Povestea politicii este povestea Labirintului. Ne înşală, ca întotdeauna, aparenţa care ne face să credem că piramida politicii nu are nici o legătură cu traseele, vizualizate mai ales în plan, ale acestuia. Dar dacă luăm piramida şi o aşezăm peste desenul încâlcit al traseelor vom descoperi similitudini surprinzătoare.
Esenţa Labirintului este aceea de a circumscrie o reţea cât mai complexă de drumuri; dintre ele, cele mai multe sunt fundături şi doar câteva, adesea unul singur, duc în centru. Scopul drumurilor înşelătoare este acela de a împiedica sau cel puţin de a întîrzia accesul în zona centrală, ale cărei două dintre semnificaţii sunt aceea de centru în care se desfăsoară lupta dintre două naturi (în variantă maximală, lupta dintre bine şi rău) şi aceea de sanctuar în care stă ascuns ceea ce este mai tainic în om.
Dacă aşezăm piramida ascensiunii politice peste reţeaua labirintului vom găsi că proiecţia vârfului piramidei, adică locul de maximă realizare, poziţia în care omul politic are puterea absolută şi, eliberat de constrângeri, se poate manifesta aşa cum este el prin conştientul şi subconştientul său, cade pe centrul labirintului. Ce poate să însemne acesta?
Politica este poate expresia cea mai vizibilă a luptei dintre Bine şi rău. Acestea sunt prezente oriunde până la limita care circumscrie reţeaua, da au punctul de înfruntare maximă în centru. Cel care intră pe oricare din drumurile de acces, le va întâlni de la primul pas şi le va deveni câmp de luptă. Pentru a învinge, trebuie doar să participe ca luptător alături de Bine. Chiar dacă pierdem toate bătăliile, destinul satanei tot rămâne pecetluit. Tot ceea ce ni se cere este să coincidem cu spiritul acestei victorii ultime – spune Rougemont. În caz contrar va fi cotropit de rău şi folosit de acesta până la epuizare. Ultima lui şansă, cea mai o mai dramatică dar şi cea mai transparentă, o poate găsi în punctul central, acolo unde îşi poate reface unitatea pierdută a fiinţei, dispersată în masa de dorinţe.
Intrând în politică, omul va parcurge un traseu şi va ajunge la o anumită înălţime. Pe piramida lui acela va fi vârful. Cu cât urcă mai sus, ispitele şi posibilităţile de a-si hrăni dorinţele cresc. Poziţia ultimă este şi cea mai expusă. Acolo, personajul respectiv se va prezenta aşa cum este; cu ceea ce ştia şi cu ceea ce nu ştia despre el, cu ceea ce se ştia şi cu ceea ce nu se ştia despre el. Şi cu cât piramida va fi mai înaltă cu atât şi exhibarea interiorului celui tainic va fi mai dezinhibată.
Interesante sunt rezultatele analizelor care se pot face pe politică folosind, de data aceasta, modelul labirintului. De exemplu, camaraderia care îi leagă în unele cazuri pe cei care pornesc o construcţie politică de la zero se diluează sau dispare cu totul atunci când piramida respectivei construcţii creşte în înălţime. Fiecare din cei care intră în labirint intră în luptă cu modelul lui inconfundabil. Dacă noi ne cunoaştem ararareori interiorul, în schimb adversarul nostru îi stie până la ultimul detaliu partea întunecată pentru că aceasta este chiar el. (Norocul nostru perpetuu este că el nu poate cunoaşte nimic din partea bună care îi este complet străină, ca o dimensiune pe care nu o are, nu o poate concepe şi atunci nu o poate afla. In felul acesta el nu poate face evaluarea potenţialului nostru şi deci habar nu are despre rezultatul confruntării din noi.) Acţiunile sale vor fi comandate numai de informaţiile pe care le are. La rândul nostru, înaintând, începem să ne descoperim şi să-l descoperim şi îi răspundem, atunci când nu ne lăsăm vrăjiţi, cu aceleaşi arme sau stratageme.
După intrarea colectivă, pe coridoarele lungi şi întortocheate, rămânem singuri pentru că fiecare va reacţiona în funcţie de construcţia sa, alegând sau fiind făcut să aleagă, un anumit traseu. Un timp, din prea mult avânt, nu ne dăm seama; apoi ne pipăim singurătatea şi simţim nevoia unui tovarăş şi mai ales a unei călăuze. Atunci apare el, diavolul, un domn amabil care se oferă să ne fie ghid, prezentându-se ca un desăvârşit cunoscător al Labirintului. Numai că şi aici are o problemă sau aceeaşi problemă: el nu cunoaşte decât o parte a acestuia, partea pe care se manifestă răul. Ca şi în cazul interiorului nostru, şi în Labirint, Binele este pentru el o necunoscută, un handicap genetic, ceea ce nu există. Normal, va face toate eforturile pentru a ne atrage pe partea pe care se desfăşoară, partea lui, partea diavolului. Asta înseamnă că noi, de fapt, pentru a ajunge unde vrem, trebuie să ştim cum să ne ferim, să avem un alt ghid.
Acest ghid este un simplu cuvânt, unul din cele câteva cuvinte miraculoase care străbat Biblia şi anume DREPT. Pe umărul nostru drept stă îngerul Domnului, calea cea bună este calea cea dreaptă, dreapta socotinţă, dreapta măsură sunt cele mai alese însuşiri, drept a vorbit – se spune despre cel care a grăit din perspectiva Binelui, dreptcredincioşii ajung în dreapta Tatălui. Tot ceea ce e bine este declarat şi drept, şi tot ceea ce este drept ţine de sfera Binelui.
Răul are pregătite uşi şi uşiţe care să se deschidă în fata orgoliului şi lăcomiei noatre, rupându-ne tot mai mult de ceilalţi şi de adevăratul sens al drumului pe care l-am început. În lipsa tăriei şi a încrederii în victoria Binelui, el ne abate din drum şi ne face să uităm, în caz că am ştiut vreodată, care este adevărata noastră misiune. Este scopul lui necontenit, pe care îl urmăreşte în orice moment al vieţii noastre, dar pe care îl atinge cel mai uşor aici, în labirintul politicii. Împotriva tuturor aranjamentelor noi avem, însă, antidotul: trebuie să ne ferim de partea răului. În labirint, pe drumul descoperirii nostre cât şi la întoarcere (fără întoarcere, fără folosirea cunoaşterii pe care am câştigat-o, efortul prim rămâne golit de sens, iar noi într-o buclă temporală), trebuie să ţinem mereu dreapta. Firul Ariadnei este firul dreptei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu