Orientul creştin şi cel islamic formează civilizaţia “cupolei de aur”. Aceste două umanităţi, despărţite prin dogmele religioase, sunt unite printr-o tradiţie existenţială comună. S-a vorbit despre caracterul non-istoric al perspectivei islamice, dar putem demonstra şi anistoricismul ortodox de sorginte platonică). Ambele civilizaţii înaintează lent fiindcă, aşa cum spune un vechi proverb arab, încetineala este de la Dumnezeu, iar graba de la Satana. Această “lentoare” orientală este numitorul comun care-şi face simţită prezenţa în istorie atunci când au loc lupte între mentalităţi. De pildă, astăzi asistăm la ascuţirea conflictului dintre modelul occidental (dinamic) şi cel oriental (contemplativ). E o luptă cu efecte imprevizibile.
Îndrăznesc să formulez o ipoteză privind evenimentele care vor veni. Zona “cupolei de aur”, legată sacramental de Cărţile Sfinte, îi va apropia tot mai mult pe ortodocşi de islamici. Această legătură iniţiatică se poate transforma într-o alianţă politică, sau cu alte cuvinte, într-un soi de rezistenţă comună sub “colierul înţelepciunii”. Catolicii îi numesc pe creştinii răsăriteni “disidenţi” (orientales dissidentes) pentru că nu acceptă subordonarea papei. Caracterul disident poate fi extins însă la nivelul întregii zone răsăritene, incluzând deci şi neamurile lui Allah, care nu aderă la mentalitatea vestului. Această disidenţă psihologică faţă de lumea apusului trădează mai vechiul conflict dintre ezoterismul oriental şi pragmatismul occidentului. Expansiunea civilizaţiei apusene întâmpină permanent rezistenţă în zona euro-asiatică, adică în spaţiul “sophiei”, deoarece Răsăritul nu-şi deschide porţile celor care nu cunosc “cifrul” sapienţial, fie el parola islamului sau rugăciunea liturgică a ortodocşilor al cărei mister deschide “uşile împărăteşti”. Numai deţinând cheia tainei poţi pătrunde în lumea răsăriteană, sau, cu alte cuvinte, numai cunoscând tradiţia, firul iniţiatic al acestei arhaice spiritualităţi. Aşa stând lucrurile, Orientul se închide în el însuşi, autarhic şi misterios, “cupola de aur” fiind simbolul acestei autarhii şi dovada conservării mesajelor sacramentale. Vom spune că Orientul are “complexul bogăţiei” fiindcă în pământul său se află comoara pe care joacă flăcările; e acea comoară ascunsă despre care vorbeşte pilda Mântuitorului şi care tăinuieşte în ea “Împărăţia cerurilor”. Răsăritul are conştiinţa acestei tezaurizări sfinte, de aici şi risipa de aur, de pietre preţioase, de lux ornamental care confirmă zestrea sacră. Orientul marilor profeţi este înmuiat în aurul revelaţei dumnezeieşti. Toată această privelişte auriferă a lumii de la miazăzi semnifică “trezoreria” locurilor sfinte. De aceea, Răsăritul este “trezorierul” lumii spirituale, deţinătorul “visteriilor împărăteşti”. Aici e locul în care Allah “scoate din ape mărgăritare şi mărgean” (Coranul 55, 22). Aşa se explică propensiunea Orientului spre frumuseţe luxuriantă fiindcă – spune Mahomed – “Dumnezeu este frumos şi iubeşte frumuseţea”.
Civilizaţia “cupolei de aur” îşi apără bogăţiile prin cifrul ei magic şi mistic, în asta constă geopolitica orientală de-a lungul veacurilor. Orice ieşire din tradiţie naşte aici sentimentul unei averi pierdute. Pe măsură ce se intensifică presiunea apostaziei occidentale, alianţa “locurilor sfinte” se întăreşte. E vorba de o rezistenţă invizibilă, de un război nevăzut pentru apărarea acestui spaţiu tabu. Vedem cu toţii astăzi că occidentul se loveşte din ce în ce mai mult de un “baraj oriental”. La deschiderea centrului de Studii Islamice din Oxford, Prinţul Charles declara cu amărăciune: E trist că, în ciuda progresului şi a comunicării în masă, în ciuda călătoriilor intense, neînţelegerile dintre Islam şi vest continuă”.
La fel de trist este, am putea spune noi, faptul că occidentul nu sesizează motivele acestor neînţelegeri. Islamul şi lumea ortodoxă parcurg istoria altfel decât popoarele vestice. Umanitatea răsăriteană, în ansamblul ei, e dominată de tradiţie. Întotdeauna, tradiţia a însemnat ascultarea Legii. De aceea popoarele răsăritene sunt “ascultătoare”. Cuvântul trebuie înţeles în dublul său sens. De aceea voi da ca exemplu un episod din Scriptură. Ştim că apostolul creştinismului ortodox este sfântul Apostol Ioan, discipolul prea iubit al lui Iisus. Evanghelia ne spune că, în timp ce Hristos era pe cruce, Ioan a vrut să se odihnească pe pieptul său. E un gest care semnifică firea contemplativă a apostolului oriental şi care dezvăluie natura “isihastă” a lumii răsăritene. Modelul ioanit “ascultător” s-a imprimat în conştiinţa neamurilor ortodoxe aşa cum în Islam cuvântul lui Mahomed a îndreptat firea arabilor spre un alt tip de ascultare: porunca lui Allah. O, voi, oamenilor, s-a făcut un semn. Auziţi-l – scrie în pagina Coranului.
Orientul nu suportă ritmul gălăgios al civilizaţiei moderne, el a păstrat de milenii “complexul pustiei” în care se aude vocea profetului. Popoarele răsăritene, prin vocaţia lor mistică, stau în preajma “rugului aprins” din flăcările căruia îngerul avertizează: Nu te apropia! Ci scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, căci locul pe care calci e pământ sfânt” (Ieşire 3, 5).
Astăzi, când are loc o nouă reîmpărţire a lumii în sfere de influenţă (de multre ori prin mişcări silenţioase) Ortodoxia şi Islamul se vor reîntâlni sub “cupola de aur” a tradiţiei comune. Şi nu este exclus ca această imprevizibilă întâlnire sub semnul “sophiei” să modifice substanţial harta geo-politică a planetei. Va urma.
Alexandru HORIA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu