Duhoarea dulce a morţii din canalele comuniste. Şi un film: Checkistul.

       Pentru a înțelege ceea ce se petrece în România de 68 de ani, cu mici întreruperi dup 89, reluat acum în forță, vă recomand un film rusesc: Checkistul. Nu e un film ușor, nu e pentru persoane sensibile, nu e de groază, e (despre) moartea pe bandă rulantă.
      
       Simţiţi cum pluteşte în aer mirosul de praf de puşcă şi de sânge de la execuţiile individuale sau în masă? Simţiţi duhoarea dulce a morţii în care se fecalele se amestecă cu sângele? Sunt canalele comunismului.  
       Înţelegeţi cum se întâlnesc peste decenii tehnicile de represiune şi eliminare: dezvăluirea duşmanului, acuzarea şi execuţia verbală, eliminarea lui fizică? 
       Nu înţelegeţi? Nu ştiţi? Nu cunoaşteţi? 
       Nu e prea târziu să aflaţi. Găsiţi - încă - în toate librăriile sute de cărţi despre represiunea, închisorile, crimele comunismului. Nu sunt fantezii, nu sunt best-seller-uri, nu sunt imaginaţii bolnave. Sunt  mărturiile a mii de oameni despre alte zeci de mii, sute de mii de oameni. Şi ăştia sunt numai cei care au trecut prin închisori. Alte milioane au fost acuzate, torturate, executate în libertate: psihic, vocaţional, prin deposedare, deportare, înfometare, schilodire sufletească.


       Nu e prea târziu să aflaţi. După aceea de-abia veţi fi liberi să hotărâţi singuri.
       Şi nu uitaţi: filmul Checkistul.
        

Opoziţia din Hunedoara dă jos opoziţia din toată ţara!

        După lupte care au durat 23 de ani, la Hunedoara, revoluţionarii conduşi de dl Alexandru Chiş au ieşit în stradă ca să conteste instalarea primarului Arion (PDL&asociaţi) de către Nicolae & Elena Ceauşescu cu ajutorul comuniştilor hunedoreni care în felul acesta au dat prima lovitură de stat locală împotriva regimului capitalist trădător condus (chiar şi din umbră) de tov. Ion Iliescu.
       Sau nu? Pentru că dacă nu am auzit de revoluţie în Hunedoara - dar iată că există cel puţin 400 de revoluţionari în viaţă - despre revoluţionari ştiam că sunt copiii de suflet al domnului - între timp - Ion Iliescu.
       Şi mai ştiam că la mişcările de stradă din Bucureşti, din această iarnă, tot revoluţionarii - nu singuri fireşte, mai erau şi nişte ultraşi rătăciţi, fo doi mineri mascaţi, sau mascaţi în mineri, sau ... cine altcineva decâţ dl amintit mai sus să ştie ce şi cum - au făcut jocul de picioare, asfalt, incendii şi propagandă revoluţionară gen: "răscoala întregului popor".
      O ultimă întrebare despre steagurile din fotografie: de unde să aibă nişte năpăstuiţi de revoluţionari atâtea milioane?
      Şi uite aşa, azi la Hunedoara, mâine în toată ţara, dăm jos toată opoziţia.

Criza, usl-ul și Edmund Burke

Lumea noastră pare, pe ansamblu, întoarsă iremediabil către ceea ce e pieritor: către material. Omul de astăzi nu mai are întrebări legate de existenţă; nici măcar experienţele limită, cele de la pragul dintre viaţă şi moarte şi, mai mult, nici chiar moartea însăşi nu-l mai zdruncină: omul de astăzi are, în ceea ce priveşte existenţa doar certitudini: a fost conceput într-o bacterie, s-a născut dintr-o maimuţă păroasă şi este cumva, nu are importanţă cum, prin ceea ce adună, prin ceea ce consumă, prin satisfacere simţurilor, nepieritor.

De aceea trebuie să aibă. A avea este singurul verb conjugat astăzi de cei mai mulţi. A avea a devenit un verb existenţial. Singurele întrebări ale omului nostru sunt legate de cum, când şi cât din ameţitoarea ofertă a negustorilor de iluzii o să aibă.

Lumea noastră se desparte de trecut într-un mod agresiv, duşmănos: trecutul, înjositor, primitiv, necivilizat, inuman(ist), grosolan trebuie nimicit. El nu ne foloseşte la nimic, ba mai mult, ne complexează, ne tarează. Acolo găsim numai învăţături penibile, aberante despre cine suntem şi cum trebuie să ne comportăm. Trecutul este incorect politic, fundamentalist spiritual, desuet cultural. El este retrograd.

Şi invers: tot ce ţine de el, deci şi sentimentul religios, este la fel.

Lumea noastră este pe cale de a-şi pierde normele morale: ele sunt înlocuite cu nişte norme care se schimbă după modele politice şi presiunile grupurilor autointitulate progresiste. Bunul simţ este înlocuit de grobianism, decenţa de delir hedonist, moralitatea de desfrâu, responsabilitatea de egoism iresponsabil, adevărul de minciună, iubirea, prietenia, acceptarea măcar a celuilalt, de dispreţ şi ură nimicitoare.

Minciuna, falsitatea, ipocrizia corodează tot ce mai rămâne neatins. Am devenit nişte scaune, nişte posturi, nişte haine. Nonvalorile au devenit valori, valorile reale sunt puse la zid. Nu spui ca mine, nu crezi ce spun eu că cred (?), nu furi cu mine (sau pentru mine), nu înşeli cu mine (sau pentru mine), nu mi te supui, vrei să ai propria personalitate, vrei să trăieşti după alt model, vrei să fii liber – atunci eşti duşmanul meu.

În lumea noastră imaginaţia morală este înlocuită de imaginaţia diabolică şi, după cum zicea Burke, fie ca imaginaţia morală să lipsească şi vom fi aruncaţi „din această lume a raţiunii şi a ordinii şi a păcii şi a virtuţii şi a plinei de daruri căinţe, în lumea contrarie a nebuniei, discordiei, viciului, confuziei şi zadarnicei păreri de rău.”

Lumea noastră este, zice-se pe o spirală; numai că nu în urcare, ci în coborâre, şi nu pe o spirală a evoluţiei, ci pe una a nebuniei posesiunii şi arivismului, a degradării şi a distrugerii. O spirală a nimicului.

Scriu toate acestea pentru că privesc şi ascult ceea ce se petrece în lume, privesc şi ascult ceea ce se petrece la noi. Uneori simt că nu mai am suflu; uneori simt că nu mai am cuvinte; uneori simt că nu mai am logică; uneori simt că ies din raţiune şi simt nevoia de a-i urâ şi de a-i nimici pe cei care mă fac să simt astfel. În faţa manifestării răului sub toate formele lui invocate mai înainte şi nesfârşit de multe altele, pare că e tot mai greu să găsim mijloacele de a ne apăra şi de a-i apăra pe alţii, dar mai ales se pare că suntem săraci în cuvinte. Şi atunci trecem la instinct, la simţămintele telurice, la repulsie, respingere, desfiinţare. Îmi amintesc însă că nu trebuie să mă las atras în arena în care sunt înconjurat de monştrii furiei, lipsei de raţiune, urii. Pentru că atunci aş deveni ca ei. Pentru că asta este şi intenţia de profunzime a puterii întunecate care îi conduce: de a ne face să uităm că avem tot ce ne trebuie pentru a lupta, de a ne face să ne predăm, să tăcem. Să devenim ca ei, să gândim ca ei, să facem ca ei, să distrugem împreună cu ei.

E greu să găsim cuvinte pentru a ţine pasul cu produsele imaginaţiei demonice, dar nici nu e necesar: cele moştenite acoperă, dacă le cunoaştem bine, toate nevoile. Şi apoi, pentru cine-şi aduce aminte, avem Cuvântul.

Opoziţia în România: în sfârşit există! Dar nu e meritul politicienilor!

       Avem o Opoziţie!

       Această ultimă schimbare de guvern ne-a adus o noutate: Opoziţia există şi se manifestă. Ea a reuşit ceea ce nu au reuşit niciuna din opoziţiile parlamentare de până acum: să schimbe doi miniştri în câteva zile.  Şi s-ar putea să mai schimbe câteva personaje din Guvern, sau din jurul acestuia. A reuşit să provoace mutări politice de neimaginat până recent, să mobilizeze, să dea încredere oamenilor din afara politicii în puterea lor (normală) asupra politicii, să aducă o adiere de reală democraţie printr-o reală implicare civică a celor care până ieri erau doar cobaiul tot mai canceros al politicii.

       Ea a apărut odată cu creşterea numărului utilizatorilor de internet şi transformarea multora dintre ei în ceea ce a dispărut din spaţiul presei clasice: ziarişti de investigaţie. User-ii au trecut de la exprimarea opiniilor la acţiune, la influenţarea politicii şi, prin ea, a vieţii lor de zi cu zi. De pe internet, mesajele acestora, care, în trecut, la televiziuni şi ziare se opreau pe undeva printr-un birou înainte de a ajunge la gunoi, au forţat intrarea direct în mass-media: agenţii, televiziuni ziare. A apărut astfel o formulă inedită de Opoziţie civico-mediatică cu o viteză de reacţie şi o capacitate de influenţare fără precedent în aceşti 22 de ani.

       Până nu demult aveam televiziuni şi ziare arondate clanurilor politice Iliescu-Voiculescu-Vadim etc., altele mimând mai mult sau mai puţin reuşit neutralitatea şi câte o oaie rătăcită care se trezea să fie împotrivă. Opoziţia mediatică se manifesta cu putere şi sub formă de cor,doar când tabăra cealaltă ajungea la putere - fie CDR+PD şi UDMR, fie Alianţa DA.
       Situaţia s-a schimbat şi aici: acum avem acum televiziuni, ziare, agenţii de ştiri care simpatizează de la decent la isteric cu o tabără sau cealată şi fac respectiva propagandă, astfel că există un anume echilibru care a fost vizibil chiar dinainte de investirea guvernului Ponta.

       România în Lumea nouă      

       Nu ştiu dacă partidele au înţeles, dacă liderii lor au înţeles, dacă aleşii poporului de pe toate nivelurile au înţeles acest lucru. Şi faptul că există o masă tot mai mare de români care consumă politică, urmăresc politica, investighează şi acţionează fulgerător pentru a regla ceea ce se doveşte defect în activitatea politică. Măcar, deocamdată, în ceea ce priveşte cv-ul politicienilor, deci o faţă a acestora mai apropiată de adevăr, decâr cea pe care ar vrea ei să ne-o arate.
        Sau mai degrabă formularea ar trebui să fie: Nu cred că cutare şi cutare şi cutare au înţeles că trăiesc într-o lume nouă. Deşi acest fenomen complex se manifestă de mai mult timp, evident în creştere, modul în care Victor Ponta şi-a alcătuit guvernul (sau modul în care lui Victor Ponta i-a fost alcătuit guvernul) ne arată că pe acolo nimănui (nici lui Vasile Dâncu?) nu i s-a aprins beculeţul. Deocamdată, USl-ul a picat examenul. Dar nici ceilalţi nu cred că l-ar trece ocupaţi fiind să savureze pleaşca care le-a căzut în braţe şi crezând că aceasta se datorează calităţilor lor incontestabile.
       Am avut, în perioada festivalului de film, mai mulţi invitaţi din afară: din SUA, Europa, Israel. Toţi uimiţi de viteza şi calitatea internetului de la noi, inclusiv de răspândire şi ieftinătatea lui. S-ar putea ca în curând să trezim aceeași uimire în ceea ce privește viteza de reacţie, capacitatea investigatorie, competenţa profesională, ascendentul moral şi numărul tot mai mare al românilor care fac politică din afara partidelor, din afara posturilor grase sau a fotoliilor de parlamentar, ministru etc.
       Ca să nu par vreun naiv: îi includ în acest fenomen încurajator pentru viitor şi pe cei care luptă pe internet din postura de membru sau simpatizant al unui partid; atât timp cât ne dezvăluie adevărul - şi nu încearcă să ne intoxice cu minciuni - sunt la fel de utili ca toţi ceilalţi.

Opoziţia în România: în sfârşit există!

Russel Kirk: IMAGINAŢIA MORALĂ (IV)

Persoana care citeşte cărţi proaste

în locul celor bune poate să fie coruptă în mod subtil;

persoana care nu citeşte absolut nimic

poate să fie rătăcită pentru totdeauna.

Un critic perspicace, Dl. Albert Fowler, în Modern Age[1], pune întrebarea “Poate literatura să corupă?” – şi răspunde afirmativ. Deci literatura poate; şi este de asemenea posibil să fii corupt prin ignorarea scrierilor omeneşti, o mare parte din cunoaşterea noastră normativă fiind în mod necesar derivată din lecturile noastre. Persoana care citeşte cărţi proaste în locul celor bune poate să fie coruptă în mod subtil; persoana care nu citeşte absolut nimic poate să se rătăcească pentru totdeauna în viaţă în afara cazului în care trăieşte într-o comunitate influenţată încă puternic de ceea ce Gustave Thibon[2] numeşte “deprinderile morale” şi de tradiţia orală. Iar absoluta abţinere de la tipărituri a devenit o raritate. Dacă un băieţel nu citeşte Insula comorii (1883) a lui Robert Louis Stevenson[3], şansele sunt ca el să citească Mad Ghoul Comics.[4]

Cred că merită să prezentăm principiile de bază ale disciplinei literare care să ajute la înţelegerea valorilor durabile. De secole, un astfel de program de citit, deşi nu a fost nicicând numit un program – a existat în naţiunile din Vest. El a influenţat, de exemplu, din plin minţile şi acţiunile liderilor nou-născutei Republici Americane. Dacă cineva ar vrea să afle ce cărţi erau citite de către liderii Revoluţiei, pilonii Constituţiei[5] şi principalii bărbaţi ai Americii de dinainte de 1800, va putea descoperi că aproape toţi erau familiarizaţi cu câteva cărţi importante : Biblia în versiunea Regelui James[6], Vieţile lui Plutarch[7], Shakespeare[8], ceva din Cicero[9], ceva din Virgiliu[10]. Acestea constituiau un corp de literatură înalt normativă. Fondatorii republicii au gândit noua lor comunitate ca un amestec între Republica Romană şi instituţiile prescriptive englezeşti ; şi şi-au luat ca modele de conducere profeţii şi regii şi apostolii din Biblie, şi nobili greci şi romani ai lui Plutarch. Virtutea încăpăţânată a lui Cato[11], profeţiile elocvente ale lui Demostene[12], impulsul reformator temerar al lui Cleomene[13] – acestea ocupau ochii minţii lor ; şi ei şi-au adaptat comportamentul în consecinţă. « Dar în zilele noastre » după cum scria Chateaubriand[14] cu mai mult de un secol în urmă, « oamenii de stat înţeleg numai bursa – şi încă şi pe aceea destul de rău ». 

Simpla experienţă, după cum a sugerat Franklin[15],

este profesoarea celor proşti din naştere.

Pentru majoritatea oamenilor, vieţile sunt prea scurte şi confuze

pentru a dezvolta vreun model normativ din experienţa lor personală.

Desigur că înţelegrea normativă a părinţilor Constituţiei, de exemplu, nu s-a format numai din cărţi. Înţelegerea şi acceptarea de către ei a normelor a fost dobândită, de asemenea, în familie, biserică şi şcoală şi în treburile vieţii de zi cu zi. Dar acea porţiune din înţelegerea lor normativă care a fost primită din cărţi a fost semnificativă. Pentru că noi nu putem ajunge foarte bine la standarde durabile dacă ne bazăm numai experienţa personală actuală în calitate de mentor normativ. Simpla experienţă, după cum a sugerat Franklin, este profesoarea celor proşti din naştere. Pentru majoritatea oamenilor, vieţile sunt prea scurte şi confuze pentru a dezvolta vreun model normativ din experienţa lor personală ; şi după cum a scris Newman, « Viaţa este pentru acţiune ». De aceea, dacă căutăm îndrumare în morală, gust şi politică ne întoarcem către banca şi capitalul epocilor, către cunoaşterea normativă descoperită în revelaţie, autoritate şi experienţă istorică. Încă de la inventarea tiparului, această înţelegere normativă a fost exprimată, tot mai mult în cărţi, astfel încât în zilele noastre cei mai mulţi oameni îşi formează opiniile, în mare parte din pagina tipărită. Acest lucru poate fi regretabil uneori ; poate fi ceea ce D. H. Lawrence[16] a numit « mestecatul ziarelor » ; dar este un adevăr. Respinge un adevăr şi acel adevăr va fi stăpânul tău.

Un alt adevăr este acela că de vreo treizeci de ani noi nu am reuşit, aici în America, să dezvoltăm o conştiinţă normativă în tineri prin intermediul unui atent program de citire a marii literaturi. Am tot vorbit despre « educaţia pentru viaţă » şi « pregătirea pentru adaptarea la viaţă » ; dar mulţi dintre noi par a fi uitat că disciplinele literare sunt un mijloc principal pentru a învăţa să ne adaptăm la cerinţele vieţii. În plus, în afara cazului în care viaţa către care suntem împinşi să ne adaptăm este guvernată de către norme, ea poate să fie o viaţă foarte rea pentru orişicine.

didacticismul moral direct,

fie din categoria Victoriană

fie din cea secolului douăzeci,

trezeşte de obicei rezistenţă în cel căruia îi este destinat

Una din greşelile obişnuitei “adaptări la viaţă” sau a curiculei “permisive” din şcoli – care merg în paralel, de obicei, cu atitudini indulgente similare în familie – a fost înlocuirea studiului literaturii cu adevărat imaginative cu lectura “situaţiilor din viaţa reală”. Această tendinţă a fost în mod aparte observabilă în clasele mici ale şcolii, dar se extinde în sus în unele clase de liceu. Şcoala de literatură « Dick and Jane[17] » şi « run Spot run[18] » nu pun în mişcare imaginaţia; şi îi dau o redusă înţelegere a normelor. Apologeţii acestui aspect al şcolarizării adaptării la viaţă cred că ei reuşesc să imprime respect pentru valori prin prescrierea de lecturi simple care laudă comportamentul tolerant, amabil, cooperant. Şi totuşi nu acesta este modul eficient pentru a imprima cunoaşterea normelor : didacticismul moral direct, fie din categoria Victoriană fie din cea secolului douăzeci, trezeşte de obicei rezistenţă în cel căruia îi este destinat, mai ales dacă acesta are o oarecare capacitate intelectuală.

Preamărirea dezgustătoare a bunătăţii poate aliena; ea poate aţâţa pofta pentru vasul cu prăjituri de pe raftul de sus. În povestirea lui Saki[19] “The Story-Teller” un licenţiat răutăcios povesteşte pentru trei copii dintr-un tren povestea unei extraordinar de bună fetiţă, premiată cu medalii pentru buna ei cuviinţă. Dar într-o zi, ea a întâlnit un lup în parc; şi chiar dacă a fugit, clinchetul medaliilor sale l-a condus pe lup direct la ea, astfel încât a fost devorată în întregime. Chiar dacă copiii sunt încântaţi de această neobişnuită povestire, mătuşa lor protestează, « O foarte nepotrivită poveste pentru copii mici ! » « Nefericită femeie » murmură licenţiatul care se depărtează. « Pentru următoarele şase luni ori acei copii o vor asalta în public cu cereri pentru o poveste nepotrivită ! »

Povestea Pandorei[20], sau a aventurii lui Thor[21]

cu femeia în vârstă şi pisica ei,

îi dă fiecărui copil o privire în interiorul condiţiei existenţei –

nedesluşit pricepută pe moment, poate,

dar câştigând în putere o dată cu trecerea anilor

E adevărat, miturile greceşti şi nordice, de exemplu, nu sunt uneori prea potrivite; totuşi, stimulând imaginaţia, ele fac mai mult pentru o înţelegere timpurie a normelor decât o fac nenumăratele acţiuni tâmpite şi interminabile ale lui Dick şi Jane. Povestea Pandorei, sau a aventurii lui Thor cu femeia în vârstă şi pisica ei, îi dă fiecărui copil o privire în interiorul condiţiei existenţei – nedesluşit pricepută pe moment, poate, dar câştigând în putere o dată cu trecerea anilor – pe care nicio utilitară ficţiune de “situaţie din viaţa reală” nu o poate egala. Pentru că ele sunt valabile pentru eternitate, Hesiod[22] şi poeţii epopeelor sunt moderni. Iar versiunile lui Hawthorne[23] sau a lui Andrew Lang[24] sunt o proză mult mai bună decât aşa zisa engleză de bază aruncată copiilor în multe dintre cărţile de texte recente.

Consecinţele vor fi resimţite nu atât în lipsa lor de gust

cât în neputinţa de a înţelege,

de-a lungul întregii vieţi, natura umană ;

şi eventual în întregul nivel al unei naţiuni.

Dacă îi înfometăm pe tineri după imaginaţie, aventură şi un anume fel de eroism – pentru a ne întoarce acum la un nivel de mai târziu al învăţării – nu înseamnă că ei vor îmbrăţişa Povestirile acceptate despre bine din viaţa-reală pentru Băieţi şi fete buni, acceptaţi, din viaţa reală; dimpotrivă, ei se pot îndrepta mai curând către lecturile impure, decât să se plictisească împreună. Dacă ei nu au fost îndreptaţi către Stevenson şi Conrad[25] – şi asta destul de devreme – ei vor descoperi cele mai apropiate şi mai noi pornografii de pe Grub Street[26]. Şi consecinţele vor fi resimţite nu atât în lipsa lor de gust, cât în neputinţa de a înţelege, întrega lor viaţă, natura umană; şi eventual, în întregul nivel al unei naţiuni. “În această schemă a lucrurilor … o femeie nu este decât un animal ; şi nici măcar un animal de cel mai înalt nivel. » Teoria maimuţei goale  în ceea ce priveşte natura umană, noţiunea « reducţionistă » despre om ca un automat care respiră, este accentuată de necunoaşterea imaginaţiei morale a literaturii.

Într-una din Causeriile sale, Saint-Beuve[27] povesteşte despre un dramaturg care stătea la fereastra unui prieten pentru a urmări o mulţime pariziană frenetică scurgându-se pe străzi: “Văd spectacolul meu trecând!” murmură cu satisfacţie autorul. Arta este natura umană; şi este destul de adevărat că, aşa cum bizar a afirmat Oscar Wilde[28], natura imită arta. Acţiunile noastre personale şi publice, din anii maturităţii, au fost determinate de opiniile şi gusturile pe care le-am dobândit în tinereţe. Marile cărţi influenţează societăţile în sensul binelui ; iar cărţile proaste trag în jos nivelul general al comportamentului personal şi social. Văzând spectacolul, gloata începe să se comporte după cum dramaturgul crede că ar trebuie să o facă. Presupun că un public care merge adesea la piesele lui Tennessee Williams[29] poate începe să se poarte după cum Mr. Williams crede deja că se comportă americanii. Noi devenim ceea ce alţii, cu ascendentul autorităţii, ne spun că suntem sau ar trebui să fim.  Va urma.

---

[1] Epoca modernă

[2] Gustave Thibon (1903-2001) — filozof francez laureat în 1964 cu Marele Premiu pentru Literatura al Academiei Franceze si, în 2000, cu Marele Premiu pentru Filozofie al aceleiasi academii. Spirit autodidact de confesiune catolica, Thibon si-a petrecut cea mai mare parte a vietii în satul natal, Saint-Marcel-d'Ardeche, de unde si apelativul de „filozoful-ţãran" pe care i l-au dat contemporanii.

[3] Robert Louis (Balfour) Stevenson (1850 – 1894) poet și romancier scoțian, autor al unor jurnale de călătorie și reprezentant de seamă al neoromantismului în literatura engleză. Este cunoscut, în special, pentru cărțile Insula comorii  și Straniul caz al doctorului Jekyll si al domnului Hyde.

[4] Benzi desenate cu povestiri de groază.

[5] Constituţia SUA

[6] Biblia a cărei a fost sponsorizată de regele James I.

[7] Plutarh (46 -125) scriitor și moralist de origine greacă, cunoscut mai ales prin scrierile sale biografice și filosofice. Obține cetățenia romană și adoptă numele de familie Mestrius, în semn de omagiu adus prietenului său M. Mestrius Florus. Autoritățile imperiale romane îl numesc procurator al provinciei Achaia din Grecia. Mai târziu, devine preot la templul lui Apollo din Delphi.

[8] Vezi Rost nr. 106.

[9] Vezi Rost nr. 106.

[10] Vezi Rost nr. 106.

[11] Marcus Porcius Cato Uticensis (95 î.Hr. – 46 î.Hr.) cunoscut sub numele de Cato cel Tânăr (Cato Minor) pentru a se face distincție de străbunicul său (Cato cel Bătrân), a fost un politician, orator celebru și om de stat în Republica romană târzie. Este amintit pentru încăpățânarea și tenacitatea lui legendară (în special în conflictul său de lungă durată cu Gaius Iulius Caesar), precum și imunitatea lui de a lua mita, integritatea lui morală și dezgustul său celebru pentru corupție omniprezentă în perioada sa.

[12] Demostene (384-322 î. Hr.) om politic și orator atenian. A fost considerat cel mai mare orator al Antichității.

[13] Cleomene I – rege al Spartei. Sub domnia sa, între 521 î,H. şi 488 î.H., Sparta a ajuns cea mai mare putere din lumea greacă. Şi-a împărţit pământurile şi averile şi i-a făcut şi pe ceilalţi să-l urmeze.

[14] Vezi Rost nr.106.

[15] Benjamin Franklin (1706, Boston - 1790) una dintre Părinţii Fondatori ai Statelor Unite, diplomat, om de stiință, inventator, filozof, profesor și om politic.

[16] Vezi Rost nr. 106.

[17]Dick and Jane au fost personajele principale în popularele lecturi de bază scrise de William S. Gray şi Zerna Sharp care au fost folosite pentru a învăţa copii să citească din anii 30 până în anii  70 în SUA.

[18] Frază comercială legată de cărţile cu Dick şi Jane.

[19] Hector Hugh Munro (1870 – 1916), mai cunoscut sub pseudonimul literar de Saki, sau ca H. H. Munro, a fost un scriitor britanic.

[20] Pandora - în mitologia greacă prima femeie de pe pământ creată de zeii care, după ce Zeus crease bărbații, au hotarât să creeze o femeie perfectă. A primit de la Zeus o cutie în care fuseseră adunate toate relele şi doar un lucru bun: speranţa. Curios, soţul ei, Epitemeu deschide cutia din care se revarsă asupra Pământului toate relele. Închizând capacul în grabă, acesta închide înăuntru speranţa.

[21] Thor este urmașul lui Odin în mitologia nordică. Zeu al naturii, dar și al fulgerelor și al războiului, el deține niște obiecte magice: o centură (Megingiord) care îi conferă puterea divină cât timp o poartă, niște mănuși de fier indispensabile pentru a ține și a folosi un ciocan magic numit Mjollnir ("măcinătorul"). Acest ciocan revine în mâinile sale după fiecare aruncare și simbolizează fulgerele. Se spune că acest ciocan nu și-a greșit ținta niciodată.

[22] Vezi Rost nr. 106.

[23] Vezi Rost nr. 106.

[24] Andrew Lang (31 March 1844 – 20 July 1912) – poet, romancier şi critic literar scoţian. A avut contribuţii în domeniul antropologiei, este funoscut ca un culegător de folclor şi de basme populare.

[25] Joseph Conrad (născut Józef Teodor Konrad Korzeniowski născut în 1857 la Berdichev, Ucraina – 3 August 1924) – romancier englez de origine poloneză, considerat unul dintre cei mai mari romancieri de limbă engleză.

[26] Grub Street – o stradă de la margine Londrei, care  adăpostea scriitori la comandă, cârciumi, bordeluri. A devenit un termen peiorativ pentru scriitori la comandă şi scrierile literare fără valoare literară.

[27] Charles-Augustin de Sainte-Beuve (1804 - 1869) critic literar, poet și prozator francez. Opera sa a exercitat o influență considerabilă asupra criticii literare europene

[28] Oscar Fingal O'Flaherty Wills Wilde (1854 - 1900), scriitor irlandez, cel mai cunoscut dintre scriitorii estetizanți de limbă engleză.

[29] Tennessee Williams, pseudonimul literar al lui Thomas Lanier Williams, (1911 – 1983) - dramaturg, poet și romancier american, laureat al premiului Pulitzer pentru dramă pentru piesa de teatru Un tramvai numit dorință în 1948 și ulterior pentru piesa Pisica pe acoperișul fierbinte în 1955.

Ultrașii - viitorul de întuneric al omenirii?

Ultraşii, se pare, sunt în ultima vreme peste tot, acolo unde trebuie dărâmat, acolo unde anarhia oarbă şi neagră trebuie să instaureze domnia haosului (controlat).

După stadioane, după străzile din jurul stadioanelor, după traseele care duc spre şi de la stadioane, pe care ultraşii distrug ce apucă şi se bat cu cine nu le place (de exemplu, organele, adică autoritatea momentului, bună, rea, autoritate, reprezentată a măcar unui minim de ordine), după zonele periferice şi evenimentele specifice,  ultraşii au coborât către centrul cetăţii. I-am auzit şi văzut de curând în Bucureşti şi în alte oraşe din România, am auzit de prezenţa lor în alte state europene. Dar i-am văzut ieri în Egipt, pe stadion şi, parcă, Guineea pe străzi. Şi am mai aflat ceva: ultraşii egipteni, şi nu numai, ci şi alţii din nordul Africii, au fost şi, în cazul Egiptului, sunt prezenţi în centrul din care iradiază disoluţia autorităţii şi implicit a statului - nu plânge nimeni aici după Mubarak, dar asta e altceva.

E un fenomen fetid, ameninţător: tot timpul din urmă uitându-mă la ei m-am gândit la nevoia de circ, de violenţă, de moarte, de distrugere care, ca şi în antichitate, a fost oarecum închisă în incita stadioanelor. Iată însă că ceva s-a întors pe dos, stadionul a ajuns în stradă, spectatorii au ajuns circari luptători, mânați de nimic altceva decât de pofta, de patima distrugerii, a morții. Nu, nu e o exagerare, pasul a fost deja făcut în interiorul stadioanelor, dar și în afara lui, în Africa. Va fi făcut și alte alte părți.

Întrebarea este: cum de s-a întâmplat asta? E o etapă firească a unui anumit fenomen sau e o manipulare?

Cred că şi una şi cealaltă.

Cred că era firesc să se ajungă aici în acest aşa-zis capitalism a cărui necesitate ca opoziţie la fantoma comunismului a ajuns să justifice orice aberaţie socială, orice deviere de la formula creştină a dăruirii pentru aproapele în favoarea distrugerii aproapelui pentru binele personal.

Cred că – şi prezenţa lor în centrul revoltelor tot mai aşa-zis „populare şi spontane” din Africa, îmi confirmă acest lucru,  că sunt o masă de manevră, o armată disciplinată a întunericului, programată în setea de violenţă, de sânge, de haos. Nu arată ca trolii şi orcii din Stăpânul Inelelor, dar sunt conduşi, de o forţă asemănătoare. Şi nu numai ei, mulţi alţii care au distrus în Anglia, în Franţa, pe ici pe acolo. Tot mai mulţi, tot mai violenţi, tot mai periculoşi, tot mai des.

Voi încerca, în curând, să aduc mai multe argumente.

Contrarevoluţia femeilor - contrarevoluţia pe care o aştept (I)

Pentru că eu nu aştept, aşa cum o fac alţii, nicio revoluţie. Nu-mi plac revoluţiile; pleacă, cu toatele, de pe stânga. Sunt nişte abile, complicate, oculte şi tenebroase mânării ale unora şi altora aflaţi cu toţii, chiar dacă ei nu o ştiu, în slujba aceluiaşi etern şi mare revoluţionar.
Revoluţiile vor să schimbe normalul, firescul, adevărata ordine.
Contrarevoluţiile încearcă revenirea la normalitate.
Asta aştept de la partenerele noastre de lume: să revină la normalitate, adică să redevină femei.

Dreapta şi Labirintul

Povestea politicii este  povestea Labirintului. Ne înşală, ca întotdeauna, aparenţa care ne face să credem că  piramida politicii nu are nici o legătură cu traseele, vizualizate mai ales în plan, ale acestuia. Dar dacă luăm piramida şi o aşezăm peste desenul  încâlcit al traseelor vom descoperi similitudini surprinzătoare.

Esenţa Labirintului este aceea de a circumscrie  o reţea cât mai complexă de drumuri; dintre ele, cele mai multe sunt fundături şi doar câteva, adesea unul singur, duc în centru. Scopul drumurilor înşelătoare este acela de a împiedica sau cel puţin de a întîrzia accesul în zona centrală, ale cărei două dintre semnificaţii sunt aceea de centru în care se desfăsoară lupta dintre două naturi (în variantă maximală, lupta dintre bine şi rău)  şi aceea de sanctuar în care stă ascuns ceea ce este mai tainic în om.

Dacă aşezăm piramida ascensiunii politice peste reţeaua labirintului vom găsi că proiecţia vârfului piramidei,  adică locul de maximă realizare, poziţia în care omul politic are puterea absolută  şi, eliberat de constrângeri, se poate manifesta aşa cum este el prin conştientul şi subconştientul său, cade pe centrul labirintului. Ce poate să însemne acesta?

Politica este poate expresia cea mai vizibilă a luptei dintre Bine şi rău. Acestea  sunt prezente oriunde până la limita care circumscrie reţeaua, da au punctul de înfruntare maximă în centru. Cel care intră pe oricare din drumurile de acces, le va întâlni de la primul pas şi le va deveni câmp de luptă. Pentru a învinge, trebuie doar să participe ca luptător alături de Bine. Chiar dacă pierdem toate bătăliile, destinul satanei tot rămâne pecetluit. Tot ceea ce ni se cere este să coincidem cu spiritul acestei victorii ultime – spune Rougemont. În caz contrar va fi cotropit de rău şi folosit de acesta până la epuizare. Ultima  lui şansă, cea mai  o mai dramatică dar şi cea mai transparentă, o poate găsi în punctul central, acolo unde îşi poate reface unitatea pierdută a fiinţei, dispersată în masa de dorinţe.

Intrând în politică, omul va parcurge un traseu şi va ajunge la o anumită înălţime. Pe piramida lui acela va fi vârful. Cu cât urcă mai sus, ispitele şi posibilităţile de a-si hrăni dorinţele cresc. Poziţia ultimă este şi cea mai expusă. Acolo, personajul respectiv se va prezenta aşa cum este; cu ceea ce ştia şi cu ceea ce nu ştia despre el, cu ceea ce se ştia şi cu ceea ce nu se ştia despre el. Şi cu cât piramida va fi mai înaltă cu atât şi exhibarea interiorului celui tainic va fi mai dezinhibată.

Interesante sunt rezultatele analizelor care se pot face pe politică folosind, de data aceasta, modelul labirintului. De exemplu, camaraderia care îi leagă în unele cazuri pe cei care pornesc o construcţie politică de la zero se diluează sau dispare cu totul atunci când piramida respectivei construcţii creşte în înălţime. Fiecare din cei care intră în labirint intră în luptă cu modelul lui inconfundabil. Dacă noi ne cunoaştem ararareori interiorul, în schimb adversarul nostru îi stie până la ultimul detaliu partea întunecată  pentru că aceasta este chiar el. (Norocul nostru perpetuu este că el nu poate cunoaşte nimic din partea bună care îi este complet străină, ca o dimensiune pe care nu o are, nu o poate concepe şi atunci nu o poate afla. In felul acesta el nu poate face evaluarea potenţialului nostru şi deci habar nu are despre rezultatul confruntării din noi.) Acţiunile sale vor fi comandate numai de informaţiile pe care le are. La rândul nostru, înaintând, începem să ne descoperim şi să-l descoperim şi îi răspundem, atunci când nu ne lăsăm vrăjiţi, cu aceleaşi arme sau stratageme.

După intrarea colectivă, pe coridoarele lungi şi întortocheate, rămânem singuri pentru că fiecare va reacţiona în funcţie de construcţia sa, alegând sau fiind făcut să aleagă, un anumit traseu. Un timp, din prea mult avânt, nu ne dăm seama; apoi ne pipăim singurătatea şi simţim nevoia unui tovarăş şi mai ales a unei călăuze. Atunci apare el, diavolul, un domn amabil care se oferă să ne fie ghid, prezentându-se ca un desăvârşit cunoscător al Labirintului. Numai că şi aici are o problemă sau aceeaşi problemă: el nu cunoaşte decât o parte a acestuia, partea pe care se manifestă răul. Ca şi în cazul interiorului nostru, şi în Labirint, Binele este pentru el o necunoscută, un handicap genetic, ceea ce nu există. Normal, va face toate eforturile pentru a ne atrage pe partea pe care se desfăşoară, partea lui, partea diavolului. Asta înseamnă că noi, de fapt, pentru a ajunge unde vrem, trebuie să ştim cum să ne ferim, să avem un alt ghid.

Acest ghid este un simplu cuvânt, unul din cele câteva cuvinte miraculoase care străbat Biblia şi anume DREPT. Pe umărul nostru drept stă îngerul Domnului, calea cea bună este calea cea dreaptă, dreapta socotinţă, dreapta măsură sunt cele mai alese însuşiri, drept a vorbit – se spune despre cel care a grăit din perspectiva Binelui, dreptcredincioşii ajung în dreapta Tatălui. Tot ceea ce e bine este declarat şi drept, şi tot ceea ce este drept ţine de sfera Binelui.

Răul are pregătite uşi şi uşiţe care să se deschidă în fata orgoliului şi lăcomiei noatre, rupându-ne tot mai mult de ceilalţi şi de adevăratul sens al drumului pe care l-am început. În lipsa tăriei şi a încrederii în victoria Binelui, el ne abate din drum şi ne face să uităm, în caz că am ştiut vreodată, care este adevărata noastră misiune. Este scopul lui necontenit, pe care îl urmăreşte în orice moment al vieţii noastre, dar pe care îl atinge cel mai uşor aici, în labirintul politicii. Împotriva tuturor aranjamentelor  noi avem, însă, antidotul: trebuie să ne ferim de partea răului. În labirint,  pe drumul descoperirii nostre cât şi la întoarcere (fără întoarcere, fără folosirea cunoaşterii pe care am câştigat-o, efortul prim rămâne golit de sens, iar noi într-o buclă temporală), trebuie să ţinem mereu dreapta. Firul Ariadnei este firul dreptei.

Cifrul magic şi mistic al “cupolei de aur” (Coaliţia orientală XV)

Orientul creştin şi cel islamic formează civilizaţia “cupolei de aur”. Aceste două umanităţi, despărţite prin dogmele religioase, sunt unite printr-o tradiţie existenţială comună. S-a vorbit despre caracterul non-istoric al perspectivei islamice, dar putem demonstra şi anistoricismul ortodox de sorginte platonică). Ambele civilizaţii înaintează lent fiindcă, aşa cum spune un vechi proverb arab, încetineala este de la Dumnezeu, iar graba de la Satana. Această “lentoare” orientală este numitorul comun care-şi face simţită prezenţa în istorie atunci când au loc lupte între mentalităţi. De pildă, astăzi asistăm la ascuţirea conflictului dintre modelul occidental (dinamic) şi cel oriental (contemplativ). E o luptă cu efecte imprevizibile.

