzeci de ani când exista doar Uniunea Sovietică. Marxismul economic a fost – deocamdată – abandonat, dar marxismul cultural - produs la Şcoala de la Frankfurt şi finisat în SUA – funcţionează mai puternic decât oricând ca suport al creerii unei noi ordini, într-o nouă lume.

Povestea 3D a bunului sclav democrat universal

În acest scop, promotorii Noii Ordini Mondiale (NOM) au produs proiectul profund ideologic al globalismului. În punerea în aplicare a acestuia, de fapt un proiect neocolonial – exportarea unei concepţii despre viaţă, a unui sistem de idei politice şi a unui reţetar economic - NOM se bazează pe un braţ ideologico-cultural – ideologiile corectitudinii politice – şi pe un braţ economic – piaţa mondială liberă.

Prin ideologiile sale NOM urmăreşte obţinerea la scară mondială a unui număr suficient de soldaţi credincioşi care să gândeasă şi să acţioneze în sensul urmărit, obiectiv destul de uşor de atins ţinând cont de acţiunea de spălare a identităţii şi amputare sufletească desfăşurată în ultimele câteva sute de ani. Cunoscând priceperea stângii în ceea ce priveşte disciplinarea socială a individului liber, nu e de mirare că ideologiile la care face apel corectitudinea politică sunt tot mai mult stângiste: multirasialitatea, multiculturalismul, feminismul, ideologiile drepturilor victimelor (homosexuali, handicapaţi), ecologismul radical, pacifismul, ecumenismul.

Dacă până de curând, drepturile omului au fost modalitatea de definire a omului ca individ izolat sau ca umanitate (şi nu o individualitate spiritualizată, ca mai demult), în viziunea acestor ideologii ale corectitudinii politice drepturile omului semnifică azi mai ales drepturi de grup, grupul fiind o sumă de victime desemnate printr-un aşa-zis consens politic şi ideologic. Definirea individului fiind dată de calitatea lui de victimă, grupul nu poate fi decât omogen şi omogenizant. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este pe cale de a fi înlocuită cu cea a drepturilor grupurilor; mai mult chiar, ea nu mai este respectată chiar de către garanţii ei internaţionali: opinia a devenit, în măsura în care se pronunţă împotriva curentului, un delict. Dreptul la opinie are un singur sens: cel statuat ca democratic.

Omul occidental pare a fi lăsat de voia lui, numai că nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu mediul în care trăieşte şi care este riguros format de către mecanismul ideologic. La rândul său, mediul îl formează pe om într-un proces deja cunoscut din alte ştiinţe ca adaptare a vieţii (în cazul nostru, a omului) la mediu

După cum spune şi Zinoviev, cunoscător al ambelor sisteme: Dacă e să folosim cuvântul “prostire”, aplicat, de obicei, ţărilor comuniste, se poate constata indubitabil, că, în Occident, sistemul “prostirii” este incomensurabil mai puternic decât cel care a existat în Uniunea Sovietică. Iar aceasta este valabilă nu numai pentru cetăţenii de rând, cu totul învăluiţi în sfera acţiunii ideologice, ci şi pentru mediul profesionist, care se ocupă de studiul fenomenelor sociale. Universitari, profesori, funcţionari, oameni de ştiinţă şi cultură, cei din mass-media, politicienii, personalul şi colaboratorii instituţiilor de propagandă şi serviciilor secrete etc. îndeplinesc aici rolul ideologilor comunişti.

Ideologia nu mai este vârâtă cu polonicul pe gâtul omului ţinut forţat cu gura deschisă, pentru că ea nu mai este produsul unui aparat ideologic centralizat, ci al unuia implantat în întreaga societate. Omul se crede liber din punct de vedere ideologic pentru că, i se spune, timpul ideologiei a apus, acum fiecare crede ce vrea. Numai că astfel ascunsă, difuzată în fiecare moleculă de informaţie şi de viaţă pe care o respirăm, ideologia occidentală actuală este mult mai eficientă decât cea comunistă.

Iată un exemplu: Există pe piaţă filme care prezintă o parte din adevărul despre zonele crepusculare ale societăţii occidentale, lucruri despre care se şi scrie, şi care sunt mai mult sau mai puţin bănuite.

Varianta 1, pentru cei nervoşi: După cum ne asigură producţiile culturale, oricât de corupte, tenebroase, mârşave şi criminale ar fi aceste structuri politico-financiare, eroul american – de obicei unul singur, uneori o echipă de doi-trei - reuşeşte întotdeauna să le facă vizibile, să le încurce planurile şi să le învingă. Fiţi liniştiţi, sistemul e imperfect, dar el se apără singur printr-un erou de benzi desenate. Viaţa voastră, deşi ameninţată în chiar bazele ei, merge mai departe pe aceleaşi coordonate pozitive.

Varianta 2, pentru indivizii mai slabi: Cei ce se opun sunt înfrânţi de diabolica maşinărie a puterii oculte. Nu aveţi nicio speranţă. Nu vă opuneţi.  Nu puteţi face nimic. Iar oamenii, mai isteţi sau mai puţin isteţi, conştient sau instinctiv, înţeleg şi îşi acceptă viaţa gri de sclav umflat cu produse fast-food alimentare, cinematografice, de televiziune  şi de computer. Pentru că, odată ce Dumnezeu a fost exilat din Occident ei nu mai au altă opţiune. (Va urma)

Domnule Preşedinte Traian Băsescu

îmi pare rău că trebuie să vă dezamăgesc în legătură cu persoana dumneavoastră: Nu sunteţi, aşa cum afirmaţi, un creştin-ortodox. Nici măcar un creştin. Pentru că nici un creştin adevărat nu ar putea să expedieze cu atâta superficialitate şi atât de în "moda vremurilor"o temă atât de importantă.

Am fost şi sunt unul dintre cei care, fără nici un profit personal, ba chiar trăgând ponoasele poziţionării mele, am evidenţiat constant lucrurile bune care s-au petrecut în timpul mandatelor dumneavoastră şi în obţinerea cărora aveţi merite directe – cum ar fi, de exemplu, dezmorţirea justiţiei în partea sa de vârf. Unii s-au supărat pe mine, alţii chiar m-au înjurat. Aceste lucruri bune sunt reale şi ele trebuie desprinse de altele mai puţin reuşite sau de cele greşite care vă marchează şi ele traseul celor 9 ani de când sunteţi Preşedintele României.

Vă înţeleg dorinţa de a plăcea Occidentului, care la rândul lui v-a ajutat pe bună dreptate! Dar, dincolo de NATO, UE, SUA, Rusia etc., un preşedinte funcţionează pentru poporul său, pe care ar trebui să şi-l dorească prosper, educat şi sănătos. Şi dăinuind în viitor. Şi nu trebuie să facă tot ceea ce unora sau altora de dincolo le vine în minte. (V-aş ruga să analizaţi, în acest sens, poziţia Poloniei, un stat cu multe succese, cu un traseu aproape exemplar în anii de după căderea comunismului. Ştiaţi, de exemplu, că în Polonia avortul este interzis şi că sunt doar cca 700 de avorturi pe an, în timp ce noi avem milioane, şi nimeni nu se revoltă? Că nici vorbă de parade ale orientărilor sexuale şi de căsătorie homosexuală?)

Poziţia dumneavoastră dintr-o declaraţie recentă, pe care o afirmaţi nu pentru prima dată, este însă contrară acestor comandamente care ar trebui să călăuzească activitatea unui Preşedinte şi mai ales a unuia creştin. Şi încă ceva: un Preşedinte nu-şi dă cu părerea pe orice, iar atunci când o face trebuie să exprime un punct de vedere care să se constituie într-un model constructiv pentru poporul asupra căruia veghează, nu să spună ceea ce îi trece prin cap, sau, mai rău, ceea ce cules de pe buzele altora, fără a trece prin judecata proprie. Prin prisma acestor declaraţii nu sunteţi un creştin ortodox. Şi dacă vă informaţi puţin în legătură cu poziţia Vaticanului pe problema căsătoriilor homosexuale şi a exhibării acestei deviaţii pe post de normalitate, veţi afla că nu sunteţi nici măcar creştin. Rămâne însă o ultimă miză: ce fel de Preşedinte sunteţi, sau doriţi să rămâneţi în istoria acestui neam? Dar ca să nu vorbim ca în politică (după ureche), vă propun o scurtă analiză de text, pornind de la declaraţia dumneavoastră (dacă o recunoaşteţi şi vi-o asumaţi):

Basescu: Sunt de acord cu libertatea fiecarui om sa faca ce vrea cu viata lui, inclusiv aceasta liberate. Ce facem fiecare intre peretii casei noastre este problema noastra. A intra in aceasta zona, a o reglementa cu interdictii prin Constitutie este o mare greseala. Avem un Cod civil care spune ce inseamna familia, reglementeaza relatiile si nu se stie ce evolutii vor fi. Nu treci in Constitutie ceva ce maine s-ar putea sa fie modificat. Daca vor sa se casatoreasca barbat cu barbat si femeie cu femeie este problema lor. Eu sunt crestin ortodox si respect perceptele crestinismului. Altii poate au alte perceptii, este problema lor.

Fraza 1: Sunt de acord cu libertatea fiecarui om sa faca ce vrea cu viata lui, inclusiv aceasta liberate.

Un loc comun parţial corect: fiecare este stăpân pe viaţa sa (chiar şi preşedinţii) până în punctul în care viziunea sa despre aceasta intervine negativ în viaţa celorlalţi.

Fraza 2: Ce facem fiecare intre peretii casei noastre este problema noastra.  

Un loc comun similar cu cel de mai sus. Nu tot ceea ce face fiecare între pereţii casei sale este numai problema lui. Exemple: brutalitatea faţă de alte persoane sau faţă de animale, crima, violul, pedofilia, traficul de arme, droguri, organe, carne vie etc, spionajul, terorismul, şi atâtea altele pentru care „organele” pot intra în cetatea celor patru pereţi pentru a-l extrage pe infractor.

Frazele 3, 4 şi 5: A intra in aceasta zona, a o reglementa cu interdictii prin Constitutie este o mare greseala. Avem un Cod civil care spune ce inseamna familia, reglementeaza relatiile si nu se stie ce evolutii vor fi. Nu treci in Constitutie ceva ce maine s-ar putea sa fie modificat.

Domnule căpitan Băsescu, nava pe care o conduceţi ar putea ajunge mâine într-o zonă cu furtuni distrugătoare. Aşa stând lucrurile decideţi părăsirea ei? (Sau încercaţi să nu ajungeţi în acea zonă?)

Sau:

E posibil ca mâine în România să fie mai mulţi hoţi decât oameni cinstiţi. Aflând

aceasta, abandonăm lupta, abrogăm toate legile care condamnă hoţia, deschidem puşcăriile…?

Deci, domnule Preşedinte, abandonăm Binele, lupta de partea de partea Binelui numai pentru că mâine răul ar putea fi învingător? Sau tocmai pentru a nu ajunge în”furtună” trebuie să menţionăm în Constituţie că în conformitate cu trecutul şi cu viziunea poporului român, cu normalul şi naturalul căsătoria nu poate avea loc decât între un bărbat şi o femeie? Să nu lăsăm un lucru de o asemenea importanţă la mâna unor parlamentari penali care să-l schimbe cum şi când vor voturile lor manevrate de un grup mai mic sau mai mari de luptători pentru libertatea anormalului.

Problema pare a fi însă şi faptul că dumneavoastră nu înţelegeţi, în această problemă, care este Binele şi care este răul. Din detaşarea cu care priviţi o variantă sau alta – gen se schimbă moda, asta e – înţeleg că vi se par, cu pitorescul de rigoare, echivalente, şi că nu vedeţi nimic rău în posibilitatea modificării în acest sens a legilor;  înţeleg că nu sesizaţi, că nu v-aţi gândit, nu vă imaginaţi potenţialul nimicitor al unei astfel de posibile modificări? Dar modificările astea vin din cer? Vin din vânt? Păi noi unde suntem? Nu e şi datoria dumneavoastră (poate chiar prima) de a îndruma poporul pe calea cea bună? De a pune stavilă duşmanilor? Care, astăzi, nu mai sunt turcii, ci decăderea morală, desfrâul fără limite, distrugerea fiinţei umane din interiorul ei? Vorbind despre normal şi natural, nu înseamnă acestea protejarea speciei umane, înmulţirea şi bunăstarea ei? Sau înseamnă distrugere?

V-aş ruga, deci, să precizaţi public cărţile de istorie, de teologie, de istoria religiilor, studiile, alte lecturi, cercetările, diplomele, cursurile urmate, datele adunate, analizele care vă îndreptăţesc, dincolo de „fiecare are o părere la o bere” să decideţi că reglementarea căsătoriei în constituţie ca fiind numai între un bărbat şi o femeie (sau invers) „este o mare greşeală”, pentru că nu ştim „ce evoluţii vor fi”, adică „ceva ce mâine s-ar putea să fie modificat”.

Fraza 6: Daca vor sa se casatoreasca barbat cu barbat si femeie cu femeie este problema lor.

Greşit: dacă vor să fie împreună, este într-adevăr treaba lor şi nimeni nu are dreptul să judece acest lucru. Dar dacă vor să se căsătorească este cu totul altceva. De ce vor căsătorie, la ce le trebuie, care este discriminarea? Nu este niciuna; este în schimb intenţia de a desfiinţa prin anormal, prin deviaţie, prin batjocorire căsătoria care, ca ortodox ce vă ţineţi, ar trebui să ştiţi că este „o legătură sfântă”, pentru ca, în final să distrugă omul ca creaţie a lui Dumnezeu. Având în vedere şi modificarea, acceptată de Comisia Constituţională, de ”interzicere a discriminării pe baza orientării sexuale”, cu care presupun că sunteţi de acord de vreme ce nu aţi criticat-o şi după cum vă poziţionaţi în problema căsătoriei, să ne imaginăm extrem de schematic acest viitor „de mâine care s-ar putea să fie modificat” şi al cărui coautor puteţi fi:

Căsătorii homosexuale – înfiere de copii sau concepere artificială – copii crescuţi în acest mediu– amplificare homosexualitate – scădere masivă a populaţiei, în primul rând a celei active (Majoritatea „normală” fiind homosexuală, cine va mai vrea să facă copii? Eprubetele? Dar cine va mai dori să aibă copii?)  –  probleme economice şi sociale uriaşe – explozii sociale incontrolabile la nivel mondial – distrugerea civilizaţiei actuale – posibil extincţia omenirii, distrugerea Pământului.

În paralel cu legalizarea căsătoriei homosexuale, ca urmare a legalizării orientărilor sexuale (prin introducerea acelui text în constituţie echivalentă cu legalizarea lor), pedofilia, zoofilia, necrofilia, sadismul, violul, violul cu crimă vor fi normale în viitor, fără a mai putea să le pedepseşti, căci ai încălca constituţia şi i-ai discrimina pe făptuitori din moment  ce toate reprezintă, şi astfel se va argumenta, orientarea sexuală a unora sau altora.

Rezultatul: o societate „admirabilă” în care vei fi vinovat că ai apărat un copilaş de „exerciţiile şi problemele” sexuale la care voia să îl pună să dea test un adult; sau că ai apărat o bătrână de 90 de ani; sau că ai încercat să aperi o găină, un câine sau un cadavru de aceleaşi pofte fără limite şi nediscriminabile, după cum spune constituţia. Adăugaţi, vă rog efectele acestei realităţi satanice asupra viitorului umanităţii din schema de mai sus, ca să fie mai clar cum de am ajuns la posibilitatea sfârşitului. Apropo de Apocalipsă, nu se spune niciunde că ar fi din cauza meteoriţilor, extratereştrilor etc.

Deci, domnule Preşedinte, v-ar plăcea să trăiţi într-o astfel de lume la care puneţi acum umărul? V-aţi gândit că copiii şi nepoţii şi strănepoţii dumneavoastră vor trăi în ea? Şi că ei nu vor mai fi apăraţi de SPP? Că oricare dintre exemplele de atrocităţi de mai sus se poate întâmpla şi unuia sau altuia dintre urmaşii dumneavoastră pentru că nenorocirea nu alege atunci când se abate asupra omului?

Fraza 7: Eu sunt crestin ortodox si respect perceptele crestinismului.

Greşit. Dacă aşa gândiţi şi acţionaţi, nu sunteţi creştin. Creştinul nu este cel care, în primul rând respectă cu stricteţe nişte cerinţe (acela este fariseul), ci acel care trăieşte pentru ceilalţi, îi apără pe ceilalţi, luptă pentru binele lor, se jertfeşte pentru ei. Dar, pentru că nu sunt cel competent în această materie, vă sfătuiesc să consultaţi textele Bisericii şi, mai ales, pe oamenii Bisericii, ierarhi, preoţi sau călugări, după cum vă va fi voia. Şi căutaţi-i şi pe cei din Biserica Catolică. Vor şti, şi unii şi ceilalţi să vă îndrume mai bine decât mine. Personal, aş fi interesat care sunt „perceptele” acelea.

Fraza 8: Altii poate au alte perceptii, este problema lor.
În materie de percepţii nu sunt competent să fac comentarii.

Un nou partid (II) - Oferta Occcidentului între mit şi realitate

 Ca să înfiinţezi un partid pentru oameni (în caz că şi este nevoie), trebuie să cunoşti lumea în care trăiesc acei oameni.

Trebuie spus de la început că intenţia nu este de a face o critică a societăţii apusene, ci o radiografie care să ne dea o idee despre elementele ei de forţă: caracteristicile principale, structura şi funcţionarea. Nu ne interesează nici înlocuirea ei cu una comunistă sau socialistă (de care se pare că este foarte aproape), ci, dată fiind tema demersului nostru – politica –  vrem să facem evaluarea ofertei de  până în acest moment, ofertă care ne-a fost şi ne este cu insistenţă prezentată ca excelentă.

Este într-adevăr o evidenţă şi nu un slogan faptul că societatea capitalistă este cea mai prosperă din istorie. Nicicând, niciunde nu au existat atâtea bogăţii, atâta putere, atâţia oameni bogaţi, atâtea afaceri, o asemenea abundenţă de produse disponibile tuturor. Majoritatea celor ce trăiesc în statele apusene au un standard de viaţă ridicat, situaţie de asemenea nemaiîntâlnită. Ştiinţa şi tehnica au pus la îndemâna a aproape oricui o ofertă de bunuri şi servicii neegalată de niciun basm din trecut şi cu atât mai puţin de situaţii reale. Confortul este acum mai mult decât un miraj, e o realitate pentru foarte mulţi: case încălzite, apă curentă, electricitate, electrocasnice, automobile, servicii, divertisment nonstop pentru toate gusturile, fanteziile şi buzunarele. Dar este cu adevărat bine ceea ce se întâmplă?

Nu e în intenţia noastră, după cum spuneam, de a ataca capitalismul – are grijă el însuşi de asta; ba mai mult, din cauza etichetelor aplicate apusului de propaganda comunistă, până la căderea Cortinei de fier, a părut ruşinat de numele său: termenii „capitalism” sau „societate capitalistă” erau adesea înlocuiţi în apologetica apuseană a vremii cu „pluralism”, „democraţie”, „societate industrială” sau „lume liberă”.   Dar cum şi atunci, aceeaşi apologetică aşeza capitalismul în topul istoriei pornind de la aspectele economice şi de la libertate, să vedem care este valoarea la zi a unor mituri ale occidentului capitalist. Ne bazăm în demersul nostru pe munca unor analişti şi observatori – cu precădere din vest, dar şi din est, mulţi din România – dar mai ales pe ceea ce este la îndemâna oricui: pe produse mass-media şi pe produse culturale occidentale,  care ne dau o imagine „up-datată” în timp real.

·        

„Aştept bătălia pentru apărarea omului simplu, a producătorului independent,

o luptă pentru o viaţă economică sănătoasă… Este o bătălie pentru o politică

cinstită şi pentru o conducere liberă. Când aţi distrus micile afaceri, ne-aţi

distrus orăşelele şi viaţa de la ţară, garantând şi permanentizând concentrarea

puterii economice… Concentrarea avuţiei a condus şi va conduce întotdeauna

la concentrarea puterii politice. Monopolul şi  birocraţia sunt ca doi căţei

gemeni din aceeaşi cuşcă” (Senatorul William Borah, 7 octombrie 1934)

·        

Distribuţia (actuală) a bogăţiei în America

- 61% dintre americani trăiesc de la un salariu la altul;
- 50% dintre americani deţin mai putin de 1% (unu) din bogăţia naţiunii, iar 80 %, în care e cuprinsă şi clasa mijlocie, doar 7 %;
- 83% din capitalul societăţilor comerciale din SUA este deţinut de 1% din populaţie şi tot  ei deţin 40 % din averea naţiunii;
- un CEO câştigă în medie într-o oră echivalentul unui salariu mediu pe lună;
- peste 40 milioane de americani au nevoie de tichete pentru alimente (“food stamps”, asigurate de stat, nu de societăţi comerciale) pentru a-i ajuta pe oamenii cu venituri mici sa-şi cumpere alimente. (Vezi „Wealth inequality in America”-  www.youtube.com/watch?v=f0ehzfQ4hAQ)

Libertatea pieţei - Concurenţa

Element crucial în superioritatea capitalismului, libertatea pieţei este în mod real limitată de comasarea întreprinderilor şi concentrarea capitalului. Marile firme domină piaţa şi impun politicile de mărfuri şi de preţuri. Acelaşi lucru se întâmplă şi în domeniul băncilor şi fondurilor care controlează întreprinderile şi sunt interesate de fiabilitatea creditelor pe care le acordă acestora. Din acest motiv, pentru instituţiile financiare, concurenţa dintre întreprinderi este un pericol, iar ele acţionează în sensul obstrucţionării libertăţii pieţei.

De fapt, concurenţa nu există în mod real decât între competitorii economici cei mai puternici atât din punct de vedere al capitalului, cât şi al managementului, al produselor, relaţiilor politice, campaniilor de promovare si al activităţilor de sabotare a competitorilor. În rest, în afară de înţelegerile care se fac peste capul pieţei, concurenţa este contrafăcută şi prin mituirea funcţionarilor, pentru a obţine comenzi şi informaţii şi pentru a ascunde situaţia reală, prin spionarea şi sabotarea adversarilor etc.

Formarea liberă a preţurilor

Să fim serioşi, că asta e o gogoriţă sunt conştienţi chiar şi românii fără prea multă educaţie. Preţurile nu sunt fixate de cumpărători, ci de producătorii produselor industriale sau financiare. Ei manipulează opinia şi dorinţa de a avea a cumpărătorului, îl condiţionează prin intermediul mass-media şi a firmelor specializate. Totul începe cu oferta care este impusă prin campanii declarate sau mascate cu care cumpărătorul este bombardat, independent de voinţa lui, permanent, oriunde s-ar afla şi orice ar face.. Oferta domină şi formează cererea; oamenii nu cumpără ceea ce au nevoie, ci ceea ce li se sugerează că au nevoie. Mijloacele „murdare” sunt folosite pe scară largă: de la mesaje subliminale şi proceduri perverse puse la cale de psihologi, la isteria ieftinirilor şi promoţiilor.

Eficienţa economică

Se datorează nu atât liberei concurenţe, libertăţii preţurilor sau productivităţii, cât mai ales puterii financiare uriaşe, coruperii guvernelor proprii, cumpărării şi la nevoie schimbării guvernelor altor state, practicilor murdare faţă de oponenţi, exacerbării nevoii iraţionale de a cumpăra până la transformarea ei într-un viciu şi o boală incurabilă, crearea dependenţei de drogul achiziţiei altor şi altor produse , cele mai multe ne-necesare.

Libertatea: varianta „eşti liber dar...”

Eşti liber să munceşti ce vrei, dar nu poţi pentru că nu ai pregătirea necesară (din cauză că nu ai avut condiţii) sau eşti supra-calificat, nu ai relaţiile necesare, nu eşti încadrat într-un grup de interese, nu eşti membru al unui grup minoritar  promovat de corectitudinea politică...

Eşti liber să călătoreşti, dar nu ai bani, nu ai timp căci te presează creditele şi trebuie să munceşti şi mai mult, nu ai voie pentru că ai emis păreri contrare ideologiilor oficiale sau ai ajuns pe vreo lista a suspecţilor de terorism (pe care au ajuns şi copiii)...

Eşti liber să alegi, dar doar din ceea ce ţi se pune înainte, ce este cu grijă selectat, machiat, ambalat şi oferit...

Eşti liber să fii ales, dar nu ai banii şi poziţia necesare, nu eşti în elita, grupul, clica potrivită, eşti făcut una cu pământul în mass-media pentru opinii contrare celor corecte politic, sau, şi mai rău, ignorat...

Ai conştiinţa liberăm dar de tine se ocupă un formidabil mecanism de îndoctrinare, manipulare şi presiune.  Dintre diversele tipuri de conştiinţe incorecte, care trebuie remediate sau excluse din societate, cea creştină este de departe cea mai incorectă şi, în acest caz, oprobiul  şi execuţia publică sunt inevitabile.

Eşti liber să-ţi exprimi ideile, dar trebuie să ai idei, mijloace pentru a le propaga, să ţi se permită să le faci publice de către cei care controlează mass-media; şi să ai din ce să trăieşti în cazul că din cauza lor nu mai ai unde lucra; şi nervii tari dacă îţi pierzi familia, prietenii şi cam tot ceea ce reprezenta micul tău univers.

Eşti, în mod evident, liber să alegi o variantă de depravare, libertinaj, lipsă de conştiinţă, sau, autodistrugere, dacă nu te poţi convinge singur, o variantă de constrângere.

Înflorirea culturală, sau înflorirea din cultură?

Parcă era vorba că discutăm despre economic?  Şi atunci, ce caută cultura aici?

Departe de ceea ce era odată, cultura este astăzi afacere; parte a economiei, dar şi instrument al ideologiei. Ambele aspecte au dus şi duc permanent la pervertirea ei, la produse culturale mediocre. Noutatea, noul cu orice preţ a devenit valoare în sine. Ca piaţă, şi pentru cultură elementul regulator ar trebui să fie  cererea şi oferta. Numai ca şi aici, oferta este manipulată şi manipulatoare, se adresează tot mai mult simţurilor şi astfel direcţionează cererea. Domină producţia trivială, în timp ce aspectul realmente creator este neglijat.

Literatura, cinematografia, teatrul se remarcă mai ales prin sărăcia de idei, primitivism, propovăduirea imoralităţii şi a violenţei, a vrăjitoriei şi în general a păgânismului, evaziunea din realitate şi denaturarea ei, mistificarea realităţii şi înlocuirea ei cu realităţi virtuale.

Expertul cultural este astăzi mass-media: ea atestă sau desfiinţează. Şi după chipul şi asemănarea ei, promovează senzaţionalul, anormalul, ceea ce şochează, ceea ce contrazice fostele bune moravuri.

 Statul servitor

În apologetica apuseană se vorbeşte pe larg despre suplul, eficientul, permanent ajutătorul stat, atent la toate nevoile, drepturile şi libertăţile tale. De fapt, sub masca apărării interesului contribuabilului, statul serveşte clasele, păturile, grupurile dominante, ca în criza actuală în care ia de la săraci şi dă la bogaţi sub lozinca mincinoasă şi manipulatoare „too big to fail”.

Pe de altă parte, este evident că are loc o extindere a statului prin creşterea volumului funcţiilor sale. Ca rezultat al creşterii aparatului de stat (care a ajuns în unele cazuri chiar în jurul la a 50% din totalul angajaţilor) cresc şi cheltuielile , astfel că statul tinde să înghită roadele muncii a aproape întregului organism social. Organismul birocratic are tendinţa naturală de a se conserva şi extinde, extinderea fiind de fiecare dată modalitatea de apărare a ultimelor poziţii cucerite de către birocraţi. Urmarea este creşterea grijii faţă de aparatul propriu şi diminuarea grijii faţă de cetăţeni, creşterea corupţiei, a birocraţiei până la nivele asemănătoare cu cele din fostele state comuniste.

Creşterea numărului de funcţionari peste o limită critică va însemna etatizarea de facto a economiei – chiar dacă ea va continua să-şi păstreze o vreme aparenţa de piaţă liberă.

Corporate Governance

Orice firma este o organizaţie şi, în această calitate, ea are nişte membri (acţionarii), un management, un specific, nişte funcţionari angajaţi. Două schimbări majore s-au produs în firmele mari, în primul rând în multinaţionale, mai ales pe parcursul secolului trecut: 

1. Trecerea de la formula proprietate de familie, sau a unui număr restrâns de acţionari, la firmele cu un acţionariat de masă ca urmare a emiterii de acţiuni şi a listării lor la bursă.

2. Înlocuirea, în administrarea firmelor, a proprietarilor sau acţionarilor principali cu echipe manageriale profesioniste, adică cu nişte birocraţi. S-a trecut, ca şi în politică, la reprezentativitate: dacă politicienii conduc cu delegare de la cetăţeni, managerii conduc cu delegare de la investitori. Conform descrierii uzuale, principiile de Corporate Governance par în regulă: într-o armonie totală acţionarii predau controlul CA-ului (Consiliul de Administraţie), care mai departe îl predă CD-ului (Comitetul Director), care se pune pe treabă şi are rezultatele aşteptate de toţi. Vin banii şi acţionarii trebuie îşi primesc partea lor. Evident că şi managerii trebuie să aibă recunoaşterea meritelor, calculată conform salariului şi bonusurilor în procente din profit. Până aici, dacă nu ar fi vorba de oameni, ci de inteligenţă artificială, fără vicii, fără sentimente şi instincte, programată să nu mintă, totul ar fi bine.

Ce faci însă dacă banii nu vin aşa cum era prevăzut, sau, chiar dacă vin, procentele promise le fac managerilor cu ochiul şi ei amplifică, precum directorii noştri de CAP-urile de pe vremuri, realizările? Ce faci când apare lăcomia şi după ea minciuna, falsul, mai devreme sau mai târziu, dezastrul? Dacă dezastrul ar fi numai pentru cei din conducere încă nu ar fi nicio pagubă. Dar efectul este devastator în afară, pentru sute de mii, milioane, chiar zeci şi sute de milioane de oameni.  Ce faci când se descoperă - şi voci consacrate ale domeniului afirmă sau, după caz, recunosc - că "bilanţurile majorităţii firmelor de pe Wall Street sunt ficţiune”?

Ce faci când, pentru a nu fi daţi afară şi pentru a câştiga cât mai mult, cei din CD mint, iar cei din CA îi acoperă?

Economia reală şi economia simbolică (virtuală)

Dar, problemele create de formulele manageriale ale Corporate Governance – similare celor create de formulele politice ale Good Governance – nu sunt decât o parte a debusolării actuale din economie.  Probabil ca fenomenele (schimbările) cele mai importante, care au avut loc în economia occidentală, şi care au dus efectele actuale dezastruoase ale exercitării fanteziei economiste asupra realităţii, au fost trecerea de la economia reala la economia simbolica şi apariţia banilor convenţionali. Adică, trecerea de la comerţul de mărfuri şi servicii, la comerţul de bani şi apariţia banilor electronici.

De la măsură a muncii şi a materialelor asupra cărora aceasta s-a exercitat, banii au devenit o valoare în sine, pervertind întreg sistemul de valori şi concentrând toată esenţa vieţii oamenilor.  Banii convenţionali, care circulă în societate, depăşesc de sute, poate chiar de mii de ori banii reali. Datorită circulaţiei capitalurilor prin banii convenţionali, sfera financiară a devenit autonomă de economia reală, făcând trecerea de la aceasta la cea simbolică. Astăzi cele două funcţionează în mare parte independent una de alta.

Mai mult chiar decât economia reală, economia simbolică a însemnat şi înseamnă o foame nestăvilită de bani, foame care a făcut ca pe lângă produsele financiare  reale – produse financiare de bază: creditele şi asigurările din pachetul de creditare – să apară şi produse financiare virtuale –  derivate din cele de bază. Din momentul în care, la rândul lor, derivatele au devenit bază pentru alte produse, oferind câştiguri mari în condiţii aparente de siguranţă maximă a avut loc un prim proces: cel al derivării derivatei. Însă pentru că baza reală – a creditelor date clienţilor cu grad înalt de siguranţă – era redusă, a apărut un al doilea proces: oferirea de credite subprime clienţilor cu probleme de returnare si chiar fără asigurări colaterale. Nebunia a fost maximă pentru că aceşti clienţi erau în număr mult mai mare, iar câştigurile enorme. A apărut astfel, după cum spunea un analist „cea mai mare schemă piramidală pe care a cunoscut-o omenirea vreodată” şi acest lucru s-a întâmplat cu participarea statului care, ca urmare a lobiului financiar, a relaxat reglementările pieţei dincolo de limita raţională de prudenţă, iar Federal Reserve a scăzut, la începutul anilor 2000 dobânda declanşând isteria împrumuturilor.

Dar clienţii cu probleme au constatat, unii chiar foarte repede, că nu pot plăti ratele şi atunci au început să înapoieze casele sau maşinile. Numărul lor a crescut, piaţa imobiliară şi cea auto s-au prăbuşit, derivatele dovedindu-se brusc ceea ce erau de la început – nişte baloane de săpun sau produse virtuale. Fiecare eşec din zona reală a însemnat 4-5 căderi în zona virtuală (lanţul produselor virtuale ajunsese la nivelul 5). Statele au intervenit şi au pompat sume uriaşe în firmele aflate în pericol pe care acestea le-au folosit pentru a plăti în continuare dividende mari, acţionarilor şi bonusuri consistente, managerilor mincinoşi şi falimentatori. Astfel încât, în timp ce unii mureau sau treceau prin situaţii imposibile, omuleţii conceptului Corporate Governance îşi rotunjeau copios conturile personale. În această ultimă fază, birocraţii puterii politice au salvat grupul birocraţilor din multinaţionale. „Too big to fail” spunea un alt analist, este expresia complicităţii birocraţilor care conduc lumea. Statul socialist se iveşte hidos de după uşă. (Va urma)

Un nou partid (I) : România după 23 de ani

Sunt implicat în construcţia unui nou partid, dar nu despre el vreau să vorbesc acum. Textul, pe care vi-l voi supune atenţiei, cale de mai multe episoade, nu are nimic a face cu activitatea organizatorică şi nu reprezintă documentele programatice ale acestuia, fiind anterior acestora şi independent de ele.

Este, în primul rând, un punct de vedere asupra lumii în care ne mişcăm, începând cu România.

Este, în al doilea rând, acea analiză care să ne răspundă tuturor la întrebările dacă şi de ce este nevoie de o nouă construcţie politică şi cum ar trebui să fie ea.

Este, în al treilea rând, un excurs necesar pentru ca aceia care nu sunt implicaţi în politică, ci doar îi trăiesc consecinţele, să aibă o bază de pe care să înţeleagă cum gândesc şi ce îşi propun să facă cei care pregătesc noua formaţiune.

România după 23 de ani

De oriunde ai privi-o, din afară sau dinăuntru, România pare lipsită de direcţie şi de voinţa de a-şi găsi una: societatea este atomizată, iar naţiunea nu are, măcar schiţat, un ideal naţional, care să o unească şi către care să se îndrepte, şi nici un proiect naţional, prin care să fie atinsă acea realitate viitoare (idealul) mai bună decât cea prezentă. Din această cauză România apare ca un vehicul condus de un şofer beat, fără carnet, care nu vede, nu aude, nu cunoaşte automobilul şi nici nu e interesat să-l conducă, deşi l-a furat tocmai ca să-l conducă; adică exact situaţia guvernelor care au ocupat Palatul Victoria şi care, în toţi aceşti ani, cu mici abateri de la regulă, nu au administrat treburile ţării, ci pe ale lor, nu au fost interesate de starea societăţii româneşti, nici de purtarea ei către mai bine. În acest context, N.A.T.O. şi U.E., apărute pe drum şi interesate, din diverse motive, de România, au fost folosite fără jenă ca nişte oportunităţi de a mima actul responsabil şi a atrage susţinerea maselor. Şi dacă s-au mai întâmplat şi lucruri bune pentru români, asta a ţinut de cu totul altceva decât de dorinţa, de ştiinţa şi de putinţa celor care ne-au condus.

Condamnaţi la opulenţă şi desfrâu

Fenomenul politic românesc postdecembrist se caracterizează prin aglomerarea indivizilor, grupurilor şi straturilor care au un unic scop: îmbogăţirea. Orice alte declaraţii de intenţie sunt perdele de fum, minciuni menite a le acoperi activitatea reală. Setea de înavuţire, de câştig rapid şi consistent, s-a transformat într-o forţă de blocare a societăţii. Apariţia unui astfel de segment al societăţii, pe cale de a deveni o clasă, preocupat doar de acumularea prin orice mijloace, lipsit de morală şi de cultură, dezinteresat şi chiar agresiv faţă de dimensiunea spirituală a omului, risipitor şi hedonist, a devenit o piedică în plus, alături de infestarea comunistă, în calea reechilibrării societăţii româneşti.

Gol în interior, putred şi putrefiant pentru tot ce atinge, dependent de haos şi gălăgie, mediu în care poate spori şi îşi poate prelungi existenţa decreativă, acest segment alcătuit din politicieni afacerişti mafioţi, funcţionari afacerişti mafioţi, infractori afacerişti politicieni, activând cu toţii în afara legii, sau siluind legea după interesele lor, este preponderent în noua burghezie românească. Existenţa lui împiedică organizarea interioară a altor construcţii sociale, sporeşte dezordinea şi confuzia, polarizarea socială, suferinţele fizice şi psihice, decimarea populaţiei, derapajele antisociale.

Din portofoliul existenţial al celor mai mulţi politicieni de astăzi, lipsesc responsabilitatea, competenţa, bunul simţ, bunăvoinţa, preţuirea adevărului şi înfăptuirea binelui, modestia, generozitatea, înţelepciunea, curajul.

Expresii ale structurilor comuniste şi securiste şi ale unor reţele mafiote sau oculte, apărute în jurul lor, sau create pentru a servi unor scopuri de informare-dezinformare şi reprimare, conducerile partidelor, care au deţinut puterea în această perioadă, au dus, chiar dacă pe căi diferite, o aceeaşi politică de negare a fiinţei umane şi a comunităţii naţionale prin aservirea acestora intereselor personale de avuţie şi putere şi prin abandonul interesat în faţa intereselor externe, adesea prea puţin concordante cu ale românilor. Mare parte din cei care i-au urmat pe liderii partidelor nu s-au diferenţiat în mod fundamental de aceştia. Pseudo-cultura şi falsitatea mediului politic au adâncit confuzia, dezorientarea şi deznădejdea, deci şi manevrabilitatea electoratului, victimă a unor motivaţii  sentimentale sau conjuncturale, ale acestui politicianism dizolvant şi parazitar.

În fiecare zi sunt bătuţi, schingiuţi fizic şi sufleteşte, aruncaţi în stradă, violaţi şi  omorâţi copii; sunt bătuţi, înşelaţi, aruncaţi pe străzi şi omorâţi, sau mor de foame, frig şi boli, bătrâni; mor, devin alcoolici, înnebunesc tineri şi maturi. Se droghează şi suferă, pierd contactul cu realitatea sau mor copii, tineri, maturi. Se suferă de foame, frig şi mizerie. Se suferă de analfabetism, de lipsă de cultură şi de subcultură. Se suferă de spălare pe creier, de dezorientare, de deznădejde, de haos. Se suferă de comunism, de capitalism socialist, de lipsa valorilor, de falsificarea valorilor, de lipsa principiilor, de lipsa de istorie, de lipsa de tradiţii, de uniformizare. Şi, în afara cazurilor de predispoziţie către alcool, lene, dezechilibru, în toate celelalte  cineva (unul sau mai mulţi, politicieni, funcţionari şi partenerii lor, oameni de afaceri mafioţi) e de vină; cineva nu i-a ajutat pe aceşti oameni, sau, mai rău, i-a minţit, i-a înşelat, i-a furat, i-a forţat să ajungă unde au ajuns, i-a împins în prăpastie. Sunt o mulţime de ticăloşi, în ţara asta, care trăiesc fără a simţi faţă de victimele lor decât dezinteres şi dispreţ. Sunt, în afara puşcăriilor, condamnaţi la opulenţă şi desfrâu mult mai mulţi criminali decât în spatele gratiilor.

Comunismul post-comunist

 România de azi este încă, din multe puncte de vedere, o ţară comunistă pusă într-o vitrină pe care scrie altceva. Cele câteva acumulări capitaliste, câteva simulări ale unor mecanisme economice de piaţă, câteva exerciţii zise de democraţie, câteva serii de tineri, în mare parte dezorientaţi sau prost orientaţi, care au părăsit facultăţile şi nu ştiu cum să părăsească mai repede şi România, câteva instituţii fantomă ale statului de drept nu sunt suficiente pentru a schimba lucrurile.

Distrugerile operate de comunism la nivel uman sunt, deşi încă puţin analizate şi evaluate, devastatoare. Egalitarismul, ateismul, materialismul ştiinţific şi dialectic, marxismul şi toate ingredientele lor au distrus generaţii întregi şi au transformat în indivizi milioane de persoane cărora le-au furat identitatea, le-au mistificat scara valorilor, le-au distrus sistemul moral sau vocaţia personală. În acţiunea lor premeditată, de mutilare a conştiinţelor, comuniştii i-au asmuţit pe unii împotriva altora, i-au făcut să se trădeze, să se reclame, să se trimită unul pe celălalt în puşcărie, în lagăr sau la moarte, i-au îndopat cu adevăruri mincinoase, cu false mituri şi idealuri, au practicat şi încurajat barbaria, abuzul, cultul persoanlităţii, dubla măsură, prefăcătoria, şmecheria, violenţa. Pe toate acestea le întâlnim şi astăzi din plin. Noii politicieni, majoritatea capitaliştilor şi funcţionarilor de la toate nivelurile, repetă cel mai adesea, conştient sau inconştient, la scara poziţiei ocupate, modelul activistului de partid, al securistului sau miliţianului, updatat şi upgradat cu condimente specifice formulei liberale “fiecare pentru sine”.

Şi peste toate acestea au venit binefacerile capitalismului socialist modelat de marxismul cultural, în care singura valoare, singurul principiu fundamental, singura dimensiune esenţială a omului este consumul, drogul care îi este administrat împreună cu prescripţiile ideologiilor corectitudinii politice, pentru a nu vedea cum este transformat, clipă de clipă, într-o legume ascultătoare, o fiinţă depersonalizată, fără sens, fără direcţie, fără viitor. Dar despre acestea în episoadele următoare. (Va urma)

Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor - icoana