Îndrăznesc să formulez o ipoteză privind evenimentele care vor veni. Zona “cupolei de aur”, legată sacramental de Cărţile Sfinte, îi va apropia tot mai mult pe ortodocşi de islamici. Această legătură iniţiatică se poate transforma într-o alianţă politică, sau cu alte cuvinte, într-un soi de rezistenţă comună sub “colierul înţelepciunii”. Catolicii îi numesc pe creştinii răsăriteni “disidenţi” (orientales dissidentes) pentru că nu acceptă subordonarea papei. Caracterul disident poate fi extins însă la nivelul întregii zone răsăritene, incluzând deci şi neamurile lui Allah, care nu aderă la mentalitatea vestului. Această disidenţă psihologică faţă de lumea apusului trădează mai vechiul conflict dintre ezoterismul oriental şi pragmatismul occidentului. Expansiunea civilizaţiei apusene întâmpină permanent rezistenţă în zona euro-asiatică, adică în spaţiul “sophiei”, deoarece Răsăritul nu-şi deschide  porţile celor care nu cunosc “cifrul” sapienţial, fie el parola islamului sau rugăciunea liturgică a ortodocşilor al cărei mister deschide “uşile împărăteşti”. Numai deţinând cheia tainei poţi pătrunde în lumea răsăriteană, sau, cu alte cuvinte, numai cunoscând tradiţia, firul iniţiatic al acestei arhaice spiritualităţi. Aşa stând lucrurile, Orientul se închide în el însuşi, autarhic şi misterios, “cupola de aur” fiind simbolul acestei autarhii şi dovada conservării mesajelor sacramentale. Vom spune că Orientul are “complexul bogăţiei” fiindcă în pământul său se află comoara pe care joacă flăcările; e acea comoară ascunsă despre care vorbeşte pilda Mântuitorului şi care tăinuieşte în ea “Împărăţia cerurilor”. Răsăritul are conştiinţa acestei tezaurizări sfinte, de aici şi risipa de aur, de pietre preţioase, de lux ornamental care confirmă zestrea sacră. Orientul marilor profeţi este înmuiat în aurul revelaţei dumnezeieşti. Toată această privelişte auriferă a lumii de la miazăzi semnifică “trezoreria” locurilor sfinte. De aceea, Răsăritul este “trezorierul” lumii spirituale, deţinătorul “visteriilor împărăteşti”. Aici e locul în care Allah “scoate din ape mărgăritare şi mărgean” (Coranul 55, 22). Aşa se explică propensiunea Orientului spre frumuseţe luxuriantă fiindcă – spune Mahomed – “Dumnezeu este frumos şi iubeşte frumuseţea”.

Civilizaţia “cupolei de aur” îşi apără bogăţiile prin cifrul ei magic şi mistic, în asta constă geopolitica orientală de-a lungul veacurilor. Orice ieşire din tradiţie naşte aici sentimentul unei averi pierdute. Pe măsură ce se intensifică presiunea apostaziei occidentale, alianţa “locurilor sfinte” se întăreşte. E vorba de o rezistenţă invizibilă, de un război nevăzut pentru apărarea acestui spaţiu tabu. Vedem cu toţii astăzi că occidentul se loveşte din ce în ce mai mult de un “baraj oriental”. La deschiderea centrului de Studii Islamice din Oxford, Prinţul Charles declara cu amărăciune: E trist că, în ciuda progresului şi a comunicării în masă, în ciuda călătoriilor intense, neînţelegerile dintre Islam şi vest continuă”.

La fel de trist este, am putea spune noi, faptul că occidentul nu sesizează motivele acestor neînţelegeri. Islamul şi lumea ortodoxă parcurg istoria altfel decât popoarele vestice. Umanitatea răsăriteană, în ansamblul ei, e dominată de tradiţie. Întotdeauna, tradiţia a însemnat ascultarea Legii. De aceea popoarele răsăritene sunt “ascultătoare”. Cuvântul trebuie înţeles în dublul său sens. De aceea voi da ca exemplu un episod din Scriptură. Ştim că apostolul creştinismului ortodox este sfântul Apostol Ioan, discipolul prea iubit al lui Iisus. Evanghelia ne spune că, în timp ce Hristos era pe cruce, Ioan a vrut să se odihnească pe pieptul său. E un gest care semnifică firea contemplativă a apostolului oriental şi care dezvăluie natura “isihastă” a lumii răsăritene. Modelul ioanit “ascultător” s-a imprimat în conştiinţa neamurilor ortodoxe aşa cum în Islam cuvântul lui Mahomed a îndreptat firea arabilor spre un alt tip de ascultare: porunca lui Allah. O, voi, oamenilor, s-a făcut un semn. Auziţi-l – scrie în pagina Coranului.

Orientul nu suportă ritmul gălăgios al civilizaţiei moderne, el a păstrat de milenii “complexul pustiei” în care se aude vocea profetului. Popoarele răsăritene, prin vocaţia lor mistică, stau în preajma “rugului aprins” din flăcările căruia îngerul avertizează: Nu te apropia! Ci scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, căci locul pe care calci e pământ sfânt” (Ieşire 3, 5).

Astăzi, când are loc o nouă reîmpărţire a lumii în sfere de influenţă (de multre ori prin mişcări silenţioase) Ortodoxia şi Islamul se vor reîntâlni sub “cupola de aur” a tradiţiei comune. Şi nu este exclus ca această imprevizibilă întâlnire sub semnul “sophiei” să modifice substanţial harta geo-politică a planetei.   Va urma.

Alexandru HORIA